Antologie



Yüklə 1.6 Mb.
səhifə3/36
tarix30.12.2018
ölçüsü1.6 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   36

Atunci am încremenit şi s-a dus la vale toată tăria noastră. O moarte neîndoielnică ne-a apărut înaintea ochilor, sărmanii de noi.

XX

— Rogu-te, stăpână, zisei eu, dacă pregăteşti ceva rău, gră-beşte-te. N-am făcut o fărădelege atât de mare, încât să trebuiască să pierim în chinuri.



Drept răspuns, slujnica, al cărei nume era Psyche, întinse cu grijă un covoraş pe podea şi începu să-mi aţâţe pe îndelete mădularul, ce părea a fi nesimţitor la asemenea mângâieri.

Ascyltos şi-a ascuns capul sub o manta, ştiind, de bună seamă, că e treabă primejdioasă să te amesteci în tainele altora.

Slujnica a scos din sân două panglici şi cu una ne-a legat picioarele, cu ailaltă mâinile5…

1 Aluzie la râsul nestăpânit cu care publicul întâmpină reprezentaţiile mimice care aveau loc în timpul sărbătorilor de primăvară.

2 Lacună în original.

3 Pentru italici, deprinşi cu climatul dulce al Italiei, unde ninge atât de rar şi atât de puţin, Gallia reprezenta un fel de pol al frigului.

4 Lacună în original. Nu ştim exact ce s-a petrecut ulterior. Poate că au apărut oamenii tocmiţi de Quartilla.

5 Este vorba, probabil, de-o vrăjitorie. Urmează o lacună în original.

Ascyltos, văzând că poveştile astea lâncezesc, zise:

— Ce? Nu merit să beau şi eu ceva?

Slujnica, trădată de râsul meu, bătu din palme şi spuse:

— Eu te-am servit, tinere; ba chiar eşti singurul care a băut afrodisiacul până la fund.

— Oare aşa să fie? Face Quartilla. N-a băut şi Encolpius tot satureum'?

Un râs fermecător i-a unduit şoldurile2…

În cele din urmă, nici Giton nu şi-a stăpânit râsul, mai ales după ce copilita i-a sărit în ceafă şi l-a copieşit cu sărutări care nu-i displăceau defel.

XXI.


Bieţii de noi voiam să strigăm după ajutor, dar nu era nimeni pe aproape, şi Psyche mă înţepa cu acul de păr în obraji ori de câte ori eram gata să cer sprijinul cetăţenilor, iar fata îl canonea pe Ascyltos cu o pensulă, muiată şi ea în satureum3…

Până la urmă a apărut un cined4, gătit cu o rochie5 verde ca mirtul şi suflecată până la brâu… El când ne frământa, când ne mânjea cu sărutări puturoase, până ce Quartilla, ţinând în mână o varga făcută din os de balenă şi cu poalele sumese, a poruncit să fim lăsaţi în pace, bieţii de noi6…

Eu şi Ascyltos am jurat pe ce aveam mai sfânt că o taină atât de înspăimântătoare va pieri odată cu noi7…

Au intrat oameni din palestre8 cu duiumul şi ne-au pus pe picioare, după ce ne-au uns zdravăn cu ulei. De bine, de rău,

1 Probabil că slujitoarea îi servise pe cei trei tineri cu satureum în timpul orgiei. Urmează o lacună.

2 Lacună în original.

3 Lacună în original.

4 Cinezii (în latină cinaedi, în greacă kinaidoi) erau o anumită categorie de dansatori.

5 Autorul spune, de fapt, gausapa. Acest cuvânt (gausapa, dar şi gati-sape, gaitsapum, în greceşte gausapes) desemna o stofa groasă şi păroasă, introdusă la Roma sub August. Era întrebuinţată la confecţionarea cuverturilor şi a veşmintelor pentru ambele sexe, mai ales a rochiilor.

6 Lacună în original.

7 Lacună în original.

8 Palestrele erau şcoli de gimnastică ale anticilor, unde făceau sport şi masaje tinerii greci şi romani. Oamenii din palestre (în original scăpând de oboseală, ne-am reluat hainele de masă1 şi am mers în încăperea vecină, unde erau pregătite trei paturi2 şi toată rân-duiala chibzuită a unui ospăţ strălucit.

Ni s-a spus să ne aşezăm pe paturi. Ne-am înfruptat dintr-o gustare minunată şi aproape ne-am înecat în vin de Falern3. După ce ne-am hrănit pe săturate cu mai multe feluri de mâncare, am început să moţăim cuprinşi de somn.

— Ce-i asta? Făcu Quartilla. Vă e capul la somn când ştiţi că sunteţi datori să vegheaţi în cinstea lui Priap?

XXII.

Cum Ascyltos, covârşit de atâtea nenorociri, aluneca în tihna somnului, slujnica, pe care el o alungase şi o făcuse de râs, i-a mânjit toată faţa cu lungi dâre de funingine; fără ca el să simtă ceva, i-a vopsit în toate felurile buzele şi umerii. Aţipisem şi eu, ostenit de atâtea necazuri, şi trăgeam un pui de somn; la fel făceau toţi sclavii casei, afară şi înăuntru. Unii zăceau împrăştiaţi ici şi colo, pe la picioarele mesenilor, alţii sprijiniţi de pereţi. Câţiva dormeau chiar pe prag, cu capetele rezemate unul de altul. Lămpile4, care aproape nu mai aveau ulei în ele, răspândeau o lumină slabă, când doi sclavi sirieni pătrunseră în tricliniu5 ca să şterpelească o sticlă. Dar, în timp ce ei se dondăneau cu râvnă printre vasele de argint, sparseră sticla de care trăgeau amândoi. S-a răsturnat şi masa, împreună cu argintăria, iar o cupă, căzută întâmplător de sus de tot, a spart capul unei slujnice care sforăia pe un pat. Lovită năprasnic, ea a scos un răcnet care i-a trădat pe hoţi şi totodată a palaestrae) erau, de fapt, profesioniştii din aceste şcoli: ei îi asistau pe tineri în toate privinţele.



' Romanii înstăriţi purtau la masă veşminte speciale, confecţionate din stofă uşoară, moale.

2 Romanii mâncau sprijiniţi în cot şi aşezaţi în paturi speciale.

3 Falernul era un ţinut şi un munte în Campania, în sudul Italiei. Acolo existau vii din care se scotea un vin celebru în antichitate.

4 Lămpile (în latineşte lucernae) ardeau cu untdelemn.

5 Prin tnclinium se înţelegea iniţial unul dintre paturile pe care se mânca, dar ulterior termenul a ajuns să indice sala unde se lua masa, deci sufrageria. Cu acest sens este utilizat aici termenul.

Trezit o parte dintre beţivani. Sirienii ăia veniţi la pradă, după ce au priceput că au fost prinşi asupra faptului, s-au azvârlit la picioarele unui pat, amândoi în aceeaşi clipă, încât ai fi zis că se înţelesesem dinainte, şi au început să sforăie, ca şi cum ar fi dormit acolo de când lumea.

S-a deşteptat şi sclavul care supraveghea serviciul la ospăţ şi s-a apucat să toarne ulei în lămpile care tocmai se stingeau, pupă ce se frecară la ochi, slujitorii se întoarseră la slujbă, când a intrat în tricliniu o cântăreaţă din cimbal. Ea şi-a lovit alămurile cu mult năduf şi ne-a trezit pe toţi.

Ospăţul a reînceput şi Quartilla ne-a îndemnat iarăşi să bem. Cântăreaţa din cimbal a sporit veselia petrecerii1…

A intrat un cined, omul cel mai nesărat din lume şi, de bună seamă, vrednic de acea casă. Cinedul ăsta, după ce a făcut să geamă palmele sale molatice lovindu-se una de alta, a dat drumul la versuri de felul celor care urmează:

— Aici, aici, veniţi acum voi spatalocinezi2!

Păşiţi întins, daţi fuga toţi, zoriţi-vă piciorul.

Ce pulpe iuţi, şold mlădios şi braţ ispititor.

Scumpi veterani cu fraged trup, voi, eunuci din Delos3!

După ce şi-a isprăvit stihurile, m-a împroşcat cu un sărut cumplit de greţos, îndată după aceea, înghesuindu-mă în pat, mi-a smuls cu forţa veşmântul ce mă acoperea şi, aţâţat de pofte, s-a străduit îndelung, dar zadarnic, să-mi trezească bărbăţia, pe care mult o râvnea.

Pe fruntea sa asudată curgeau la vale pâraie de acacia4 şi între ridurile de pe obraz zăcea atâta boială, încât puteai crede că ai de-a face cu un perete dărăpănat pe care-l dă gata pentru totdeauna o furtună.

1 Lacună în original.

2 Adică „cinezi moi” (în greceşte spataloi kinaidoi), dansatori cu experienţă, care întreceau în rafinamente pe cinezi. Erau eunuci.

3 Insulă în Marea Egee, celebră pentru târgul său de sclavi, unde se vindeau şi mulţi eunuci.

4 Sucul de acacia servea la fabricarea fardurilor, pomadelor, unguentelor. Anticii credeau că el poate vindeca diverse inflamaţii şi afecţiuni ale ochilor şi ale pielii.

XXIV.


N-am putut să-mi stăpânesc lacrimile şi am ajuns în culmea deznădejdii.

— Rogu-te, zic, stăpână, n-ai poruncit să mi se dea un embasicet?

— O, răspunde ea, om isteţ şi izvor de farmec adevărat! Cum? N-ai priceput că embasicetul este un cined1?

Atunci, ca să nu-i meargă mai bine tovarăşului meu, am strigat:

— Pe cinstea mea, de ce Ascyltos trebuie să stea degeaba în acest tricliniu?

— Da, da, zise Quartilla, să i se dea şi lui Ascyltos un embasicet. Când a auzit această vorbă, cinedul, sărind pe alt cal, a început să-l piseze pe tovarăşul meu cu sărutări şi cu îmbrăţişări. Giton s-a ridicat în picioare, ca să vadă mai bine cum stau lucrurile. Se prăpădea de atâta râs, nu alta. Iată însă că l-a zărit Quartilla, care a vrut să afle al cui este copilul. După ce i-am spus că e fratele meu, m-a întrebat:

— De ce nu m-a pupat?

Şi, chemându-l la ea, i-a strivit buzele cu un sărut pătimaş. După care, vârându-şi mâna sub cutele togei şi pipăindu-i bărbăţia încă fragedă, a zis:

— Asta-mi va fi gustarea delicioasă de mâine; căci astăzi, măgăruşul meu vânjos mi-a oferit o porţie mulţumitoare.

XXV.


Pe când vorbea astfel, Psyche s-a apropiat râzând de urechea ei şi i-a şoptit nu ştiu ce.

— Aşa, aşa, făcu Quartilla, bine spui. Fiindcă ni se oferă un prilej minunat, de ce să nu scape de feciorie Pannychis a noastră?

Îndată a fost adusă o copilă destul de frumoasă şi care nu părea să aibă mai mult de şapte ani; era tocmai cea care venise mai înainte împreună cu Quartilla în odaia noastră. Dar, în vreme ce toţi aplaudau şi cereau stăruitor nunta, eu m-am mirat foarte şi am arătat că Giton, un copil foarte ruşinos, nu e ' Joc de cuvinte. Embasicet (în latineşte embasicoetas, din greacă, unde era embasikoites) însemna concomitent cupă de vin şi cined.

Potrivit pentru o asemenea neobrăzare şi că nici fetiţa nu a ajuns la vârsta căsniciei.

— Oare, ripostă Quartilla, e mai mică decât am fost eu când am cunoscut prima oară bărbatul? Să mă pedepsească lunona dacă-mi aduc aminte să fi fost fecioară vreodată! Căci şi mică de tot mă însoţeam cu cei de-o vârstă cu mine, iar odată cu scurgerea anilor m-am lipit de băieţii mai mari, până am ajuns la vârsta asta. De altminteri, cred că de-aici a ieşit acel proverb care zice: „Cine a dus în spinare un viţel, poate să ducă şi un taur”1.

Deci, de teamă ca Giton să nu sufere vreo ocară mai mare în lipsa mea, m-am ridicat spre a fi de faţă la oficierea căsătoriei.

XXVI.

Iată că Psyche şi acoperise creştetul copilei cu vălul nupţial2; iată că embasicetul se şi aşezase în fruntea alaiului cu o făclie în mână3, îl urmau bătând din palme femeile ameţite de băutură. Ele apucaseră să împodobească odaia de nuntă cu învelitoarea pe care avea să se petreacă pângărirea. Atunci Quartilla, înflăcărată de această glumă neruşinată, s-a ridicat în picioare ea însăşi şi, înşfăcându-l pe Giton, l-a târât în iatac.



De altfel băiatul nu se împotrivea, iar copila asculta fără teamă sau tristeţe cuvântul căsătorie. Pe când ei doi şedeau în iatac, noi ne-am aşezat pe prag. Mai întâi, Quartilla şi-a lipit curioasă un ochi de o crăpătură viclean făcută şi a pândit cu patimă jocul copiilor. Cu o mână gingaşă ea m-a tras şi pe mine la această privelişte. Pentru că obrajii noştri se atingeau în timp ce ne uitam, Quartilla se întrerupea uneori din privit şi, apropiindu-şi buzele în treacăt de ale mele, mă biciuia pe furiş cu sărutări4…

' Quartilla dă un sens obscen unui proverb care avea cu totul alt înţeles. Proverbul făcea aluzie la povestea lui Milo din Crotona, un atlet care şi-a exersat puterile în felul următor: a purtat zilnic un viţel în spinare o anumită distanţă şi a continuat acest exerciţiu până când viţelul a ajuns taur.

2 în latineşte flammewn. Era de culoare portocaliu-roşcat.

! Conform ritualului căsătoriei romane.

4 Lacună în original, în rândurile pierdute, autorul arătase, probabil, cum au fugit eroii noştri de la Quartilla şi cum s-au întors acasă.

Aruncându-mă în pat, am petrecut fără teamă restul nopţii1…

Trecuseră trei zile şi aşteptam cina liberă2; dar, ciuruiţi cum eram de atâtea răni, socoteam că e mai bine să fugim decât să ne odihnim, în vreme ce chibzuiam cum să ocolim furtuna din clipa aceea, un sclav al lui Agamemnon a curmat temerile noastre.

— Cum? Făcu el, nu ştiţi la cine se mănâncă astăzi? La Trimalchio, un om tare de soi, care are în tricliniu un orologiu3 şi un trâmbiţaş tocmit să-i vestească la fiecare ceas cât a pierdut din viaţă.

Ne-am îmbrăcat prin urmare cu grijă, uitând de toate nenorocirile, şi i-am poruncit lui Giton, care făcea cu plăcere pe sclavul, să ne urmeze la baia publică.

1 Lacună în original.

2 Formula cena libera – „cină liberă” – pare obscură şi a fost amplu discutată de cercetători. Ea echivala îndeobşte cu ospăţul oferit gladiatorilor în ajunul zilei în care trebuiau să lupte, dar acest sens nu are ce căuta aici. S-a presupus că această cină trebuia să-i elibereze pe Encolpius şi pe Ascyltos unul de altul, să desfacă legătura lor. S-a presupus de asemenea că cina liberă ar echivala cu un banchet fără reguli şi fără un magister bibendi, care să reglementeze consumul vinului. Există şi o altă interpretare: o cină la care poate veni oricine, chiar fără să fi fost invitat.

3 Pentru că se afla în tricliniu, era, probabil, o maşină hidraulică, şi nu un ceas solar. Asemenea maşini marcau prin mişcările lor diferitele ore.

APULEIUS (123/125-l80)

METAMORFOZELE sau.

MĂGARUL DE AUR:

EROS ŞI PSYCHE

(fragment)

(Traducere de I. TEODORESCU)

Metamorfozele sau Măgarul de Aur este singurul roman latin care a supravieţuit în întregime. Amestecând, într-o poveste săltăreaţa, şi episoade fantastice, şi întâmplări deocheate, şi satiră la fel de neruşinată ca moravurile pe care le vizează, cartaginezul Apuleius reuşeşte un tur picaresc avânt la lettre prin toate provinciile viciilor. Eroul care atrage întâmplări la tot pasul e Lucius, călător mânat de interesul pentru magie, care, ajuns în Tesalia, tărâmul vrăjilor de toate soiurile, se trezeşte transformat în măgar. O adevărată reţea de poveşti – unele comice până la lacrimi, altele de o candoare dezarmantă, cele mai multe curat deşănţate – e prinsă în rama generoasă a acestei cărţi. Călătoria spre templu! Zeiţei Isis, singura care poate să ridice blestemul, e prilejul ideal pentru ca năpăstuitul dobitoc să ia la cunoştinţă depravarea din jur. Cu fiecare stăpân pe care îi schimbă, învăţatul transformat în măgar se îmbogăţeşte cu observaţii din ce în ce mai aprofundate despre diversitatea darurilor cu care Venera îi încearcă pe muritori.

Deşi e asociat cu cel mai cunoscut roman licenţios latin, Apuleius şi-a plasat majoritatea intereselor în zone mai rarefiate. A studiat filosofia la Cartagina şi Atena, oratoria la Roma şi a călătorit în Asia Mică şi Egipt interesat de religie şi filosofie. Se spune că a fost iniţiat în misterele dionisiene şi sacerdot al provinciei Cartagina, fiind familiarizat cu practici oculte şi tehnici de magie. Despre doctrina lui Platon, Despre Univers, Zeul lui Socrate şi Apologia sunt câteva dintre cărţile îngropate de notorietatea Metamorfozelor.

Dragostea dintre Cupidon, fiul lui Venus, şi Psyche, frumoasa ai cărei nuri stârnesc mânia zeiţei, e una dintre poveştile după care Occidentul a învăţat să iubească. Roasă de invidie pe frumuseţea nemaivăzută a lui Psyche, Venus îşi îndeamnă fiul, pe neastâmpăratul Cupidon, s-o prăpădească pe rivala ei muritoare aruncând-o în braţele unui bărbat de rând. Prins în mrejele frumuseţii fetei, zeul îşi trădează mama şi, după ce o aduce pe Psyche în palatele sale, o deprinde cu dulceaţa amorului, de care fata era străină. Greşeala lui Cupidon faţă de Venus, urmată de cea lui Psyche faţă de iubitul ei soţ, îi aruncă pe cei doi într-un potop de peripeţii, în care intră probe de tot felul, chinul despărţirii, clevetirile duşmanilor, dar şi bucuria regăsirii.

A fost odată, într-o ţară, un rege şi o regină care aveau trei fete, tustrele de o rară frumuseţe. Dar oricât de încântătoare erau cele două mai mari, puteai nădăjdui să găseşti lumeştile cuvinte de laudă cu care să le slăveşti cum se cuvine, pe când frumuseţea celei mai mici era atât de neobişnuită, atât de minunată, încât nu putea fi exprimată şi nici chiar îndestul de lăudată din cauza sărăciei de cuvinte a graiului omenesc. Locuitorii ţării, străinii, toţi în sfârşit alergau cu grămada, dornici să vadă această rară minune, de care se dusese vestea. Muţi de admiraţie în faţa neasemuitei sale frumuseţi, de care nu te puteai apropia, duceau mâna dreaptă la buze cu arătătorul pus pe degetul cel gros, ridicat în sus şi, aruncându-se la picioarele ei, o venerau cu un respect religios, ca pe însăşi zeiţa Venus. Prin oraşele învecinate şi ţările de primprejur se şi răspândise zvonul că zeiţa, născută din adâncul azuriu al mării şi crescută în rouă valurilor spumoase, binevoia să arate pretutindeni semne de bunăvoinţă ale puterii sale; se mai spunea că venea des în adunările muritorilor sau că, de astă dată, printr-o nouă picurare creatoare a astrelor cereşti, pământul, şi nu marea, a germinat o altă Venus, împodobită cu floarea-i virginală.

Această credinţă creştea din zi în zi mai mult; din insulele vecine, ea trecu uşor pe continent, şi răspândindu-se din provincie în provincie, făcu ocolul lumii. Soseau din toate părţile mulţi curioşi, care făcuseră lungi drumuri şi străbătuseră vaste întinderi de mări, ca să admire această glorioasă minune a veacului. Nimeni nu se mai ducea la Pafos, nimeni nu se mai ducea la Cnidos şi nimeni nu mai naviga nici chiar spre Cythera, ca să contemple şi să adore pe zeiţa Venus. Sacrificiile ei erau părăsite, templele ei cădeau în ruină, pernele îi erau călcate în picioare, slujbele religioase îi erau lăsate-n părăsire; statuile ei rămâneau neîncununate şi altarele-i fără ofrande îi erau pângărite de o cenuşă rece. Rugăciunile se îndreptau spre tânăra fată şi de acum înainte atât de puternica zeiţă era adorată sub chipul unei muritoare; dimineaţa, când această fecioară ieşea din palat, i se închinau jertfe şi ospeţe ca Venerei, iar când trecea pe străzi, poporul îi oferea cununi, îi arunca flori, îi adresa umile rugăciuni.

Această trecere, lipsită de măsură, a unor astfel de onoruri divine asupra unei simple muritoare şi cinstirea ce i se aducea ca unei zeiţe, aprinseră în sufletul adevăratei Venus o puternică mânie. Nemaiputându-şi stăpâni indignarea, ea scutură din cap fierbând toată de ciudă şi zise în sinea ei: „Cum, eu, Venus, prima plăsmuitoare de viaţă a naturii, obârşia şi cauza tuturor elementelor, eu, care fac să rodească întregul univers, să împart cu o tânără fată, cu o muritoare, onorurile datorate înaltului meu rang, iar numele meu slăvit în cer să fie astfel pângărit şi murdărit pe pământ?! Fireşte, în sacrificiile obşteşti ce se aduc divinităţii mele, nu voi putea fi niciodată sigură dacă oamenii mă cinstesc pe mine sau pe alta. Şi cine va înfăţişa chipul meu pretutindeni în lume? O creatură menită morţii. Oare în zadar faimosul păstor, a cărui sentinţă dreaptă şi întemeiată a fost aprobată de marele lupiter, m-a preferat pe mine, pentru neobişnuita mea frumuseţe, unor zeiţe atât de puternice? Dar nu, oricine ar fi aceea care-şi însuşeşte pe nedrept onorurile mele, ea nu se va bucura prea mult de triumful său. O voi face eu în curând să se căiască de această frumuseţe ce nu-i este îngăduită”.

Numaidecât ea chemă pe fiul său, acel copil înaripat, aşa de uşuratic, care prin urâtele lui purtări înfruntă morala publică, înarmat cu torţe şi săgeţi, introducându-se noaptea prin casele străine, băgând vrajbă în toate căsniciile, săvârşind nepedepsit cele mai mari neorânduieli şi nefăcând vreodată o faptă bună. Deşi e îndrăzneţ din fire şi neruşinat, îl mai întărâtă şi ea prin vorbele sale. Îl conduce în oraşul despre care e vorba, şi-i arată pe Psyche (căci aşa se numea tânăra fecioară). După ce-i povesti până la capăt cum tânăra fată caută să rivalizeze cu ea în frumuseţe, îi spuse, plângând şi tremurând de indignare: „Fiul meu, în numele iubirii de mamă care te leagă de mine, pe dulcile răni ale săgeţii tale, pe acest îndrăgit tăciune al torţei pe care o porţi, răzbună, te rog, pe mama ta, dar răzbun-o pe deplin şi, ca un respectuos fiu, pedepseşte această trufaşă frumuseţe, în-deplineşte-mi bucuria aceasta singură, această unică rugăciune pe care ţi-o adresez. Fă ca această tânără fată să se aprindă de cea mai înfocată iubire pentru cel din urmă dintre oameni, pentru un nenorocit osândit de Soartă care să n-aibă o stare în lume, nici avere şi nici chiar viaţa asigurată, într-un cuvânt pentru o fiinţă atât de josnică, încât pe întreg pământul să nu-şi găsească pereche în mizerie!”

Astfel grăi Venus şi apăsându-şi uşor buzele întredeschise pe acelea ale fiului său, îi dădu multe şi mângâietoare săruturi. Apoi, îndreptându-se înspre apropiatul ţărm al mării, pe care talazurile îl scaldă cu mişcările lor de înaintare şi retragere, şi călcând uşor cu picioarele-i de trandafir pe crestele valurilor în veşnică mişcare, se aşeză în carul său şi porni pe mlădioasa suprafaţă a adâncului Ocean. Numai la un început de dorinţă a ei, ca şi când ar fi dat poruncă mai demult, divinităţile mării se grăbesc să-i dea ascultare. Iată pe fetele lui Nereu, care cântă în cor, şi pe Portunus cu barba lui albăstruie şi zbârlită, şi pe Salacia, încărcată de peşti în toate cutele rochiei sale, şi pe micul vizitiu Palaemon călare pe un delfin; în sfârşit, iată cetele Tritonilor, care sar din toate părţile pe mări. Unul cântă plăcut dintr-o scoică sonoră, altul cu o învelitoare de mătase o apără de arşiţa supărătoare a soarelui, un altul ţine o oglindă sub ochii zeiţei; iar alţii, înotând pe sub apă, ţin la suprafaţă carul ei tras de doi cai. Acesta e alaiul care o însoţeşte pe Venus în drumul ei către Oceanus.

În acest timp Psyche, cu toată minunata ei frumuseţe, nu se alegea cu nici un folos de pe urma acestui dar. Toată lumea o privea cu admiraţie, toată lumea îi aducea laude, dar nimeni, nici rege, nici prinţ, nici măcar un om de rând nu venea cu dorinţa de a o cere în căsătorie. Toţi admirau, e adevărat, această frumuseţe divină, dar o admirau ca pe o statuie măiestrit lucrată. Cele două surori mai mari ale ei, a căror obişnuită frumuseţe nu fusese ridicată în slavă de nici un popor, de mult se măritaseră cu regi care le ceruseră mâna şi făcuseră căsătorii strălucite; în schimb Psyche, lipsită de soţ, rămânea în casa părintească, să-şi plângă singurătatea şi părăsirea. Cu trupul slăbit de suferinţă şi cu inima rănită, ea ajunse acum să-şi blesteme propria-i frumuseţe, care plăcea atât de mult tuturor popoarelor. Astfel că tatăl atât de nefericitei fete era în culmea disperării. Crezându-se urgisit de zei şi temându-se de mânia lor, se duse să consulte un foarte vechi oracol al lui Apolo din Milet, şi cu rugăciuni şi jertfe aduse pentru fecioara care nu reuşea să placă nimănui, ceru puternicului zeu s-o ajute să-şi găsească un bărbat şi să se mărite. Dar Apolo, deşi grec şi ionian prin fondatorul care-i ridicase altare în Milet, îi dădu în latineşte următorul răspuns: „Mândra-ţi copilă, gătită-n straie de funebră nuntă, S-o duci în vârf semeţ de munte, pe o stâncă. Sortit îi e nu muritor de rând să o nuntească, Ci un cumplit balaur ce poate, sălbatică făptură fioroasă, Să nimicească-n cale-i totul, în flăcări şi pucioasă, Din-nalt de cer, cu aripa-i cruntă, orice să prăvălească, Şi Stixul să-nfioare, în neagra-i und-adâncă. Jupiter însuşi de el se teme. Toţi zeii se-nspăimântă.”

Regele fericit altădată, după ce primi acest răspuns al divinului oracol, se întoarse acasă cu totul părăsit de curaj şi adânc întristat, şi aduse la cunoştinţa soţiei funesta voinţă a destinului. Erau în culmea disperării, plângeau şi se jeleau de mai multe zile, dar groaznica împlinire a crudului destin se apropia. Atunci, pentru mult nenorocita fecioară, fu pregătită toată pompa acestei căsătorii funebre. Făclia de nuntă fu înlocuită cu torţe negricioase care scot o flacără şi o cenuşă neagră ca funinginea. Sunetul flautului nupţial se schimbă în jalnicul ton li-dian, veselul cântec de nuntă se prefăcu în sfâşietoare ţipete de înmormântare şi tânăra mireasă îşi şterse lacrimile chiar cu voalul ei de nuntă. Tot oraşul lua parte la cruda nenorocire ce lovise această familie, şi din cauza durerii tuturor se proclamă, cu drept cuvânt, un doliu obştesc.

Dar nevoia de a se supune poruncilor cereşti chemă grabnic pe sărăcuţa Psyche la chinul ce-i era destinat. Astfel, după ce se săvârşiră în cea mai adâncă mâhnire ceremoniile acestei funeste căsătorii, alaiul funebru al unei fiinţe vii se puse în mişcare, urmat de tot poporul. Psyche, care-ţi storcea lacrimi, însoţea nu alaiul ei de nuntă, ci întreg cortegiul îngropăciunii sale. Şi, în vreme ce tatăl şi mama sa, plini de tristeţe şi zguduiţi de o nenorocire atât de mare, nu se puteau hotărî să îndeplinească această nelegiuită crimă, fiica lor însăşi îi încuraja cu următoarele cuvinte: „De ce vă chinuiţi cu atâta plâns nefericita voastră bătrâneţe? De ce, prin aceste jelanii fără sfârşit, vă scurtaţi viaţa, care-mi este mai scumpă decât viaţa mea? De ce vă necinstiţi pentru mine obrajii vrednici de respect cu aceste lacrimi nefolositoare? Secându-vă prin plâns ochii voştri, oare nu-i secaţi pe-ai mei? De ce vă smulgeţi părul vostru albit? De ce nu conteneşti, tată, de a-ţi lovi pieptul cu pumnii, şi tu, mamă, respectabilul tău sân? Iată ce strălucit folos aveţi de pe urma rarei şi multslăvitei mele frumuseţi! Gelozia unei crude zeiţe vă dă lovitura de moarte, voi însă o simţiţi prea târziu. Când neamurile şi popoarele mă cinsteau cu onoruri divine, când toţi într-un singur glas mă numeau o a doua Venus, atunci, da, atunci ar fi trebuit să vă mâhniţi, să mă fi plâns şi chiar să mă fi bocit ca pe o moartă. Acum înţeleg, acum văd eu că numai numele de Venus m-a pierdut. Duceţi-mă deci şi aşe-zaţi-mă pe stânca pe care soarta mi-a hărăzit-o. Eu mă grăbesc să fac această fericită căsătorie, eu mă grăbesc să văd pe nobilul meu soţ. De ce să mai zăbovesc? De ce aş mai căuta să fug de acela care s-a născut pentru pieirea întregului univers?”



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   36


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə