Arcul de triumf



Yüklə 2,82 Mb.
səhifə20/35
tarix08.01.2019
ölçüsü2,82 Mb.
#92795
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   35

Rolande aduse cafeaua.

— Aveţi fete mai multe ca înainte, zise Ravic.

— Douăzeci în plus.

Merge aşa de bine acum, în iunie?

Rolande se aşeză odată cu el.

— Nici noi nu înţelegem cum de merge aşa de bine. Oamenii parcă au înnebunit. Începe de după masă, iar seara...

— Poate din cauza vremii.

— Da de unde. Ştiu eu cum este în mai şi în iunie. Dar ce se petrece acum e curată nebunie. Îţi poţi închipui francezi comandând şampanie?

— Nu.


— Străinii da. Dar francezii! Şi încă parizieni! Şampanie! Pe care o plătesc din gros! În loc de Dubonnet, Pernod, bere sau vin. Îţi vine să crezi aşa ceva?

— Nu, până nu văd.

Rolande îi turnă cafeaua.

— Şi activitatea! spuse ea. Te asurzeşte. Te vei convinge singur când o să ne ducem jos. Chiar la ora asta! N o să i mai vezi numai pe experţii care aşteaptă ziua de vizită medicală. Salonul e plin de pe acum! Ce a intrat în oamenii ăştia, Ravic?

Ravic ridică din umeri.

— Ştiu o poveste cu un transatlantic care se scufunda.

— Dar la noi nu se scufundă nimic! Afacerile merg straşnic.

Uşa se deschise şi Ninette, în vârstă de douăzeci şi unu de ani, cu si­lueta de băeţandru, într un şorţ de mătase roz, intră în salon. Avea chip de sfântă şi era cea mai căutată prostituată din local. Ducea o tavă cu pâine, unt şi două borcane cu marmeladă.

— Doamna a auzit că domnul doctor bea oafea, declară ea cu o voce răguşită, de bas. Vă trimite nişte marmeladă s o gustaţi. E făcută în casă.

Deodată Ninette rânji. Chipul angelic se prefăcu într o strâmbătură copilărească. Aşeză tava pe masă şi ieşi din cameră, sărind într un picior.

— Uită te şi tu, oftă Rolande. Se obrăznicesc de cum îşi dau seama că avem nevoie de ele.

— Foarte bine, spuse Ravic. Când vrei să se obrăznicească şi ele? Marmelada asta ce vrea să însemne?

— Mândria doamnei. Ea singură a făcut o, în casa ei de pe Riviera. E foarte bună. Nu vrei să guşti?

— Nu pot să sufăr marmelada, mai ales când e făcută de milionari.

Rolande deşurubă capacul de sticlă, scoase câteva linguri de marme­la­dă, o întinse pe o bucată de hârtie groasă, o înfăşură împreună cu o bu­cată de unt şi câteva felii de pâine prăjită şi întinse pachetul lui Ravic.

— Aruncă l undeva mai târziu, spuse ea. Fă i favoarea asta. Are să con­troleze dacă ai mâncat sau nu. Ultima mândrie a unei femei deziluzio­nate şi care îmbâtrâneşte. Fă o din politeţe.

— Bine. Ravic se ridică şi deschise uşa. De jos auzeau voci, muzică, râsete şi strigăte.

— Ce iad, spuse el. Toţi sunt francezi?

— Da de unde. Majoritatea sunt străini.

— Americani?

— Nu, asta i curios. Majoritatea sunt nemţi. Niciodată n am avut atâ­ţia nemţi ca acum.

— Nu i deloc curios.

— Ce i mai mulţi vorbesc foarte bine franţuzeşte. Nu aşa cum aveau nemţii obiceiul să vorbească acum câţiva ani.

— Mi am închipuit. N aveţi şi o mulţime de bădărani? Recruţi şi sol­daţi coloniali?

— Toată ziua sunt pe aici.

Ravic dădu din cap.

— Şi nemţii cheltuiesc o mulţime de bani, nu?

Rolande râse.

— Da. Cinstesc pe toţi care vor să bea cu ei.

— Mai ales soldaţi, îmi închipui. Şi Germania a pus embargo pe mo­ne­dă şi a închis frontierele. Nu poţi să ieşi decât cu permisiunea autorită­ţilor. Şi nu poţi să iei cu tine mai mult de zece mărci. Curioasă treabă cu nemţii ăştia care au o mulţime de bani şi vorbesc aşa de bine franţuzeşte, nu?

Rolande dădu din umeri.

— Puţin îmi pasă — atâta timp cât plătesc bani buni.

Ajunse acasă după opt.

— M a căutat cineva? întrebă el pe portar.

— Nu.

— Nici după masă?



— Nu. N a fost nimeni toată ziua.

— Nici n a întrebat de mine?

Portarul clătină din cap.

Nimeni.


Ravic se sui sus. La etajul întâi îi auzi pe soţii Goldberg certându se. La etajul al doilea plângea un copil. Era cetăţeanul francez Lucien Silber­mann, în vârstă de un an şi două luni, obiectul veneraţiei şi speranţelor părinţilor lui, cafegiul Siegfried Silbermann şi soţia sa Nelly, născută Levi, de la Frankfurt pe Main. Copilul se născuse în Franţa şi ei sperau ca din acest motiv să obţină paşapoarte franceze cu doi ani mai devreme. În con­secinţă, Lucien, cu inteligenţa lui de un an, devenise un tiran al familiei. La etajul trei cânta un fonograf. Aparţinea refugiatului Wohlmeyer, de cu­rând scăpat din lagărul de concentrare de la Oranienburg. Se auzea melo­dia unui cântec popular german. Coridorul mirosea a varză şi a întuneric.

Ravic se duse la el în cameră să citească. Îşi cumpărase mai demult câteva volume de istorie universală şi le scoase acum din geamantan. Nu era prea vesel să le citeşti. Tot ce câştigai citindu le era satisfacţia ciudat de deprimantă că ceea ce se întâmpla astăzi nu era nou. Fiecare lucru se petrecuse de zeci de ori înainte. Minciunile, călcările de jurăminte, crimele, masacrele din noaptea sfântului Bartolomeu, corupţia datorită poftei de putere, lanţul nesfârşit de războaie — istoria omenirii era scrisă cu sânge şi lacrimi şi printre miile de statui pătate de sânge ale trecutului, numai puţine purtau aureola argintie a bunătăţii. Demagogi, înşelători, paricizi, asasini, egoişti îmbătaţi de putere, profeţi fanatici care predicau iubirea cu spada, toate se repetau mereu — şi mereu popoarele răbdătoare se lăsau mânate unele împotriva altora, într un măcel fără sens, pentru kaizeri, regi, religii şi maniaci. Şirul nu se mai termina niciodată.

Ravic puse din nou cărţile la o parte. De la fereastra de dedesubt ve­nea zgomot de voci. Wiesenhoff şi doamna Goldberg discutau cu aprindere.

— Nu acum, spunea Ruth Goldberg. Aaron se întoarce într o oră.

— O oră e o oră.

— Poate să vină şi mai devreme.

— Unde s a dus?

— La Ambasada Americană. In fiecare seară se duce acolo, stă afară şi se uită la ea. Nimic altceva. Pe urmă vine înapoi la hotel.

Wiesenhoff spuse ceva ce Ravic nu înţelese. — Natural, replică Ruth Goldberg pe un ton certăreţ. Cine nu i nebun? Ştiu că e şi bătrân.

— Astâmpără te, spuse ea după un timp. Nu sunt dispusă.

Wiesenhoff îngăimă ceva.

— Ţie ţi e uşor să vorbeşti, spunea ea. El e cu banii. Eu n am nici o para chioară. Cât despre tine...

Ravic se ridică. Se uită la telefon şi şovăi. Era aproape zece. Nu mai auzise de Joan de când plecase în dimineaţa aceea. N o întrebase dacă a­vea să se întoarcă seara. Fusese sigur că va veni. Acum nu mai era sigur.

— Pentru tine e foarte simplu! Vrei să ţi faci pofta şi nimic altceva, spunea doamna Goldberg.

Ravic se duse să l caute pe Morosow. Odaia acestuia era încuiată. Co­borî scările şi intră în Catacombă.

— Dacă mă caută cineva, sunt jos, spuse el portarului.

Morosow era acolo. Juca şah cu un tip roşcat. Câteva femei stăteau prin colţuri. Împleteau sau citeau, cu chipuri îndurerate.

Ravic urmări câtva timp jocul. Roşcatul se pricepea bine la şah. Juca repede şi cu o totală indiferenţă. Morosow pierdea.

— Ia uite ce păţesc, zise el.

Ravic dădu din umeri. Roşcatul îşi ridică ochii spre el.

— Domnul Finkelstein, spuse Morosow. Vine din Germania. Ravic dă­du din cap.

— Ce mai e pe acolo? întrebă el fără interes, numai ca să spună ceva.

Roşcatul dădu din umeri şi nu răspunse. Dealtfel Ravic nici nu se aş­teptase să spună ceva. Numai în primii ani fusese aşa: întrebări grăbite, aşteptare, nădejdea înfrigurată că în curând Hitler se va prăbuşi. Toţi ştiau acum că numai un război putea aduce aşa ceva. Şi toţi oamenii cu cap mai ştiau că un guvern care rezolvă problema şomajului prin crearea unei in­dustrii de armament are numai două posibilităţi: războiul sau catastrofa internă. Deci războiul.

Şah şi mat, spuse Filkelstein, fără entuziasm şi se ridică. Se uită la Ravic. — Ce se poate face ca să reuşeşti să dormi puţin? Aici nu pot să dorm. Adorm şi mă trezesc imediat.

— Bea, zise Morosow. Burgund. Burgund sau bere multă.

— Nu sunt băutor. Am cutreierat străzile ore întregi până mi s a pă­rut că sunt obosit mort. Nu mi a ajutat la nimic. Pur şi simplu, nu pot să dorm.

— Am să ţi dau nişte tablete, spuse Ravic. Hai cu mine sus.

— Vino înapoi, Ravic, strigă Morosow după el. Nu mă lăsa singur aici, frate!

Câteva femei îşi ridicară privirile, apoi îşi văzură mai departe de îm­ple­tit şi de citit, ca şi cum de aceasta depindea viaţa lor. Ravic se sui cu Finkelstein în camera lui. Când deschise uşa, aerul nopţii năvăli spre el prin fereastră, ca un val rece şi întunecat. Respiră adânc şi, aprinzând lumina, privi iute în cameră. Nu era nimeni. Îi dădu lui Finkelstein mai multe pastile pentru somn.

— Mulţumesc, spuse Finkelstein fără să i tresară un muşchi al feţei şi se retrase ca o umbră.

Ravic îşi dădu seama că Joan n avea să vină. Îşi amintea că prevăzu­se aceasta încă de dimineaţă. Nu voise însă să creadă una ca asta. Se în­toarse ca şi când cineva ar fi vorbit în spatele lui. Dintr o dată totui i se păru limpede şi simplu. Joan îşi făcuse gustul şi acum îşi vedea mai de­parte de treabă. La ce altceva se aşteptase? Că avea să renunţe la tot pen­tru el? Ce prostie! Sigur că exista un altul, şi nu numai un altul, dar şi o altă viaţă la care ea nu voia să renunţe!

Se duse jos. Se simţea nefericit.

— M a căutat cineva? întrebă el.

Portarul de noapte, care tocmai sosise, clătina din cap. Gura îi era pli­nă de cârnat cu usturoi.

— Aştept pe cineva. Să ştii că sunt jos.

Se întoarse la Morosow.

Morosow juca şah şi privea în jurul lui satisfăcut. Între timp femeile dispăruseră pe tăcute. Morosow sună clopoţelul de paracliser.

— Clarisse! O sticlă de rosé. — Finkelstein ăsta joacă întocmai ca o maşină de cusut, declară el. E dezgustător! Un matematician. Urăsc per­fec­ţiunea. Nu este omenească. Se uită la Ravic. — Cum de eşti aici într o seară ca asta?

— Aştept o vizită.

— Iar te pregăteşti să omori pe cineva în mod ştiinţific?

— Am scos ieri stomacul unui om.

Morosow umplu paharele.

— Tu stai aici şi bei, spuse el pe un ton plin de reproş, şi dincolo victi­ma ta zace în delir. Este şi în asta ceva neomenesc. Ar trebui cel puţin să te doară stomacul.

— Aşa e, replică Ravic. În asta constă mizeria omenească. Nu simţim nimic din răul pe care l facem altora. Dar de ce vrei să porneşti reforma cu doctorii? Ar fi mai bine să începi cu politicienii şi cu generalii. Atunci am avea pacea mondială.

Morosow se lăsă pe spate şi l studie pe Ravic.

— N ar trebui să i cunoaştem pe doctori personal, declară el. Pierdem ceva din încrederea pe care ne o punem în ei. Ne am îmbătat împreună — cum vrei să mă las operat de tine? Sunt convins că eşti un chirurg mai bun decât altul pe care nu l cunosc — totuşi i aş prefera pe acel altul. În­crederea este necunoscutul — o calitate omenească adânc înrădăcinată, prietene! Doctorii ar trebui să locuiască în spitale şi să nu iasă în lumea celor neiniţiaţi. Predecesorii voştri, vrăjitoarele şi vracii, ştiau lucrul aces­ta. Când sunt operat, doresc să cred într o putere supraumană.

— Nici eu nu te aş opera, Boris.

— De ce nu?

— Nici unui doctor nu i place să şi opereze fratele.

— În nici un caz n am să ţi fac această favoare. Eu am să mor de apo­plexie în timpul somnului. Lucrez voios în acest scop.

Morosow se uită la Ravic ca un copil fericit, apoi se ridică.

— Trebuie să plec. Mă duc să deschid uşile în cetatea culturii, Mont­martre. În fond, pentru ce trăieşte omul?

— Ca să se întrebe pentru ce. Mai ai de pus vreo întrebare?

— Da. De ce moare omul tocmai când a ajuns să se întrebe pentru ce trăieşte şi a devenit ceva mai înţelegător?

— Unii oameni mor fără să fi devenit mai înţelegători.

— Nu căuta să scapi de întrebare. Şi nu începe să vorbeşti de trans­mi­graţiunea sufletelor.

— Mai întâi să te întreb altceva. Leii omoară antilope; păianjenii o­moară muşte , vulpile omoară găini; care e singura rasă de pe pământ, ca­re de când lumea se războieşte cu ea însăşi şi se omoară singură?

— Astea sunt întrebări pentru copii. Bineînţeles că suprema creatură, fiinţa umană — care a invetat cuvintele iubire, bunătate şi îndurare.

— Bun. Şi care e singura fiinţă din natură capabilă de sinucidere?

— Tot fiinţa umană — care a inventat veşnicia, pe Dumnezeu şi reîn­vierea.

— Excelent, spuse Ravic. Vezi din câte contradicţii suntem formaţi? Şi tu vrei să ştii de ce murim?

Morosow ridică ochii surprins, apoi trase o duşcă bună.

— Sofistule, declară el. Şarlatanule.

Ravic se uită la el. "Joan, gândi ceva în el. De ar intra acum, pe uşa aceea de colo cu geamurile murdare!"

— Boris, greşeala a fost că am început să gândim. Dacă ne am fi măr­ginit la fericirea poftelor şi a mâncării, nu s ar fi întâmplat toate astea. Ci­neva face experienţe cu noi — şi se pare că nu a găsit încă formula. Să nu ne plângem. Şi animalele de experienţă ar trebui să aibă o mândrie profe­sională.

— Asta o spun măcelarii, nu şi boii. Asta o spun oamenii de ştiinţă, nu şi cobaii. Asta o spun doctorii, nu şi şoarecii albi.

— Aşa e. "Dacă ar intra acum cu pasul ei legănat, dându ţi totdeauna impresia că merge împotriva unui vânt uşor..." Trăiască legea raţiunii sufi­ciente! Hai, Boris, hai să bem un pahar în cinstea frumosului — veşnicia bine cuvântată a momentului! Ştii tu ce altceva mai poate face fiinţa ome­nească? Să râdă şi să plângă.

— Şi să se îmbete. Cu rachiu, cu vin, cu filosofie şi cu femei, să se îm­bete de nădejde şi de deznădejde. Ai habar care e singurul lucru pe care l ştie? Că trebuie să moară. Ca antitoxină i a fost dată imaginaţia. Piatra e reală. Planta, de asemenea. La fel şi animalul. Corespund scopului lor. Nu ştiu că trebuie să moară. Omul o ştie. Înalţă te, suflete! Zboară! Nu suspi­na, asasin legal! N am cântat noi chiar acum cântarea cântării omenirii?

Morosow zgâlţâi palmierul cenuşiu şi făcu să se înalţe tot praful de pe el. — Simbolul brav şi duios al unei speranţe despre sud, plantă de vis a unei proprietărese franţuzoaice, adio! Şi ţie la fel, om fără casă, plantă agă­ţătoare fără sol, găinar al morţii, adio! Fii mândru că eşti un romantic!

Îl privi pe Ravic rânjind.

Ravic nu i răspunse. Se uită spre uşă. Tocmai se deschidea. Portarul de noapte intră şi se apropie de masa lor. Telefonul, gândi Ravic. În sfârşit! în sfârşit! Aşteptă fără să se ridice. Simţea cum i se încordează braţele.

— Ţigările, domnule Morosow, spuse portarul. Tocmai le a adus băia­tul.

— Mulţumesc. Morosow băgă pachetul de ţigări ruseşti în buzunar. Cu bine, Ravic. Ne vedem mai târziu?

— Poate. Cu bine, Boris.

Omul fără stomac se uita la Ravic. Îi era rău, dar nu putea să verse. Nici nu mai avea cu ce să verse. Era ca un om amputat mai sus de ge­nunchi şi pe care l dureau picioarele.

Era neliniştit. Ravic îi făcu o injecţie. Omul acesta nu mai avea şanse să trăiască. Inima nu se prezenta prea bine şi unul din plămâni era plin de găuri vindecate. Nu se bucurase de o sănătate bună în cei treizeci şi cinci de ani ai vieţii. De ani de zile suferise de ulcer ia stomac, de tuberculoză şi acum de carcinoma. Fişa lui arăta că fusese căsătorit timp de patru ani de zile şi că soţia lui murise din cauza unei naşteri. Copilul se prăpădise şi el la trei ani, de tuberculoză. Nu avea rude. Acum zăcea aici şi se uita la el şi nu voia să moară, era răbdător şi curajos şi nu ştia că avea să fie hrănit prin intestinul gros şi că nu va mai putea să şi satisfacă una dintre puţi­nele plăceri ale vieţii lui, murăturile şi rasolul de vacă. Zăcea acolo, miro­sind urât şi tăiat în bucăţi şi avea ceva care l făcea să mişte ochii şi care se numea suflet. Fii mândru că eşti romantic! Cântarea cântărilor omenirii!

Ravic agăţă la loc, în cui, fişa cu graficul temperaturii şi al pulsului. Sora se ridică şi aşteptă. Lângă ea, pe scaun, se afla un jerseu roşu pe ca­re începuse să l împletească.

Andrelele erau înfipte în el şi ghemul se rostogolise pe jos. Firul sub­ţire de lână părea o dâră fină de sânge şi jerseul parcă sângera.

"Omul acesta zace aici, gândea Ravic, şi cu toate injecţiile va avea o noapte groaznică, cu dureri, cu coşmaruri, nemişcat şi cu respiraţia grea — iar eu aştept o femeie şi cred că voi avea o noapte la fel de grea dacă nu vine. Ştiu cât de caraghios este în comparaţie cu acest muribund, sau cu Gaston Perrier din camera alăturată, care şi a zdrobit braţul, sau cu atâţia alţii, cu tot ce se întâmplă astă seară în lume — şi totuşi nu ajută la nimic. Nu ajută la nimic, nu schimbă nimic, totul rămâne aşa cum este. Cum a spus Morosow? De ce nu mă doare şi pe mine stomacul? Da, de ce?"

— Cheamă mă în caz că se întâmplă ceva, îi spuse el surorii. Era ace­ea care primise pick up ul de la Kate Kegstroem.

— Domnul acesta e foarte resemnat, spuse ea.

— Cum este? întrebă Ravic uimit.

— Foarte resemnat. Un bolnav foarte cumsecade.

Ravic privi în jur. Sora nu se putea aştepta să primească ceva în dar. Foarte resemnat — ce expresii mai întrebuinţează şi surorile astea! Bietul om lupta cu toate armele corpusculelor lui sangvine şi ale celulelor lui ner­voase împotriva morţii — nu era câtuşi de puţin resemnat.

Se întoarse la hotel. Îl întâlni pe Goldberg în faţa uşii de la intrare. Un bătrânel cu barba căruntă şi cu un lanţ gros de aur petrecut peste vestă.

— Frumoasă seară, domnule Goldberg.

— Da. Ravic se gândi la femeia din camera lui Wiesenhoff. Nu vreţi să mergeţi puţin la plimbare? întrebă el.

— Am şi fost. Până la Concorde şi înapoi.

Până la Concorde. Acolo era Ambasada Americană, albă în lumina ste­lelor, tăcută şi goală, o corabie a lui Noe, în care se găseau ştampile pen­tru vize la care nu puteai ajunge. Goldberg stătuse în faţa ei, pe trotu­arul de la Crillon, şi privise la uşa de la intrare şi la ferestrele întunecate ca la un Rembrandt sau la diamantul Koh i noor.

— Nu vreţi să mai faceţi un tur? Am putea merge până la Arcul de Tri­umf şi înapoi. Ravic îşi zicea: "Dacă i salvez pe cei doi, înseamnă că Joan va fi sus în cameră sau are să vină între timp".

Goldberg clătină din cap.

— Trebuie să mă duc sus, mă aşteaptă nevasta. Am plecat de mai bi­ne de două ore.

Ravic se uită la ceas. Era aproape douăsprezece şi jumătate. Nu mai era nevoie să salveze pe nimeni, pentru că doamna Goldberg se întorsese probabil de mult la ea în odaie. Îl urmări pe Goldberg cum urcă încet sca­ra, apoi se duse la portar.

— M a căutat cineva?

— Nu.

La el în cameră lumina era aprinsă. Îşi aduse aminte că o lăsase a­prinsă. Patul lucea ca şi cum ar fi nins pe neaşteptate. Luă hârtia pe care o pusese pe masă înainte de a pleca şi pe care scrisese că se va întoarce într o jumătate de oră, şi o rupse în bucăţi. Căută ceva de băut şi nu găsi. Se duse iar jos. Portarul nu avea calvados, ci numai coniac. Ravic luă de la el o sticlă de Hennessy şi o sticlă de Vouvray. Vorbi câtva timp cu portarul şi acesta îi dovedi că Loulou II avea cele mai mari şanse în cursa cailor de doi ani de la Saint Cloud. În momentul acela trecu pe acolo spaniolul Alva­rez. Ravic observă că mai şchiopăta puţin. Îşi cumpără un ziar şi se întoar­se în camera lui. Cât putea să ţină o seară ca asta! Cine nu crede în mi­nuni în materie de dragoste e pierdut, spusese avocatul Arensen, la Berlin, în 1933. Două săptămâni mai târziu, fusese trimis într un lagăr de con­cen­trare fiindcă l denunţase iubita. Ravic deschise sticla de Vouvray şi luă de pe masă un volum de Platon. După câteva minute îl aruncă cât colo şi se aşeză lângă fereastră.



Privea ţintă la telefon. Instrumentul acela negru şi blestemat. Nu pu­tea să i telefoneze lui Joan. Nu ştia ultimul ei număr. Nu ştia nici măcar unde stă. El n o întrebase şi ea nu i spusese nimic. Probabil că nu i spu­se­se dinadins, ca să aibă o astfel de justificare.

Bău un pahar din vinul acela uşor. "Ce prostie, gindi el, aştept o fe­me­ie care a fost aici azi  dimineaţă. Timp de trei luni şi jumătate n am vă­zut o şi nu mi a fost atâta dor de ea ca acum, după o zi. Ar fi fost mult mai simplu dacă n aş mai fi văzut o. Mă obişnuisem. Dar acum..."

Se ridică. Nici asta nu era o soluţie. Îl rodea nesiguranţa. Se strecura în el, ceas cu ceas, din ce în ce mai multă neîncredere.

Se duse la uşă. Ştia că nu era încuiată, dar se asigură încă o dată. În­cepu să citească ziarul, dar citea ca prin tr un văl. Tulburări în Polonia. Inevitabile ciocniri, pretenţiile asupra Coridorului, tratatul Angliei şi Fran­ţei cu Polonia. Războiul care se apropia. Lăsă să i cadă ziarul din mână şi stinse lumina. Rămase pe întuneric şi aştepta. Aprinse iar lumina... Sticla de Hennessy era pe masă. N o destupă. Se sculă şi se aşeză din nou lângă fereastră. Noaptea era răcoroasă şi cerul plin de stele. Câteva pisici mieu­nau prin curţi. Un bărbat, în pantaloni scurţi, stătea în balconul de vizavi şi se scărpina. Căscă o dată cu zgomot şi se retrase în camera lui lumina­tă. Ravic se uită la pat. Ştia că n o să poată dormi. Nici cititul nu era o so­luţie. De abia dacă şi mai amintea ce citise puţin mai înainte. Să plece — acesta ar fi fost cel mai bun lucru. Dar unde să se ducă? Îi era indiferent. Nici să plece nu voia. Ţinea să ştie ceva. La naiba — gândi el, luând în mâ­nă sticla de coniac şi punând o la loc.

Căută apoi prin buzunare câteva pastile pentru somn. Aceleaşi pe ca­re le dăduse roşcatului Finkelstein şi care acum dormea. Ravic le înghiţi. Se îndoia că avea să doarmă. Mai luă o pastilă. Dacă ar fi venit Joan s ar fi trezit.

Joan nu veni. Şi nu veni nici în noaptea următoare.

21
Eugénie intră în odaia unde zăcea omul fără stomac.

— Telefonul, domnule Ravic.

— Cine e?

— Nu ştiu. N am întrebat. M a anunţat telefonista.

Ravic nu recunoscu de îndată vocea Joanei. Era neclară şi părea să vină de foarte departe.

— Joan, unde eşti?

Ravic se aştepta să audă numele unei localităţi de pe Riviera. Joan nu i mai telefonase până atunci la spital. Făcea impresia că nu vorbeşte din Paris.

— Sunt în apartamentul meu, spuse ea.

— Aici, la Paris?

— Sigur că da. Unde în altă parte?

— Eşti bolnavă?

— Nu. De ce?

— Fiindcă mi ai telefonat la spital.

— Am sunat la hotel şi plecaseşi. De asta îţi telefonez la spital.

— S a întâmplat ceva?

— Nu, ce să se întâmple? Voiam să ştiu ce mai faci.

Vocea ei era acum mai limpede. Ravic scoase o ţigară şi un plic cu chi­brituri. Puse plicul pe masă şi l ţinu apăsat sub cot. Rupse un băţ şi l aprinse.

— Din cauza spitalului, Joan. Aici te aştepţi tot timpul să auzi de ac­cidente şi boli.

— Nu sunt bolnavă. Sunt în pat, dar nu sunt bolnavă.

— Foarte bine. Ravic împingea chibriturile încoace şi încolo pe muşa­maua albă a mesei. Aştepta să audă ce avea să urmeze.

Joan aştepta la rândul ei. Ravic îi auzea respiraţia. Ea voia ca el să în­ceapă. Aşa i ar fi venit mai uşor.

— Joan, nu pot să stau prea mult la telefon. Am lăsat pe cineva cu bandajul desfăcut şi trebuie să mă duc înapoi.

Ea rămase tăcută o vreme.

— De ce n ai mai dat nici un semn de viaţă? spuse ea în cele din ur­mă.

— Fiindcă nu ţi cunosc numărul de telefon şi nici nu ştiu unde stai acum.

— Dar ţi am spus.

— Nu, Joan.

— Ba da. Ţi am spus.

Joan se simţea acum pe un teren sigur.

— Ştiu precis. Poate că ai uitat.

— Fie cum zici tu. Am uitat. Mai spune mi o dată. Uite, îmi notez.

Ea îi dădu adresa şi numărul de telefon.

— Sunt sigură că ţi am spus, Ravic, absolut sigură.

— Bine, bine, dar trebuie să mă duc înapoi, Joan. Vrei să luăm masa împreună deseară?

Ea rămase un timp tăcută.

— De ce nu vii să mă vezi? întrebă ea.

— Bine. Pot s o fac şi pe asta. Astă seară. La opt?

— De ce nu vii acum?

— Sunt ocupat.

— Până când?

— Cam o jumătate de oră.

— Vino atunci imediat ce scapi!


Yüklə 2,82 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   35




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin