Arcul de triumf

Ravic aprinse o altă ţigară.

— Douăzeci şi unu de ani, zise el.

Veber îşi şterse cu batista picăturile strălucitoare de pe mustaţă.

— Ai lucrat minunat, Ravic. Nici eu n aş fi lucrat mai bine. Că n ai putut salva ceea ce un şarlatan a cârpit, nu i treaba ta. Unde am ajunge dacă am gândi altfel?

— Da, zise el. Unde am ajunge?

Veber îşi vârî batista în buzunar.

— După toate prin câte ai trecut, ar fi trebuit să fii grozav de călit.

Ravic îl privi cu o umbră de ironie.

— Nimeni nu e niciodată tare. Dar cineva se poate obişnui cu o serie de lucruri.

— Asta voiam să spun.

— Da, şi cu unele lucruri niciodată. Dar asta e greu de înţeles. Bună­oară cafeaua. Probabil că acum sunt aşa de vioi datorită ei. Şi noi o con­fun­dăm cu însufleţirea.

— A fostă bună cafeaua, nu i aşa?

— Foarte bună.

— Mă pricep să fac cafea. Mi am închipuit c o să ai nevoie, de aceea am făcut o chiar eu. Era cu totul altceva decât zeama aceea neagră, pe ca­re o face de obicei Eugénie, nu i aşa?

— Incomparabil. Eşti un maestru în prepararea cafelei.

Veber intră în maşină. Porni motorul şi scoase capul pe geam.

— Nu vrei să te duc? Trebuie să fii obosit.

Ca o pecete, gândi Ravic absent. Dar de ce mi se întâmplă mie? Tot­deauna gândurile astea ascunse...

— Nu mai sunt obosit, zise el. Cafeaua m a trezit. Somn uşor, Veber.

Veber râse. Dinţii îi străluciră pe sub mustaţa neagră.

— N am de gând să mă culc acum. Voi lucra în grădină, vreau să să­desc lalele şi narcise.

Lalele şi narcise, se gândi Ravic. În straturi netede, despărţite de po­teci pietruite şi netede. Lalele şi narcise — suflul de aur al primăverii.

— Pe curând, Veber, zise el. Ai să te îngrijeşti dumneata de celelalte, nu i aşa?

— Desigur. Te chem deseară la telefon. Îmi pare rău că onorariul va fi mic. Fata era săracă şi, după cum se pare, n are rude. Mă voi ocupa eu de asta.

Ravic îl întrerupse cu un gest.

— Ea i a dat lui Eugénie o sută de franci. Se pare că asta e tot ce a­vea. Înseamnă deci douăzeci şi cinci de franci pentru dumneata.

— N are importanţă, zise Ravic, nerăbdător. Pe curând, Veber.

Ravic merse încet de a lungul străzii Lauriston. Dacă ar fi fost vară s ar fi aşezat pe o bancă în Bois de Boulogne, în lumina soarelui de dimi­neaţă, cu mintea goală de gânduri şi ar fi privit apa şi pădurile tinere, pâ­nă când s ar fi destins. Apoi ar fi plecat la hotel şi s ar fi culcat.

Intră într un bistro, la colţul străzii Boissière. În faţa barului stăteau câţiva muncitori şi camionagii. Beau cafea neagră, caldă, cu brioşe. Ravic îi privi câteva clipe. Era viaţa simplă şi obişnuită, muncă ziua, oboseală seara, mâncare, o femeie şi apoi un somn fără vise.

— Un kirsch, comandă el.

Fata care murise purta un lanţ îngust, o imitaţie ieftină de aur, în ju­rul gleznei de la piciorul drept, unul din fleacurile acelea pe care le poate purta cineva numai când e tânăr, sentimental şi lipsit de gust. Un lănţişor cu o placă mică, purtând o inscripţie: toujours Charles, un lănţişor încheiat în jurul gleznei, în aşa fel încât nimeni să nu i l poată scoate — un lănţişor ce evoca povestea duminicilor petrecute în pădurile din jurul Senei, a dra­gostei şi a tinereţii neştiutoare, a unui mic bijutier de undeva din Neuilly, a nopţilor de septembrie petrecute într o mansardă — şi apoi, dintr o dată, teama, aşteptarea — toujours Charles, care nu s a mai arătat niciodată, prietena care cunoştea o adresă, o moaşă, o masă acoperită cu muşama, o durere ascuţită şi sânge, sânge, un chip tulburat de femeie bătrână, braţe împingându te în grabă într o maşină ca să scape de tine, zile de mizerie şi de ruşine, în sfârşit, drumul la spital, suta de franci mototolită într o mâ­nă caldă şi umedă de sudoare — prea târziu.

Radioul începu să urle. Un tango, o voce nazală, căutând cuvinte stu­pide. Ravic se pomeni reproducând întreaga operaţie. Reluă, în gând, fie­care mişcare. Poate câteva ore mai devreme ar mai fi existat o şansă. Veber îl chemase. El nu fusese la hotel. Aşa că fata a trebuit să moară, fiindcă el cutreiera străzile. Veber nu putea face singur astfel de operaţii. Absurdita­tea hazardului. Piciorul cu lanţul aurit se îndoi, răsucindu se.

— Vino în bărcuţa mea, cânta fals glasul. Ravic plăti şi plecă. Afară, opri un taxi: — La Osiris.

Osiris era un bordel de mâna a doua, cu un bar mare în stil egiptean.

— Tocmai închideam, zise portarul. Nu e nimeni înăuntru.

— Nimeni?

— Numai Rolande. Fetele au plecat, toate.

— Foarte bine.

Portarul, prost dispus, se opri pe trotuar.

— De ce nu reţineţi taxiul? N am să vă pot găsi altul mai târziu! Închi­dem.

— Ai mai spus o odată. Am să găsesc eu un alt taxi.

Ravic puse un pachet de ţigări în buzunarul de la piept al portarului şi intră pe uşa îngustă de lângă vestiar, în sala cea mare. Barul era gol; fă­cea impresia obişnuită a rămăşiţelor unei întruniri burgheze — vin vărsat, două scaune răsturnate, dopuri pe jos şi miros de tutun, parfum dulceag şi carne.

— Rolande, zise Ravic.

Ea stătea în faţa unei mese, pe care era o grămadă de rufărie roză.

— Ravic, zise ea fără să se mire. Târziu. Ce vrei — o fată sau ceva de băut? Sau amândouă?

— Vodcă. Din aceea poloneză.

Rolande aduse o sticlă şi un pahar.

— Serveşte te. Eu trebuie să aleg şi să înscriu rufăria. Cazanul pentru rufărie va fi aici într o clipă. Dacă n ar avea cineva grijă de toate, banda as­ta s ar apuca să fure ca nişte coţofene. Şoferii... Ştii, cadouri pentru dră­guţele lor.

Ravic dădu din cap.

— Pune muzica, Rolande. Tare.

— Foarte bine.

Rolande întoarse butonul. Sunetul tobelor şi trâmbiţelor răsună tună­tor ca o furtună în sala înaltă şi goală.

— Prea tare, Ravic?

— Nu.

Prea tare? Prea tare nu putea fi decât liniştea. Liniştea în care te în­funzi ca într un gol.

— Gata. Ravic se apropie de masa la care era Rolande. Avea o figură blândă, un obraz neted şi ochii negri şi calmi. Rochia neagră şi modestă pe care o purta, o deosebea pe supraveghetoare de prostituatele aproape goa­le.

— Bea cu mine, Rolande.

— Bine.

Ravic aduse încă un pahar de la bar şi turnă. Rolande împinse sticla înapoi, când paharul fu pe jumătate plin.

— Destul. Nu beau mai mult.

— Paharele pe jumătate pline sunt dezgustătoare. De ce nu bei?

— De ce? Asta i risipă.

Ravic se uită spre ea. Văzu faţa sinceră şi inteligentă şi zâmbi.

— Risipă. Vechea spaimă a francezilor! De ce să cruţi? Nimeni nu te cruţă!

— Astea s principii. E altceva!

Ravic râse.

— Să bem un pahar în cinstea lor! Ce ar deveni lumea fără principii morale! O adunătură de criminali idealişti şi leneşi!

— Îţi trebuie o fată, zise Rolande. Pot s o chem pe Kiki. E straşnică. Douăzeci şi unu de ani.

— Aşa? Douăzeci şi unu? Nu i de mine astăzi. Ravic îşi umplu paha­rul. La ce te gândeşti tu, acum, Rolande, înainte s adormi?

— De obicei la nimic. Sunt mult prea obosită.

— Şi când nu eşti obosită?

— La Tours.

— De ce?

— O mătuşă de a mea are acolo o casă cu prăvălie Am două ipoteci asupra ei. Când moare — are şaptezeci şi şase de ani — capăt casa. Voi face atunci o cafenea din prăvălie. Hârtie colorată cu desene înflorate, o orchestră, trei oameni, pian, vioară, în fund un bar. Mic şi drăguţ. Cred c am să pot s o mobilez, cu nouă mii cinci sute de franci, chiar cu perdele şi lămpi. Apoi voi pune deoparte încă cinci mii de franci, pentru primele luni. Şi o să am, bineînţeles, şi chiriaşi la etajul întâi şi doi. La asta mă gândesc.

— Te ai născut în Tours?

— Da. Dar nimeni nu ştie unde sunt. Şi dacă afacerea merge, n o să i pese nimănui de asta. Banii acoperă orice.

— Nu orice. Dar foarte multe.

Ravic simţi în dosul pleoapelor o apăsare ce i îngreuia vocea.

— Cred că mi ajunge, zise el şi scoase câteva bancnote din buzunar.

— Ai să te măriţi la Tours?

— Nu chiar îndată. Dar după câţiva ani, da. Am un prieten acolo.

— Te duci pe acolo?

— Rareori. El îmi scrie din când în când... Desigur că la o altă adresă. E însurat, dar nevasta lui e la spital... Ofticoasă. Mai are un an sau doi, cel mult, spun doctorii. Apoi va fi liber.

Ravic se sculă.

— Dumnezeu să te aibă în paza lui, Rolande. Ai mult bun simţ.

Ea zâmbi mulţumită... Credea că el îi dădea dreptate. Obrazul neted nu părea deloc obosit. Părea proaspăt, ca după un somn odihnitor. Viaţa n avea secrete faţă de ea.

Afară era ziuă. Ploaia trecuse. Latrinele de prin colţuri păreau nişte foişoare fortificate. Portarul plecase, noaptea dispăruse, începuse ziua şi odată cu ea, forfoteala mulţimilor ce se năpusteau, astupând intrările me­troului — asemenea unor grote în care oamenii se aruncau de bunăvoie, sacrificându se pe altarul unei negre divinităţi.

Ea se ridică de pe sofa. Nu scoase nici un strigăt — sări în sus cu un suspin înăbuşit, se sprijini în coate şi rămase nemişcată.

— Linişteşte te, linişteşte te, zise Ravic. Eu sunt. Omul care te a adus aici acum câteva ore.

Ea răsuflă din nou. Ravic nu putea s o vadă desluşit. Lumina globu­ri­lor electrice, amestecată cu razele dimineţii intrau pe fereastră; era palidă, gălbuie şi anemică.

— Cred că acum putem stinge, zise el şi întoarse butonul.

Simţi din nou, de astă dată în dosul frunţii, apăsarea băuturii.

— Vrei să mănânci ceva? întrebă el. O uitase şi, atunci când ceruse cheia, crezuse că plecase. Ar fi vrut să scape de ea. Băuse îndeajuns, con­ştiinţa i se primenise, lanţul răsunător al timpului se rupsese în două, iar amintirile şi visurile îi roiau împrejur, puternice şi fără teamă. Voia să fie singur.

— Vrei nişte cafea? întrebă el. E singurul lucru destul de bun, aici.

Ea făcu semn că nu. El o privi mai de aproape.

— Ce este? A fost cineva pe aici?

— Nu.

— Dar trebuie să se fi întâmplat ceva. Mă priveşti ca şi cum aş fi o stafie.

Ea îşi mişcă buzele.

— Mirosul — zise ea.

— Mirosul, repetă Ravic fără să înţeleagă. Vodca abia miroase, kir­schul sau coniacul la fel. Ţigări fumezi şi dumneata. Ce te sperie atunci?

— Nu, este...

— Dar ce atunci, pentru numele lui Dumnezeu?

— E acelaşi — acelaşi miros.

— Dumnezeule, trebuie să fie eterul, zise Ravic înţelegând, deodată.

Ea făcu semn că da.

— Ai fost vreodată operată?

— Nu, este...

Ravic n auzi mai departe. Deschise fereastra.

— Trece într un minut. Fumează totuşi o ţigară.

Se duse în baie şi deschise robinetele. Îşi văzu faţa în oglindă. Cu câ­te­va ore în urmă, stătuse aici în acelaşi chip. Între timp o fiinţă murise. N avea nici o importanţă. În fiecare clipă mor mii de oameni. Există statis­tici în privinţa asta. N avea nici o importanţă. Pentru cineva însă, asta în­semna totul şi era mai important decât pământul care se învârteşte.

Se aşeză pe marginea băii şi şi scoase pantofii. Toate sunt mereu ace­leaşi. Obiectele şi tăcuta lor constrângere. Trivialitatea, vechea obişnuinţă în lumina experienţei trecute. Înflorirea inimii în apele dragostei — dar orice ar fi cineva, poet, semizeu sau idiot — la câteva ceasuri este chemat din înălţimile lui ca să urineze. Nimeni nu poate scăpa de asta! Ironia na-tu­rii. Curcubeul romantic deasupra reflexelor glandulare şi mişcărilor bur­ţii. Organele extazului, diabolic destinate în acelaşi timp excreţiei. Ravic a­runcă pantofii într un colţ. Groaznic obicei, acela de a se dezbrăca! Nici mă­car de el nu putea scăpa nimeni! Numai cineva care a trăit singur, poa­te înţelege. E asemenea unei resemnări blestemate, unei robii. Dormea de­seori îmbrăcat, ca să scape; dar nu era decât o amânare. Nimeni nu poate scăpa de asta.

Deschise duşul. Apa rece ţâşni, biciuindu i pielea. Respiră adânc şi se şterse. Plăceri mărunte. Apa, respiraţia, ploaia măruntă de noapte. Toate astea erau lucruri pe care numai cineva care trăieşte singur le poate înţe­lege. Pielea respirând mulţumită. Sângele circulând mai uşor prin canalele întunecoase. Să stai întins într un crâng de mesteceni. Nori de vară. Cerul tinereţei. Unde mai sunt poveştile de dragoste? Omorâte de întunecatele poveşti ale vieţii.

Se întoarse în cameră. Femeia stătea ghemuită într un colţ al canape­lei, cu plapoma trasă peste ea.

— Ţi e frig? întrebă el.

Ea făcu semn că nu.

— Speriată?

Ea făcu semn că da.

— De mine?

— Nu.

— De ce i afară?

— Da.

Ravic închise geamul.

— Mulţumesc, zise ea.

Îi privi grumazul. Umerii. Ceva ce respiră. O frântură de viaţă, străi­nă, însă viaţă. Căldură. Nu un trup înţepenit. Ce ne putem da unul altuia, decât puţină căldură? Şi ce ar putea fi mai mult?

Femeia se mişcă. Tremura. Se uita la Ravic. El simţi valul retrăgân­du se. O răceală adâncă, fără apăsare. Tensiunea trecuse. Un spaţiu i se deschisese în faţă. Ca şi cum s ar fi întors, după o noapte petrecută pe o altă planetă. Deodată totul deveni simplu — dimineaţa, femeia — nimic la care să te gândeşti.

— Vino, zise el.

Ea îl privi.

— Vino, zise el, nerăbdător.

3
Se deşteptă cu simţământul că îl veghease cineva. Femeia şedea pe sofa. Dar nu l privea, privea afară, pe fereastră. Se aşteptase să fie plecată. Îl plictisea faptul că mai era încă acolo. Dimineaţa nu putea să sufere pe nimeni împrejurul său.

Se gândi să încerce să adoarmă din nou; dar se simţea tulburat, şti­ind că femeia putea să l privească dormind. Îşi puse în gând să scape ime­diat de dânsa. Dacă aştepta bani, era mult mai simplu. N avea să fie prea greu, în orice caz. Se ridică.

— Te ai sculat de mult?

Femeia tresări şi l privi.

— N am mai putut dormi. Îmi pare rău că te am trezit.

— Nu m ai trezit.

Ea se ridică.

— Voiam să plec. Nu ştiu ce m a făcut să mai stau aici.

— Aşteaptă. În curând voi fi gata. Îţi vei lua micul dejun. Renumita cafea a hotelului. Avem amândoi timp destul pentru asta.

Se ridică şi trase clopoţelul. Apoi intră în baie. Observă că o folosise şi ea; dar totul era curat, aranjat şi pus la locul lui, chiar şi prosoapele de ba­ie întrebuinţate. În timp ce se spăla pe dinţi, el o auzi pe cameristă in­trând cu mâncarea. Se grăbi.

— Ţi e neplăcut? o întrebă el când ieşi din baie.

— Ce?

— Faptul că te a văzut fata. Nu m am gândit la asta.

— Nu. Şi nici ea nu s a mirat deloc. Femeia privi tava. Era o gustare pentru două persoane, cu toate că Ravic nu spusese nimic.

— Sigur că nu. Aşa e Parisul. Hai, bea ţi cafeaua. Te doare capul?

— Nu.

— Bine, pe mine mă cam doare. Dar într un ceas are să mi treacă. Ia o brioşă.

— Nu pot să mănânc.

— Ba poţi. Îţi închipui doar că nu poţi. Încearcă.

Ea luă o brioşă. Apoi o puse jos.

— Într adevăr, nu pot.

— Atunci bea cafeaua şi ia o ţigară. E o gustare ca la cazarmă.

— Da.

Ravic mâncă.

— Tot nu ţi e foame? întrebă el după câtva timp.

— Nu.

Femeia îşi stinse ţigara. — Cred, spuse ea şi se opri.

— Ce crezi? întrebă el fără nici un interes.

— Am să plec.

— Ştii drumul? Aici eşti aproape de bulevardul Wagram.

— Nu cunosc locul.

— Unde stai?

— La Hotel Verdun.

— E la câteva minute de aici. Am să te ndrept eu afară. Oricum, ai să treci cu mine prin faţa portarului.

— Da — dar nu i vorba de asta.

Ea tăcu din nou. Bani, se gândi Ravic. — Mi e uşor să te ajut, dacă eşti strâmtorată. Îşi scoase portmoneul din buzunar.

— Nu. Ce i asta? spuse femeia aspru.

— Nimic. Ravic puse portmoneul la loc.

— Iartă mă. Ea se ridică. — Ai fost — trebuie să ţi mulţumesc — ar fi fost — noaptea — singură, n aş fi ştiut...

Ravic îşi aminti cele întâmplate. Ar fi fost ridicol ca ea să aibă vreo pretenţie, dar nu se aşteptase să i mulţumească, şi lucrul ăsta îl încurca şi mai mult.

— Într adevăr, n aş fi ştiut... spuse femeia. Stătea încă în faţa lui, ne­hotărâtă. De ce nu pleacă? se gândi el.

— Dar acum ştii, zise el pentru a spune ceva.

— Nu. Ea îl privi cu sinceritate. Nu ştiu încă. Ştiu doar că trebuie să fac ceva. Ştiu că nu pot să scap.

— E destul. Ravic îşi luă haina. Te voi conduce până jos.

— Nu i nevoie. Să mi spui numai... Ezită, căutând cuvintele. Poate ştii ce trebuie făcut... dacă...

— Dacă? spuse Ravic după câtva timp.

— Dacă moare cineva, spuse femeia fără să se mai gândească, izbuc­nind dintr o dată. Începu să plângă. Nu suspina, plângea aproape fără glas.

Ravic aşteptă până ce se calmă.

— A murit cineva?

Ea dădu din cap.

— Noaptea trecută?

Ea dădu iarăşi din cap.

— L ai ucis?

Femeia se uită la el.

— Cum? Ce spui?

— Tu ai făcut o? Dacă mi ceri sfatul trebuie să mi spui.

— A murit! ţipă femeia. A murit! Pe neaşteptate... Îşi acoperi faţa.

— Era bolnav? întrebă Ravic.

— Da...

— Ai chemat un doctor?

— Da, dar el n a vrut să meargă la spital.

— Ieri ai chemat vreun doctor?

— Nu. Mai înainte. Cu trei zile mai înainte. El a... a urlat împotriva doctorului şi n a mai vrut să l vadă...

— N ai mai chemat alt doctor după aceea?

— Nu mai cunoşteam nici unul. Nu sunt aici decât de trei săptămâni. Pe acela ni l aduse chelnerul, dar el n a mai vrut să l primească, spunea... credea că e mai bine fără el...

— Ce avea?

— Nu ştiu. Doctorul spunea că are pneumonie — dar el nu l credea — spunea că toţi doctorii sunt escroci — şi ieri se simţea, într adevăr, mai bi­ne. Apoi, deodată...

— De ce nu l ai dus la spital?

— N a vrut să meargă. Spunea că l voi trăda când va fi plecat... cu el... nu l cunoşti — cu el nu era nimic de făcut...

— E încă la hotel?

— Da.

— Ai spus proprietarului hotelului ce s a întâmplat?

— Nu. El a tăcut aşa, dintr o dată — şi totul era atât de tăcut, ochii lui la fel, încât n am mai putut răbda şi am fugit afară.

Ravic se gândi la cele petrecute în noaptea trecută. Pentru un mo­ment, era încurcat. Dar se întâmplase astfel şi n avea nici o importanţă, nici pentru el, nici pentru femeia aceasta. Mai ales pentru ea. În noaptea aceea nu se petrecuse nimic cu dânsa şi un singur lucru era important pentru ea: c a trecut prin toate acestea. Viaţa înseamnă mai mult decât comparaţiile sentimentale. Noaptea în care aflase că i a murit soţia, Lavig­ne şi a petrecut o într un bordel. Femeile decăzute l au salvat; un preot nu l ar fi putut ajuta să îndure lucrul ăsta. Oricine poate înţelege aşa ceva. Nu e nevoie de nici o explicaţie. Îşi luă haina.

— Vino! Merg cu tine. Era bărbatul tău?

— Nu, spuse femeia.

Patronul hotelului Verdun era gras. N avea un singur fir de păr în cap, dar în schimb avea o mustaţă neagră, tunsă scurt şi sprâncene la fel de negre şi stufoase. Stătea în hol; în spatele lui un chelner, o cameristă şi casierul lat în spate. Era vădit că aflase totul. Izbucni în insulte cum văzu femeia intrând. Cu faţa palidă, cu mâinile scurte şi grase, spumega de fu­rie şi indignare, dar se mai potoli când îl văzu pe Ravic. Când începu cu poliţie, străini, bănuială, închisoare, Ravic îl întrerupse.

— Eşti din Provence?

Patronul se opri brusc.

— Nu. Ce vrei să spui? îl întrebă el mirat.

— Nimic, răspunse Ravic. Am vrut să te întrerup. O întrebare fără nici un rost e cel mai bun mijloc. Ai fi vorbit timp de o oră.

— Cine sunteţi, domnule? Ce doriţi?

— E prima frază inteligentă pe care ai spus o până acum.

Hotelierul se calmă repede.

— Cine sunteţi? întrebă el mult mai liniştit, de teamă să nu insulte fă­ră nici un motiv vreun personaj influent.

— Sunt doctorul, răspunse Ravic.

Patronul îşi dădu seama că nu e nici o primejdie.

— Nu mai e nevoie de doctor acum, izbucni ei din nou. Cazul ăsta e pentru poliţie.

Se uită la Ravic şi la femeie. Se aştepta să vadă teama în ochii lor, să audă proteste şi propuneri.

— E o idee bună. Cum de nu e încă aici? Ai aflat de câteva ore că o­mul e mort!

Patronul nu răspunse.

— Să ţi spun eu de ce... Ravic făcu un pas înainte. Nu vrei scandal din cauza clienţilor. Mulţi dintre ei se mută când aud asemenea lucruri. Dar poliţia trebuie să vină, aşa e legea. Ţi ar fi mai la îndemână să muşa­malizezi totul. Dar nu asta îţi încurcă socotelile. Ţi e frică sa nu păţeşti dumneata ceva. N ai deloc nevoie de aşa ceva. Afară de asta, te gândeşti la plată. Are să se aranjeze. Şi acum vreau să văd cadavrul. De toate celelalte am să mă ngrijesc eu.

Trecu prin faţa hotelierului.

— Care e numărul camerei? o întrebă el pe femeie.

— Patrusprezece.

— N ai de ce să vii cu mine. Pot să mă descurc şi singur.

— Nu. Nu vreau să stau aici.

— Mai bine ar fi pentru dumneata să nu vezi toate astea.

— Nu, nu vreau să stau aici.

— Bine. Cum vrei.

Era una din camerele din faţă, cu tavanul scund. Câteva cameriste, uşieri şi chelneri, erau înghesuiţi în jurul uşii. În cameră se aflau două pa­turi; în cel de lângă perete zăcea trupul bărbatului. Stătea acolo, în pijama de mătase roşie, înţepenit şi galben, cu părul negru şi ondulat. Mâinile îi erau încrucişate; o madonă mică şi ieftină, lucrată în lemn, pe a cărei faţă se zăreau urme de buze, era pusă pe masă lângă el. Ravic o ridică — pe spate era scris "Made în Germany". Ravic cercetă chipul celui mort; n avea roşu pe buze şi nici nu părea să fie un astfel de om. Ochii îi erau pe jumă­tate deschişi, unul mai mult decât celălalt, ceea ce dădea corpului o expre­sie de indiferenţă, ca şi cum ar fi încremenit într o veşnică plictiseală.

Ravic se aplecă asupra cadavrului şi cercetă corpul. Nici o urmă de vi­olenţă. Se ridică.

— Ştii numele doctorului care a fost aici? o întrebă el pe femeie.

— Nu.

Se uită la ea. Era foarte palidă.

— În primul rând stai jos, mai încolo. Pe scaunul acela din colţ. Care e chelnerul care l a chemat pe doctor aici?

Ochii ei trecură în revistă chipurile de lângă uşă. Toate aveau aceeaşi expresie: groază şi lăcomie.

— François era la etajul acesta, spuse servitoarea, care ţinea în mână o mătură ca pe o suliţă.

— Unde i François?

Un chelner îşi făcu loc prin mulţime.

— Cum îl cheamă pe doctorul care a fost aici?

— Bonnet. Charles Bonnet.

— Îi ştii numărul de telefon?

Chelnerul se uită prin buzunare.

— Passy 2743.

— Bine. Ravic văzu chipul patronului ţâşnind din mulţime.

— Închide uşa. Sau vrei să intre şi lumea de pe stradă?

— Nu! Ieşiţi! Ieşiţi afară! Ce staţi aici furându mi din timpul pentru care vă plătesc?

Patronul alungă personalul afară din odaie şi închise uşa. Ravic ridică receptorul. Îl chemă pe Veber şi vorbi cu el câtva timp. Apoi chemă numă­rul din Passy. Bonnet era în camera de consultaţii. El confirmă ceea ce spusese femeia.

— Omul a murit, spuse Ravic. Puteţi veni să întocmiţi un certificat de deces?

— Omul ăsta m a dat afară în modul cel mai jignitor.

— Acum nu vă mai poate jigni.

— Nu mi a achitat onorariul. Dar în schimb m a făcut şarlatan, zgâr­cit.

— O să veniţi, dacă onorariul vă va fi plătit?

— Pot să trimit pe cineva.

— E mai bine să veniţi dumneavoastră. Altfel n o să vă încasaţi nicio­dată onorariul.

— Voi veni, spuse Bonnet după oarecare ezitare. Dar nu semnez nimic până nu mi se plăteşte. Suma se ridică la trei sute de franci.

— Bine. Trei sute. O să i aveţi.

Ravic atârnă receptorul.

— Îmi pare rău c a trebuit s asculţi toate astea, spuse el femeii. Dar n aveam altceva de făcut. Avem nevoie de acest om.

Femeia ţinea banii în mână.

— Nu i nimic, răspunse ea. Astfel de lucruri nu sunt noi pentru mine. Iată banii.