Arcul de triumf

Ieşiră împreună.

— Adio, Eugénie, spuse Ravic.

— Adio, Herr Ravic. Se uită la el. — Vă duceţi la hotel?

— Da. De ce?

— A, nu, nimic. Mă gândeam numai.

Era întuneric. În faţa hotelului stătea un camion.

— Ravic, spuse Morosow, ieşind de sub uşa un case de lângă hotel.

— Boris? Ravic se opri.

— Poliţia e în hotel.

— Mi am închipuit.

— A, carnetul de identitate al lui Ivan Kluge. Ştii, rusul care a murit. E valabil încă un an şi jumătate. Hai cu mine la Şeherezada să schimbăm fotografiile. Pe urmă poţi să stai la alt hotel ca refugiat rus.

Ravic clătină din cap. — Prea riscant, Boris, în timp de război e nevoie de mai multe acte. Mai bine n ai deloc.

— Atunci ce ai de gând?

— Mă duc la hotel.

— Te ai gândit bine, Ravic? întrebă Morosow.

— Da, foarte bine.

— A naibii treabă! Cine ştie unde or să te ducă.

— În orice caz n or să mă extrădeze. Cu Germania s a terminat. Nici măcar în Elveţia nu mă mai trimit. Ravic zâmbi. — Pentru prima oară, de şapte ani de zile, poliţia o să vrea să ne ţină, Boris. A trebuit să vină răz-boiul ca să ajungem aici.

— Se zvoneşte că se înfiinţează un lagăr de concentrare la Long­champ. Morosow se trăgea de barbă. — Uite pentru ce ai fugit de lagărul nemţesc — ca să intri acum într unui franţuzesc.

— Poate că ne vor pune curând în libertate.

Morosow nu răspunse. — Boris, spuse Ravic. Nu te ngriji de mine. În război e nevoie de doctori.

— Ce nume ai să ţi dai când te arestează?

— Cel adevărat. O singură dată l am mai folosit aici — acum cinci ani. Ravic rămase un timp tăcut.

— Boris, spuse el apoi. Joan a murit. A împuşcat o un tip. E acum la spital, la Veber, şi trebuie înmormântată. Veber mi a promis că o să se o­cupe de asta, dar nu ştiu dacă n are să l concentreze înainte. Vrei tu să te îngrijeşti? Nu mă întreba nimic, spune da şi gata.

— Da, spuse Morosow.

— Bine. Adio, Boris. Ia din boarfele mele tot ce crezi că poate să ţi fo­losească. Şi mută te la mine în cameră. Mereu ziceai că vrei să mi iei baia Acum mă duc. La revedere.

— Merde! spuse Morosow.

— Fie. Ne ntâlnim după război. La Fouquet.

— Pe care parte? Champs Elysées sau George al V lea?

— George al V lea. Suntem nişte dobitoci. Nişte eroi mucoşi. La reve­dere, Boris.

— Merde! zise Morosow. Nici măcar nu ndrăznim să ne luăm răams bun ca lumea. Vino ncoa, idiotule!

Îl sărută pe Ravic pe amândoi obrajii. Ravic simţi barba şi mirosul de tutun de pipă. Nu era plăcut. Se ndreptă spre hotel.

Refugiaţii stăteau la Catacombă. Ca primii creştini, se gindi Ravic. Pri­mii europeni. Un bărbat în haine simple şedea la un birou, sub pal­mie­rul artificial, şi scria numele şi datele personale ale tuturor. Doi poliţişti păzeau intrarea prin care nimeni n avea de gând să fugă.

— Paşaport? îl întrebă omul în haine simple pe Ravic.

— Nu.

— Alte acte?

— Nu.

— Ilegal?

— Da.

— De ce?

— Am fugit din Germania. Mi a fost imposibil să mi procur acte.

— Numele dumitale?

— Fresenburg.

— Prenumele?

— Ludwig.

— Evreu?

— Nu.

— Profesiunea?

— Medic.

Bărbatul scria. — Medic? întrebă el şi i întinse lui Ravic o bucată de hârtie. — Cunoşti un medic care şi spune Ravic?

— Nu.

— Sunt informat că locuieşte aici. Am primit un denunţ împotriva lui.

Ravic se uită la el. Eugénie îl întrebase dacă se întoarce la hotel şi fu­sese surprinsă să l vadă în libertate.

— V am spus că nu locuieşte aici nimeni cu numele ăsta, declară pro­prietăreasa, care stătea în picioare lângă uşa de la bucătărie.

— Dumneata să taci, spuse omul morocănos. Ai să ţi iei pedeapsa că nu i ai denunţat pe oamenii ăştia.

— Sunt mândră de asta. Dacă omenia se pedepseşte, atunci n ai de­cât!

Bărbatul era gata să răspundă, dar se opri cu un gest nepăsător. Pro­prietăreasa îl fixă provocator. Avea protecţie şi nu i era teamă.

— Fă ţi bagajul, îi spuse bărbatul lui Ravic. Ia ţi lenjerie şi mâncare pentru o zi. Şi o pătură, dacă ai.

Un poliţist îl însoţi până sus. Mai toate uşile de la camere erau des­chise.

— Altceva nimic? îl întrebă poliţistul.

— Altceva nimic.

— Restul lucrurilor le lăsaţi aici?

— Restul lucrurilor le las aici.

— Şi asta? Poliţistul arată cu mâna spre Madona de lemn pe care Joan i o trimisese la Internaţional după prima lor întâlnire.

— Şi asta.

Se duseră jos. Clarisse, servitoarea alsaciană îi întinse lui Ravic un pachet. Ravic observă că şi ceilalţi aveau pachete asemănătoare. — Ceva de ale gurii, zise proprietăreasa. O să vă fie foame. Sunt sigură că acolo nu vă aşteaptă cu masa întinsă.

Se uită ţintă la bărbatul în haine simple. — Nu vorbi prea mult, spuse acesta enervat. Nu eu am declarat război...

— Dar nici oamenii ăştia.

— Lasă mă în pace. Se uită spre poliţist. — Gata? Luaţi i.

Grupul sumbru începu să se mişte. Ravic îl zări pe omul cu soţia care văzuse gândaci. Omul o sprijinea cu braţul lui liber. Sub celălalt, avea un geamantan şi mai ducea unul în mână. Băiatul târa şi el un bagaj. Omul se uita rugător la Ravic. Ravic dădu din cap. — Am instrumente şi doctorii la mine, spuse el. Nu ţi fie teamă.

Se urcară în camion. Motorul duduia. Porniră, proprietăreasa stătea în prag şi le făcea semn cu mâna.

— Unde ne ducem? întrebă cineva pe unul din poliţişti.

— Nu ştiu.

Ravic stătea lângă Rosenfeld şi lângă falsul Aaron Goldberg. Rosenfeld ţinea un sul sub braţ. Cézanne şi Gauguin. Obrajii îi zvâcneau. — Viza spaniolă, spuse el. A expirat înainte de a... Rosenfeld se opri. — Pasărea Morţii a plecat, spuse el apoi. Markus Meyer a plecat ieri în America.

Camionul îi hurduca. Şedeau toţi lipiţi unul de altul. Aproape că ni­meni nu vorbea. Ravic îl zări pe fatalistul Seidenbaum. Stătea înghesuit într un colţ. — Tot acolo am ajuns, spuse el.

Ravic căută o ţigară, dar nu găsi. Îşi aduse aminte că avea destule în geamantan. — Da, zise el, oamenii rezistă la multe.

Camionul merse pe aleea Wagram şi coti în Place de l'Etoile. Nu se ză­rea nici o lumină, nicăieri. Piaţa era toată în beznă. Era atât de întuneric, încât nici Arcul de Triumf nu se mai vedea.

—                   

1 Străini păcătoşi (fr.)