Arcul de triumf

— Da. Umbrela păcii e tot la Londra şi zeiţa Victoriei e tot la Luvru — dar fără cap. Va rămâne acolo fiindcă e prea grea şi nu se poate transpor­ta. Plec, mă aşteaptă Kate Hegstroem.

"Normandie" era tras la chei ,strălucind în noapte cu miile de lumini. Vântul venea dinspre mare, rece şi sărat. Kate Hegstroem îşi strânse blana în jurul trupului. Era grozav de slabă. Faţa i era numai oase pe care pielea stătea întinsă. Ochii înspăimântător de mari păreau nişte lacuri întuneca­te.

— Parcă n aş pleca... spuse ea. Îmi vine atât de greu...

Ravic o privi în ochi. Lângă ei se înălţa vaporul gigantic, pasarela era viu luminată, oamenii se revărsau prin ea, mulţi dintre ei grăbindu se ca şi cum le ar fi fost teamă să nu ajungă prea târziu. Lângă ei se înălţa un cas­tel sclipitor, şi numele lui nu mai era "Normandie", numele lui era Evada­re, Fugă, Mântuire: în mii de oraşe, în mii de camere, de hoteluri murdare şi de beciuri din Europa, el era Fata Morgana a milioane de oameni, şi fiin­ţa aceasta în ale cărei măruntaie rodea moartea spunea cu vocea ei subţire şi duioasă, "Parcă n aş pleca..."

Toate acestea erau lipsite de sens. Pentru refugiaţii de la Hotel Inter­na­ţional, pentru miile de Internaţionale din Europa, pentru toţi cei hărţu­iţi, chinuiţi, fugăriţi, închişi, "Normandie" era pământul făgăduinţei; s ar fi prăbuşit suspinând şi ar fi sărutat pasarela, ar fi crezut într o minune da­că ar fi avut ei biletul care flutura în mâna obosită a celei care călătorea spre moarte şi care spunea nepăsător: "Parcă n aş pleca".

Sosi un grup de americani. Afectaţi, veseli, gălăgioşi. Ei aveau timp be­rechet. Consulatul îi sfătuise să plece. Acum discutau întâmplarea. Pă­cat. Ar fi fost interesant să mai stea să vadă cum se desfăşoară lucruri­le. În definitive ce putea să li se întâmple? Ambasadorul! Ei erau neutri! Pă­cat, zău!

Parfumul. Bijuteriile. Scânteierea diamantelor. Acum câteva ore erau la celebrul local Maxim, ridicol de ieftin când plăteai în dolari, şi beau un Croton 29 sau un Pol Roger 28 — în clipa aceasta erau pe vapor şi aveau să şi petreacă timpul în bar, jucând table, bând whisky — iar în faţa con­sulatului cozile lungi de oameni necăjiţi, mirosul groazei plutind ca un nor deasupra lor, câţiva funcţionari surmenaţi, şi apoi ultima instanţă, un se­cretar de legaţie care clătina din cap tot timpul şi spunea: "Nu, nici o viză, nu, imposibil", osândirea tăcută a tăcutei nevinovăţii; Ravic fixa vaporul care nu mai era un vapor, era o arcă, ultima arcă dinainte de potop, poto­pul de care scăpaseşi o dată şi care acum era gata să te ajungă.

— E timpul să urci, Kate.

— Da? Adio, Ravic.

— Adio, Kate.

— Nu e nevoie să ne minţim unul pe altul, nu?

— Nu.

— Vino şi tu, curând...

— Desigur, Kate, curând...

— Adio, Ravic. Îţi mulţumesc pentru tot. Acum mă duc. De sus, am să ţi fac semn cu mâna. Tu stai aici până porneşte vaporul şi flutură din mână.

— Bine, Kate.

Urcă încet pasarela. Trupul i se legăna atât de uşor... Silueta ei, mai subţire decât toate celelalte de lângă ea, bine conturată, aproape lipsită de carne, avea eleganţa sumbră a morţii neîndoielnice. Profilul îi era neted ca un cap de pisică de pe un bronz egiptean — numai contur, respiraţie şi ochi.

Ultimii călători. Un evreu, leoarcă de năduşeală, cu o haină de blană pe braţ, aproape isteric, ţipa şi fugea după doi hamali. Ultimii americani. Pasarela începu să se ridice încet. Ce sentiment straniu! Se ridică, irevo­cabil. Sfârşitul. O fâşie îngustă de apă. Frontiera. Doi metri de apă numai — frontiera dintre Europa şi America. Dintre salvare şi dezastru.

Ravic o căută din ochi pe Kate Hegstroem; stătea rezemată de balus­tradă şi flutura din mână. Ravic îi răspunse.

Vaporul parcă nu se mişca. Îţi făcea impresia că pământul se retrage. Numai puţin. Aproape imperceptibil. Şi deodată vaporul iluminat se elibe­ră. Plutea pe apele întunecate, proiectat pe cerul negru, şi nu mai puteai ajunge la el. Kate Hegstroem nu se mai desluşea, nici ea nici ceilalţi. Cei rămaşi în urmă se priveau tăcuţi, stânjeniţi sau cu o veselie falsă, şi apoi grăbiţi sau şovăitori, pleca fiecare pe drumul lui.

Conducea automobilul prin noapte, spre Paris. Gardurile şi livezile Nor­mandiei zburau pe lângă el. Luna atârna mare şi ovală pe cerul învăluit în ceaţă. Vaporul era uitat. Nu mai rămăsese decât peisajul. Peisajul, miro­sul fânului şi al merelor coapte, tăcerea şi pacea adâncă a inevitabilului.

Maşina alerga aproape fără zgomot. Alerga ca şi cum gravitatea nu a­vea nici o putere asupra ei. Casele lunecau în goană înapoi, bisericile, sa­te­le, petele aurii ale estaminetelor şi bistrourilor, luciul unui râu, o moară, şi apoi iarăşi conturul neted al şesului, cerul care se boltea deasupra lui ca interiorul unei cochilii uriaşe pe al cărei sidef lăptos strălucea perla lunii.

Era la sfârşitul unei împliniri. Ravic mai trăise de multe ori sentimen­tul acesta; dar acum devenise întreg, puternic şi dominant, îl pătrundea şi nu i mai putea opune rezistenţă.

Totul era lipsit de greutate şi plutea. Trecutul şi viitorul se uneau, fă­ră nici o dorinţă şi fără nici o durere. Nici un lucru nu era mai important sau mai tare decât altul. Orizonturile erau la echilibru şi, timp de o clipă, cântarul existenţei lui era egal. Soarta nu este mai puternică decât curajul senin cu care o priveşti în faţă. Dacă nu i mai poţi rezista, poţi să te omori. E bine să ştii că nu eşti de tot pierdut atâta timp cât mai ai viaţă în tine.

Ravic cunoştea primejdia; ştia încotro merge şi că a doua zi avea să reziste din nou — dar, deodată, în noaptea aceea, în ceasul acela, când se întorcea de la Ararat în mirosul de sânge al dezastrului care avea să vină, toate lucrurile îşi pierdură numele. Primejdia era primejdie şi nu era pri­mej­die; soarta era în acelaşi timp un sacrificiu şi zeitatea căreia îi aduceai sacrificiul. Iar Mâine, era o lume necunoscuta.

Totul era în ordine. Ceea ce fusese şi ceea ce avea să vină. Era de a­juns. Dacă era să fie sfârşitul, bine. Iubise o fiinţă şi o pierduse. Urâse pe cineva şi l ucisese. Se eliberase de amândoi. Prima îi însufleţise iarăşi sim­ţămintele; al doilea îi smulsese din rădăcină trecutul. Nu rămânea nimic neîmplinit. Nu rămânea nici o dorinţă, nici o ură şi nici o jale. Dacă era să fie începutul, acesta era. Avea să pornească fără speranţe, pregătit pentru orice, cu forţa simplă a experienţei care l întărise fără să l sfarme. Cenuşa fusese curăţată. Organele paralizate reînviaseră. Cinismul îşi recăpătase forţa. Totul era în ordine.

Dincolo de Caen întâlni caii. Coloane lungi, în noapte, cai, cai fanto­matici în lumina lunii. Şi oameni, cu traiste, cu cutii de carton, cu pache­te. Începutul mobilizării. Coloane de umbre pe partea dreaptă a şoselei, ca să lase loc pentru maşini.

Ravic trecea şi i lăsa în urmă. Cai, se gândea el, cai... Ca în 1914. Nici un tanc. Cai...

Se opri la o staţie de benzină şi şi umplu rezervorul. Se mai zăreau câ­teva lumini la ferestrele din sat, dar satul tăcea. Una din coloane pă­trun­sese în el. Oamenii priveau; nici unul nu flutura din mână.

— Mâine plec şi eu, spuse omul de la staţia de benzină. Avea trăsături vânjoase, de ţăran. Tata a murit în războiul trecut. Bunicul, în 1870. Eu plec mâine. Mereu acelaşi lucru. Facem treaba asta de sute de ani. Nu pu­tem să schimbăm nimic; trebuie să mergem şi noi.

Privirea lui îmbrăţişă pompa deteriorată, căsuţa de lângă el şi pe fe­me­ia care stătea tăcută alături.

— Douăzeci şi opt de franci şi optzeci, domnule.

Iarăşi peisajul. Luna. Lisieux. Evreux. Coloane. Cai. Tăcere. Ravic opri în faţa unui mic restaurant. Afară erau aşezate două mese. Patroana îi spu­se că nu i mai rămăsese nimic de mâncare. Cina era cină şi în Franţa o omletă cu brânză nu înseamnă cină. Până la urmă o convinsese pe femeie şi i aduse salată, cafea şi o carafă de vin obişnuit.

Ravic stătea singur în faţa restaurantului zugrăvit în roz şi mânca. Ceaţa plutea pe deasupra pajiştilor. Broaştele orăcăiau. Era pace deplină. De la etajul de sus al casei se auzi deodată un aparat de radio. O voce. A­ceeaşi voce, mângâietoare, încrezătoare, şi cu totul inutilă. Toată lumea asculta şi nimeni nu credea.

Făeu plata. — La Paris se introduce camuflajul, spuse patroana. A a­nunţat adineauri la radio.

— Adevărat?

— Da. Împotriva atacurilor aeriene. O simplă precauţie. Aşa a spus la radio, că e numai o măsură de precauţie. N are să fie război. Sunt gata să înceapă negocieri. Dumneavoastră ce credeţi?

— Nu cred că are să fie război. Ravic nu ştia ce altceva să spună.

— Să dea Dumnezeu. Dar ce rost are? Germania are să ocupe Polonia. Pe urmă o să ceară Alsacia şi Lo rena. Pe urmă coloniile. Pe urmă altceva. De fiecare dată mai mult, până când o să trebuiască să cedăm sau să fa­cem război. Aşa că e mai bine să l facem acum.

Patroana intră agale în casă. Pe drum venea o altă coloană.

Reflecţia roşietică a Parisului la orizont... Camuflaj; Parisul avea să fie camuflat. Era firesc; dar suna bizar; Parisul camuflat; Parisul. Ca şi cum lumina lunii avea să fie camuflată.

Suburbiile. Sena. Zarva de pe străduţele care se văr sau în bulevardul ce curgea direct spre Arcul de Triumf. Şi Arcul, ridicându se şters, dar în­că iluminat de lumina ceţoasă de la Etoile. În spatele lui, în plină lumină şi strălucire, Champs Elysées.

Ravic mergea cu maşina pe bulevard. Mergea prin oraş şi, deodată, îşi dădu seama că întunericul începuse să coboare asupra Parisului. Ici şi co­lo se zăreau locuri de lumină, ca petele de pârleală de pe blană... Jocul mul­ticolor al firmelor electrice fusese înghiţit de umbre care se lăsau ame­ninţătoare peste stropi înspăimântaţi de roşu, de alb, de abastru şi de ver­de. Unele străzi erau gata moarte, ca şi cum nişte viermi negri se târâseră pe la case şi înghiţiseră toată lumina. Aleea George al V lea nu mai era lu­minată; aleea Montaigne era în agonie. Blocurile care aruncaseră noaptea cascade de lumină spre stele, te priveau acum cu faţade oarbe. Jumătate din aleea Victor Emanuel al III lea era camuflată şi cealaltă jumătate lumi­nată, ca un corp paralizat, în agonie, jumătate mort, jumătate viu. Boala se întindea pretutindeni şi când Ravic se întoarse în Place de la Concorde, cercul ei larg murise şi el între timp.

Ministerele zăceau palide şi fără culoare, ghirlandele de lumină se stinseseră. Tritonii şi naiadele dansatore din nopţile de spumă albă împie­triseră ca nişte cioturi fără formă, pe delfinii lor, havuzurile erau golite de luminile apelor lor, obeliscul, altădată strălucitor, se înălţa plumburiu ca un deget uriaş şi ameninţător al veşniciei, pe cerul întunecat, şi pretutin­deni, ca nişte microbi, se târau becurile albastre, mici, chioare, ale apărării pasive, şi — cu licăriri murdare — se răspândeau ca o tuberculoză cosmică peste oraşul ce se stingea în tăcere.

Ravic duse maşina la garaj. Luă un taxi şi se întoarse la hotel. În faţa intrării, băiatul proprietăresei se cocoţase pe o scară şi schimba becul alb cu unul albastru. Lumina de la intrarea hotelului fusese totdeauna atât de slabă, încât nu reuşea să lumineze decât firma; becul albastru făcea să a­pară doar jumătate din numele hotelului, — "naţional", şi asta numai da­că ţi dădeai osteneala să citeşti.

— Slavă Domnului că aţi venit, îi spuse proprietăreasa de îndată ce l zări. A înnebunit o cucoană de la numărul şapte. Cel mai bun lucru ar fi s o ducem la balamuc.

— Poate că nu a înnebunit şi e vorba numai de o criză nervoasă.

— E acelaşi lucru! Nebunii la balamuc. Le am spus s o ducă de aici, dar nu vor. Buclucul ăsta îmi lipsea mie acum! Dacă nu se potoleşte, o dau afară! Chiriaşii ceilalţi trebuie să doarmă.

— Zilele trecute a mai înnebunit cineva la Ritz, spuse Ravic. Un prinţ. După ce l au transportat la sanatoriu, toţi americanii au vrut să se mute în apartamentul lui.

— Asta i altceva. A înnebunit omul din cauza sângelui stătut. E ele­gant. N a înnebunit de mizerie.

Ravic se uită la ea. — Văd că înţelegeţi viaţa, doamnă.

— Trebuie s o înţeleg. Vedeţi că sunt o femeie bună. Toţi refugiaţii s au strâns la mine. E drept că şi câştig ceva, dar prea puţin. Când însă începe o nebună să urle, asta i prea mult. Dacă nu se potoleşte, o dau a­fară.

Nebuna era femeia al cărui fiu întrebase de ce e evreu. Se ghemuise într un colţ al patului, cu mâinile la ochi. Camera era viu luminată. Toate becurile erau aprinse şi, pe deasupra, două lumânări ardeau în sfeşnice, pe masă.

— Gândaci, şuieră femeia. Gândaci! Gândaci negri, mari, lucioşi! Ui­te i pe la colţuri, mii de gândaci... Aprindeţi lumina, aprindeţi lumina, că vin, lumina, lumina, uite i cum vin, peste mine!

Urla, lipită de zid, cu braţele întinse înainte, cu picioarele ridicate, cu ochii sticloşi şi holbaţi. Bărbatul ei încerca să i apuce mâinile. — Dar nu e nimic, mamă, nu i nimic în colţuri...

— Lumină, lumină! Uite i că vin! Gândacii!

— Lumina e aprinsă, mamă. Toate luminile sunt aprinse, uite şi două lumânări pe masă. Omul scoase o lanternă din buzunar şi îndreptă fasci­co­lul de raze spre colţurile luminate ale camerei. — Nu i nimic în colţuri, uite poţi să vezi şi tu că nu i nimic, nimic.

— Gândacii! Gândacii! Vin încoace, s a înnegrit podeaua de gândaci, ies din colţuri, lumină, lumină, se urcă pe zid, cad pe mine din tavan!

Femeia începu să horcăie şi şi ridică mâinile deasupra capului.

— De când durează asta? îl întrebă Ravic pe om.

— De când s a lăsat întunericul. Eu nu eram acasă. Încerc mereu. Am fost la consulatul Republicii Haiti şi l am luat şi pe băiat cu mine. N am reuşit să fac nimic, şi când m am întors, nevasta stătea ghemuită în colţul patului şi ţipa.

Ravic îşi pregătise seringa. — A dormit după masă?

Omul se uită la el neputincios. — Nu ştiu. Tot timpul a fost liniştită. N avem bani de azil. N avem nici... actele noastre nu sunt suficiente. Nu­mai de s ar linişti. Mamă, suntem toţi aici... Şi Siegfried e aici, şi domnul doctor. Nu i nici un gândac.

— Gândacii, îl întrerupse femeia. Vin din toate părţile! Şi put! Ce groaz­nic put.

Ravic îi făcu injecţia. — Să nu i mai amintiţi de asta. Peste câteva mi­nute are să doarmă, are să doarmă obosită. Poate că a visat gândaci şi s a speriat. E foarte posibil să se trezească mâine şi să nu şi mai aducă amin­te de nimic. Dumneavoastră să nu i amintiţi. Faceţi aşa ca şi cum nimic nu s ar fi întâmplat.

— Gândacii, murmura femeia. Negri, graşi...

— Aveţi nevoie să ţineţi toate luminile aprinse?

— Le am aprins fiindcă ţipa după lumină.

— Stingeţi becurile din tavan şi lăsaţi le pe celelalte până ce adoarme. Are să doarmă. I am dat o doză destul de mare. Am să trec mâine pe la un­sprezece să văd cum îi este.

— Vă mulţumesc, spuse omul. Nu credeţi...

— Nu. Lucruri de astea se întâmplă des în zilele noastre. Puţină pru­denţă timp de câteva zile. Nu i arătaţi prea mult grijile dumneavoastră.

Uşor de spus, se gândi el în timp ce se urcă în camera lui. Aprinse lumina. Pe pat erau câteva cărţi. Seneca, Schopenhauer, Platon, Rilke, Lao Tze, Li Po, Pascal, Heraclit, o Biblie, alte cărţi — grele şi uşoare, multe din ele în ediţii tipărite pe hârtie subţire, pentru cei ce pleacă cu multe cărţi la drum. Şi le alese pe cele pe care voia să le ia cu el. Se uită prin lu­crurile lui. Nu prea avea ce să arunce. Purta cu el strictul necesar, aşa ca să poată fi ridicat în orice moment. O pătură veche, un halat — aveau să l ajute ca nişte prieteni. Otrava din medalion, pe care o luase cu el în lagă­rul de concentrare din Germania. Faptul că o avea asupra lui şi putea s o folosească în orice moment făcuse calvarul mai uşor de suportat. Puse me­dalionul în buzunar. Era mai bine să l aibă la îndemână. Avea cel puţin o siguranţă. Nu ştii niciodată ce se poate întâmpla. Gestapoul poate să pună iar mâna pe tine. Pe masă stătea o jumătate de sticlă de calvados. Îşi turnă un pahar. "Franţa, se gândi el. Cinci ani de viaţă neliniştită. Trei luni de închisoare, şedere legală. De patru ori expulzat. Tot atâtea întoarceri. Cinci ani de viaţă. A fost bine."

33
Suna telefonul.... Ravic ridică somnoros receptorul.

— Ravic...

— Da... Era Joan.

— Vino, spuse ea. Vorbea rar şi încet. Numaidecât, Ravic.

— Nu...

— Trebuie...

— Nu. Lasă mă în pace. Nu sunt singur. Na vreau să vin.

— Ajută mă...

— Nu pot să te ajut...

— S a întâmplat ceva... Vocea Joanei era sfârşită. Trebuie... numaidecât...

— Joan, spuse Ravic nervos. Nu ţi mai pierde vremea cu teatrul. Mi ai mai făcut o o dată şi m am prins. Acuma ştiu ce ţi poate pielea. Lasă mă în pace şi vezi de altul.

Trânti receptorul fără să mai aştepte răspuns şi încercă să doarmă. Nu reuşi. Telefonul suna, suna în noaptea cenuşie şi dezolantă. Ravic luă perna şi o trânti peste aparat, zbârnâitul surd se mai auzi un timp şi apoi încetă.

Ravic aşteptă. Telefonul nu mai sună. Se ridică şi şi luă o ţigară. O stinse fiindcă nu i simţea gustul. Restul de calvados stătea pe masă. Sorbi o înghiţitură şi puse paharul la loc. Cafea, se gândi el. Cafea caldă. Chifle proaspete cu unt. Cunoştea un bistro care ţinea deschis toată noaptea.

Se uită la ceas. Dormise două ore dar nu mai era obosit. N avea nici un rost să mai adoarmă acum şi să se trezească mahmur. Se duse la baie şi dădu drumul la duş.

Un zgomot. Telefonul? Închise robinetul. O bătaie în uşă. Ravic îşi pu­se halatul. Bătaia devenea din ce în ce mai tare. Nu era Joan, fiindcă ea ar fi intrat înăuntru. Uşa nu era încuiată. Şovăi o olipă înainte de a se duce să deschidă. Dacă era poliţia...

Deschise uşa. Afară stătea un bărbat pe care nu l cunoştea, dar de care îşi amintea de undeva. Era îmbrăcat într un smoching alb.

— Domnul doctor Ravic?

Ravic nu răspunse. Îl măsură atent.

— Ce doriţi? întrebă el.

— Dumneavoastră sunteţi domnul doctor Ravic?

— Spuneţi mi mai bine ce doriţi.

— Dacă dumneavoastră sunteţi doctorul Ravic, trebuie să veniţi ime­diat la Joan Madou.

— De ce?

— A suferit un accident.

— Ce fel de accident? Ravic surâdea neîncrezător.

— Cu un revolver. S a descărcat...

— E rănită? întrebă Ravic zâmbind. Probabil o încercare de sinucide­re, se gândea el, ca să l sperie pe bietul om.

— Doamne, Dumnezeule, e pe moarte, şopti omul. Trebuie să veniţi! E pe moarte! Eu am împuşcat o!

— Cum?

— Da... e...

Ravic îşi aruncase halatul de pe el şi începu să se îmbrace.

— Sunteţi cu taxiul?

— Cu maşina mea...

— Ei, drăcie... Ravic îşi puse din nou halatul de baie pe umeri, apucă trusa, pantofii, cămaşa şi costumul.

— Mă îmbrac în maşină... hai repede...

Maşina gonea prin noaptea ca de lapte. Oraşul era complet camuflat. Străzile mu mai existau — numai un spaţiu ceţos, plutitor, prin care lumi­nile albastre ale apărării pasive se zăreau — ca şi cum maşina alerga pe fundul mării.

Ravic îşi puse pantofii şi celelalte lucruri. Halatul cu care fugise jos îl ghemui în colţul canapelei. N avea nici ciorapi, nici cravată. Privea nervos în noapte. N avea nici un rost să pună întrebări omului de la volan. Acesta conducea cu mare viteză şi cât se poate de atent. N avea timp să vor­beas­că. Singura lui preocupare era să se strecoare cu maşina, să facă loc alto­ra, să evite accidentele, şi să nu care cumva să rătăcească drumul prin în­tunecimea cu care nu era obişnuit. Cincisprezece minute pierdute, se gân­di Ravic. Cel puţin cincisprezece minute.

— Mai repede, spuse el.

— Nu pot, fără faruri, din cauza camuflajului.

— Atunci aprinde farurile!

Omul aprinse farurile mari. Câţiva poliţişti strigară după ei la inter­sec­ţii. Un Renault zăpăcit de întuneric era gata să se ciocnească cu ei.

— Înainte. Mai repede!

Maşina opri în faţa casei. Ascensorul era la parter, cu uşa deschisă. La unul din etajele de sus, cineva suna furios. Probabil că omul nu închi­sese uşa când plecase în goană. Bun, se gândi Ravic, am economisit câteva minute.

Ascensorul urca. Se opri la etajul al patrulea. Un bărbat deschise uşa şi se uită înăuntru.

— Ce înseamnă să ţineţi atâta ascensorul jos?

Era persoana care apăsase pe buton. Ravic îi dădu un brânci şi închi­se uşa.

— Un moment! Să ne urcăm noi mai întâi.

Bărbatul rămas la etajul al patrulea înjura. Ascensorul îşi reluă urcu­şul. Omul de la etajul patru apăsă furios pe buton. Ascensorul se opri. Ravic ieşi înainte ca ascensorul să pornească din nou, în jos, cu ei cu tot.

Joan stătea întinsă pe pat. Era îmbrăcată într o rochie de seară închi­să la gât. Argint pătat cu sânge. Sânge pe covor, în locul în care căzuse. Imbecilul o aşezase în pat şi plecase.

— Fii liniştită! zise Ravic. Fii liniştită! Lasă că nu e nimic. Nu i nimic grav.

Tăie platca rochiei şi o trase în jos. Sânii erau neatinşi. Rana era la gât. Probabil că glontele nu i atinsese laringele, altfel n ar fi putut telefona. Nici o arteră nu fusese tăiată.

— Te doare?

— Da.

— Tare?

— Da...

— Are să ţi treacă în curând...

Injecţia era pregătită. Citi teama în ochii Joanei.

— Nu ţi fie frică. E numai ca să ţi calmez durerea. Peste o clipă n are să te mai doară.

Înfipse acul şi apoi îl scoase.

— Gata. Se întoarse către celălalt. Telefonează la Passy 2741. Cere o ambulanţă cu doi infirmieri. Repede!

— Ce e? întrebă Joan, forţându se să vorbească.

— Passy 2741, spuse Ravic. Imediat! Du te şi telefonează.

— Ce e, Ravic?

— Nimic grav. Aici nu te putem examina. Trebuie să te ducem la spi­tal.

Joan se uită la el. Faţa i era unsuroasă, rimelul de pe gene se întin­sese pe pleoape şi rujul îi mânjea un colţ al gurii. Jumătate de obraz arăta ca cel al unui saltimbanc de rând, iar cealaltă jumătate, cu unsoarea nea­gră de la ochi, ca cea a unei prostituate obosite, extenuate. In jurul chipu­lui ei strălucea părul.

— Nu vreau să fiu operată, şopti ea.

— Să vedem. Poate că nici n o să fie nevoie.

— E... Joan se opri.

— Nu, spuse Ravic. Nu e grav. Numai că aici n avem instrumentele necesare.

— Instrumente...

— Pentru examinare. Acum am să... nu te teme, că n are să te doa­ră...

Injecţia îşi făcea efectul. Ochii ei îşi pierdeau fixitatea. Ravic o exami­nă cu grijă.

Bărbatul se întoarse.

— Ambulanţa e pe drum.

— Telefonează la Auteuil 1357. E spitalul. Dă mi mie să vorbesc.

Bărbatul se execută docil.

— Ai să mă ajuţi? şopti Joan.

— Bineînţeles.

— Nu vreau să mă doară.

— N are să te doară.

— Nu pot... nu pot să suport... Adormea. Vocea i se stingea.

Ravic examină locul unde pătrunsese glontele. Nici unul din vasele mari nu fusese atins. Nu se zărea rana pe unde ieşise glontele. Ravic nu spuse nimic. Nu spuse de ce îi era teamă.

— Cine te a urcat în pat? Ai...

— El.

— Te ai... Ai mers singură?

Înfricoşaţi, ochii se dezveliră de vălul tulbure.

— Ce? Nu... n am putut să mişc piciorul. Piciorul — ce e, Ravic?

— Nimic. Mi am închipuit. Ai să ţi revii repede...

Bărbatul intră în odaie. Spitalul...

Ravic se repezi la telefon.

— Cine e? Eugénie? O cameră — da — şi telefonează i lui Veber. Se uită spre Joan, apoi spuse pe şoptite:

— Pregătiţi totul. Trebuie să operăm imediat. Am chemat o ambulan­ţă. Un accident... da... bine... da, peste zece minute...

Agăţă receptorul şi rămase oâtva timp pe loc. Masa. O sticlă de cremă de mentă. Soârboasă băutură, pahare, ţigări parfumate, îngrozitoare. Era ca într un film prost, cu un revolver pe covor, sânge, totul părea fantas­tic... Ce mă face să mă simt în felul acesta? se întreba el. Tot ce s a întâm­plat era adevărat — şi în clipa aceea îşi dădu seama că cel care venise să l cheme era celălalt. Costumul cu umeri largi, părul lins şi pomădat, miro­sul discret de apă de colonie care l enervase — acesta era actorul de ale cărui ameninţări îşi bătuse joc. "A nimerit bine, se gândi el. Sau mai bine zis, a tras la întâmplare. Nu se poate să fi tras cu intenţie, asemenea lo­vituri, date cu atâta precizie nu reuşesc decât când tragi în neştire şi n ai intenţia să nimereşti."