Arcul de triumf

Se întoarse la Joan. Bărbatul îngenunchease lângă pat. Sigur că în­genunchease, nici nu se putea altfel. Vorbea, se jeluia, vorbea, cuvintele i se revărsau din gură.

— Ridică te, spuse Ravic.

Bărbatul se sculă docil. Îşi scutură, distrat, praful de pe genunchii pantalonilor. Ravic se uită la faţa lui. Lacrimi! Până şi asta!

— N am făcut o cu intenţie, domnule! Jur că n am vrut s o rănesc, nici nu mi a trecut prin gând! A fost un accident, un accident orb, neno­rocit.

Stomacul lui Ravic se contractă. Accident orb! În curând are să încea­pă să vorbească în versuri albe!

— Ştiu asta. Acuma du te jos şi aşteaptă ambulanţa.

Bărbatul voia să spună ceva.

— Du te! îi spuse Ravic. Fii gata cu ascensorul. Dumnezeu ştie cum o să ducem brancarda jos.

— Ai să mă ajuţi, Ravic, spunea Joan somnoroasă.

— Da, răspunse el, fără speranţă.

— Eşti aici. Totdeauna sunt liniştită când eşti cu mine.

Faţa unsuroasă surâdea. Saltimbancul rânjea, prostituata zâmbea din greu.

— Bébée, n am... spuse bărbatul din pragul uşii.

— Ieşi! strigă Ravic. Pleacă, n auzi?

Joan rămase liniştită câtva timp, apoi deschise ochii.

— E un imbecil, spuse ea cu o limpezime surprinzătoare. Natural, că n a făcut o cu intenţie, săracul — a vrut numai să mă sperie. În ochi i se aprinse o lumină ciudată, aproape drăcească.

— N am crezut că are să tragă — l am provocat să...

— N ai voie să vorbeşti.

— L am provocat... Ochii i se făcură mici cât o geană. Vezi, aşa sunt eu... Ravic — viaţa mea — n a vrut să nimerească... şi...

Ochii i se închiseră de tot. Surâsul se şterse. Ravic se uită nervos spre uşă.

— Nu intră brancarda în ascensor. E prea strâmt. În cel mai bun caz trebuie s o ţinem pe jumătate aplecată.

— Puteţi întoarce la colţuri?

Internul se duse afară să vadă.

— Poate că da. Trebuie s o ridicăm pe sus. Ar fi bine s o legăm de brancardă.

O legară. Joan era între vis şi viaţă. Din când în când scotea câte un geamăt. Internii ieşiră din apartament.

— Ai cheie de la uşă? îl întrebă Ravic pe actor.

— Eu... nu, de ce?

— Ca să intri în apartament.

— Nu. Dar trebuie să fie o cheie pe undeva.

— Caut o şi încuie uşa. Internii erau ocupaţi la primul cot al scării.

— Ia şi revolverul cu dumneata. Poţi să l arunci undeva, afară...

— Mă... am să mă... am să mă predau poliţiei. E grav rănită?

— Da.

Bărbatul începu să năduşească. Scara era luminată de becuri care ţineau numai trei minute după ce apăsai pe buton şi apoi se stingeau. La fiecare etaj se găsea câte un buton. Internii mergeau cu destulă uşurinţă între etaje. La cotituri era mai greu. Trebuiau să ridice brancarda mult deasupra capetelor, peste balustradă. Umbrele lor uriaşe dansau pe pereţi. "Unde am mai văzut eu asta? Am mai văzut o undeva", se gândi Ravic, deconcertat. Apoi îşi aduse aminte. "Cu Raszinsky, la început de tot..."

Internii îşi strigau unul altuia în ce direcţie să se mişte, brancarda zgâria tencuiala de pe perete; uşile se întredeschiseră şi feţe curioase apă­rură. Pijamale, păr zbârlit, feţe umflate de somn, cămăşi de noapte, purpu­rii, verzi, cu flori tropicale...

Lumina se stinse din nou. Internii bombăniră în întuneric şi se opriră.

— Lumina!

Ravic căută butonul. Intră cu mâna într un sân de femeie. Îl izbi o răsuflare care mirosea urât, ceva i se frecă de picioare. Lumina se aprinse iar. O femeie cu părul blond se uita la el. De fălci îi atârnau pungi de gră­sime, obrazul îi era uns cu cremă şi cu mâna stângă ţinea poala unei robe de chambre de mătase, cu mii de creţuri. Arăta ca un mops obez pe un pat de dantelă.

— A murit? întrebă ea cu ochi scânteietori.

— Nu. Ravic trecu mai departe. Se auzi un miorlăit strident şi nişte pufnituri. O pisică.

— Fifi. Femeia se aplecă şi şi dezgoli genunchii monumentali. Fifi, scumpo, te au călcat?

Ravic coborî scările. Brancarda se legăna la picioarele lui. Văzu capul Joanei, care se clătina după mişcările brancardei. Nu putea să i vadă o­chii.

Etajul întâi. Lumina se stinse iar. Ravic se repezi câteva trepte în sus, ca să găsească butonul. În momentul acela ascensorul începu să zbârnâie, trecu, aprins, în jos şi se cufundă în întuneric, de parcă ar fi coborât din cer. Actorul stătea în cuşca de sârmă. Alunecă în jos pe lângă brancar­di­eri, fără zgomot, irezistibil, ca o apariţie. Găsise uşa de la ascensor deschi­să şi coborâse cu el ca să i ajungă pe ceilalţi. Făcuse foarte bine, dar pro­du­cea un efect comic, sinistru şi înfiorător.

Ravic îşi ridică ochii. Tremuratul îl lăsase. Mâinile nu i mai asudau în mănuşile de cauciuc. Schimbase mănuşile de două ori. Nu i rămânea alt­ceva de făcut decât să şi învingă nervozitatea.

Veber stătea în faţa lui.

— Ravic, dacă vrei, cheamă l pe Marteau. Poate să vină într un sfert de oră. El operează şi tu îl asişti.

— Nu, e prea târziu.

Ravic respiră adânc. Se liniştise şi începu să lucreze.

Pielea. Albă. O piele, ca oricare altă piele. Pielea Joanei Sânge. Sânge­le Joanei. Sânge ca oricare altul. Tamponul. Muşchiul zdrobit. Tamponul. Atenţie. Mai departe. O scamă de brocard de argint. Fire. Mai departe. Ca­nalul rănii. Aşchii. Mai departe. Canalul care duce la... care duce la...

Ravic simţi cum i se goleşte capul. Se îndreptă lent.

— Uite, uite... aici... a şaptea vertebră.

Veber se aplecă deasupra inciziei.

— Stăm prost.

— Nu prost. Nu mai este nici o speranţă. Nu mai e nimic de făcut.

Ravic îşi privi mâinile. Se mişcau în mănuşile de cauciuc. Erau mâini puternice, mâini bune, operaseră de o mie de ori şi cususeră la loc trupuri sfârtecate, de cele mai multe ori reuşiseră, câteodată nu, în câteva rânduri făcuseră aproape imposibilul, o şansă dintr o sută — şi acum, acum când totul atârna de ele, erau neputincioase.

Nu putea face nimic. Nimeni n ar mai fi putut face nimic. O operaţie era cu neputinţă. Stătea şi se uita la rana roşie. Ar fi putut să l cheme pe Marteau. Marteau i ar fi spus acelaşi lucru.

— Nu se poate face nimic? întrebă Veber.

— Nimic. Ar însemna să i scurtăm viaţa. Ar slăbi o. Ai văzut unde a pătruns glontele. Nici măcar nu pot să l scot.

— Pulsul e neregulat şi se ridică — o sută treizeci — spuse Eugénie de după paravan.

Rana se făcu mai cenuşie, ca şi cum un suflu de întuneric trecuse peste ea. Ravic avea injecţia cu cofeină gata pregătită.

— Coramină, repede! Opreşte anestezia!

Făcu o a doua injecţie.

— Cum e acum pulsul?

— Neschimbat.

Sângele era tot ca de plumb.

— Fii gata cu adrenalină şi cu aparatul de oxigen!

Sângele se întuneca, de parcă nişte nori treceau pe deasupra lui şi l acopereau cu umbra lor. Ca şi cum cineva trăgea draperiile deja ferestre şi lăsa camera în întuneric.

— Sânge, strigă Ravic disperat. Transfuzie de sânge.

Aparatul de oxigen începu să lucreze.

— Pulsul scade. O sută douăzeci. Foarte slab.

Viaţa revenea.

— Acum? Mai bine?

— Mai bine, mai regulat.

Umbrele se şterseră. Marginile rănii îşi pierdeau culoarea lor cenuşie. Sângele se făcea iarăşi sânge. Sânge. Oxigenul lucra.

— I se zbat pleoapele, spuse Eugénie.

— Nu i nimic. Poate să se trezească. Ravic aplică pansamentul.

— Cum e pulsul?

— Mai regulat.

— Ca prin urechile acului, spuse Veber.

Ravic simţi că l apasă ceva pe pleoape. Era sudoarea. Picături groase. Se îndreptă. Aparatul de oxigen bâzâia.

— Ţine l mereu.

Ocoli masa de operaţie şi rămase un timp la picioarele Joanei. Nu se gândea la nimic. Se uită la faţa Joanei. Mişca. Nu murise încă.

— I am luat mostră de sânge. Trebuie s o trimitem la laborator. De unde luăm sânge pentru transfuzie? întrebă Eugénie.

— De la spitalul american, spuse Veber.

— Trebuie să încercăm, zise Ravic, cu toate că n are să ajute la nimic. Îi prelungeşte agonia, atâta tot. Ai de gând să anunţi poliţia?

— Da, spuse Veber. Sunt obligat. Dar asta înseamnă că peste câteva minute ai să dai ochii cu doi comisari. Ţii neapărat?

— Nu.

— Bine. Ne mai gândim noi după masă.

— Destul, Eugénie, spuse Ravic.

Tâmplele Joanei îşi recăpătaseră puţin culoarea. Albul cenuşiu prin­sese o nuanţă trandafirie. Pulsul îi bătea regulat, slab şi precis.

— Putem s o ducem înapoi. Eu am să stau aici.

Se mişcase. Mişcase mâna. Mâna dreaptă. Stânga nu se mişca.

— Ravic... spuse ea.

— Da...

— M ai operat?

— Nu, Joan. N a fost nevoie. Am spălat numai rana.

— Ai să stai cu mine?

— Da.

Închise ochii şi adormi iar. Ravic se duse la uşă.

— Adu mi, te rog, o cafea, îi spuse el surorii de zi.

— Şi chifle?

— Nu, numai cafea.

Se întoarse şi deschise fereastra. Dimineaţa se înălţa, limpede şi stră­lucitoare deasupra acoperişurilor. Vrăbiile se jucau pe streşini. Ravic se aşeză lângă fereastră şi aprinse o ţigară.

Sora aduse cafeaua. Ravic sorbea, fuma şi se uita pe fereastră. Când se întoarse din nou, din dimineaţa aceea luminoasă, sala i se păru întune­coasă. Se ridică în picioare şi se uită la Joan. Dormea. Eugénie îi spălase faţa. Era foarte palidă. Buzele abia i se mai vedeau.

Ravic duse tava cu serviciul de cafea, afară, pe sală. Mirosea a ceară de parchet şi a puroi. Sora trecu pe lângă el cu nişte pansamente pline de puroi. Undeva bâzâia un aspirator de praf.

Joan începu să se mişte. În curând avea să se trezească. Cu dureri de cap din ce în ce mai mari. Durerile aveau să sporească. Mai avea de trăit câteva ore sau câteva zile, în chinuri pe care nici o injecţie nu mai putea să i le adoarmă.

Ravic se duse după o siringă şi fiole. Joan deschise ochii în clipa în care Ravic se întorcea.

— Capul... mă doare, murmură ea.

Ravic aşteptă. Joan încercă să şi mişte capul. Picioarele îi erau grele. Ochii trebuiau să se forţeze ca să l vadă pe Ravic.

— Mă simt ca de plumb. Se trezi de tot. Nu mai pot...

— Încă puţin şi ai să te mişti mai bine.

Îi făcu injecţia.

— Nu mă durea aşa de rău înainte... Încercă să mişte capul.

— Ravic, şopti ea, nu vreau să sufăr. Făgăduieşte mi că n am să su­făr... bunica mea... am văzut o... nu vreau... nu i a ajutat la nimic... făgă­duieşte mi...

— Îţi făgăduiesc, Joan. N are să te doară prea tare. Aproape deloc.

— Are să mi ajute imediat?

— Da... imediat. Peste câteva minute...

— Ce e... cu braţul meu...

— Nimic. Nu poţi să l mişti. Ai să ţi revii în curând...

— Şi piciorul... piciorul drept...

Încerca să l ridice, dar piciorul nu se mişcă.

— Tot aşa, Joan. Nu face nici un efort. Ai să ţi revii...

Joan mişcă din cap.

— Tocmai îmi pusesem în gând să trăiesc altfel, şopti ea.

Ravic nu răspunse. N avea nimic de spus. Poate că era adevărat. Cine n are de gând să trăiască altfel?

Joan îşi clătină capul agitat, într o parte şi ntr alta. Vocea ei era mo­notonă şi greoaie.

— Ce bine... că ai venit... Ce... m aş fi făcut... fără tine?

— Da...

"Acelaşi lucru, se gândi el deznădăjduit. Ai fi făcut acelaşi lucru. Orice cârpaci s ar fi priceput tot atât de bine. Orice cârpaci. Acum, când am cea mai mare nevoie de ştiinţa mea şi de tot ce am învăţat, e n zadar. Orice doctor de două parale ar fi făcut acelaşi lucru Nimic."

La prânz, Joan ştia. El nu i spusese nimic, dar ea îşi dăduse deodată seama.

— Nu vreau să fiu şchioapă, Ravic... Ce i cu picioarele mele?... Nici u­nul nu se mai mişcă...

— Nimic. Ai să umbli bine, ca totdeauna, de îndată ce ai să te dai jos din pat.

— Când am să mă dau jos din pat? De ce minţi? Nu e nevoie să minţi... nu e nevoie...

— Nu mint, Joan.

— Ba da... trebuie... nu trebuie să mă laşi să stau aici... când n are să mi mai rămână... decât durerea. Făgăduieşte mi.

— Îţi făgăduiesc.

— Când n am să mai pot... să mi dai ceva. Bunica mea a zăcut cinci zile... şi urla. Eu nu vreau asta, Ravic.

— N are să fie nimic. N are să te doară prea tare.

— Dacă vezi că e rău de tot... să mi dai... ceva tare... pentru totdeau­na. Trebuie să mi dai... chiar dacă eu nu vreau... sau fără să ştiu eu... fă cum îţi spun acum. După aceea... făgăduieşte mi!

— Îţi făgăduiesc. Dar n are să fie nevoie.

Privirea înspăimântată se stinse. Rămase întinsă acolo şi era liniştită.

— Tu ai dreptul s o faci, Ravic, şopti ea. Fără tine... nici n aş mai fi în viaţă.

— Ei! Ce tot vorbeşti?

— Nu. De atunci — de când ne am întâlnit — atunci nu mai ştiam... tu mi ai dat... anul acesta de viaţă. A fost un dar din partea ta. Îşi întoarse capul spre el. De ce n am stat cu tine?

— A fost vina mea, Joan.

— Nu. A fost... nu ştiu...

Amiaza aurie stătea la fereastră Draperiile erau trase, dar lumina pă­trundea prin părţi, Joan era într o somnolenţă provocată de narcotic A­proape că nu mai rămăsese nimic din ea. Cele câteva ore o devoraseră ca nişte lupi. Sub pătură, trupul ei părea că se subţiază. Vlaga se scurgea din ea. Plutea între somn şi viaţă. Câteodată era aproape inconştientă, câteodată perfect lucidă. Durerile se înteţiseră. Începu să geamă. Ravic îi făcu o injecţie.

— Capul, murmură ea. Mă doare mai tare...

După un timp începu iar să vorbească.

— Lumina... prea multă lumină... mă arde...

Ravic se duse la fereastră şi lăsă rulourile. Apoi strânse draperiile. Ca­mera era acum aproape în întuneric. Se întoarse şi se aşeză pe pat, lân­gă ea.

Joan îşi mişcă buzele.

— Durează atâta... nu mai ajută, Ravic...

— Peste câteva minute...

Joan zăcea inertă. Mâinile stăteau moarte pe pătură.

— Trebuie... să ţi spun... atâtea...

— Mai târziu, Joan.

— Nu. Acuma... nu mai e timp. Atâtea lucruri... să ţi explic...

— Cred că ştiu aproape tot, Joan.

— Ştii?

— Cred că da...

Valurile, Ravic vedea valurile convulsive care i străbăteau trupul. A­mândouă picioarele erau acum paralizate. Braţele la fel. Sânul abia mai sălta.

— Ştii că eu... totdeauna... numai pe tine...

— Da, Joan.

— Celălalt era o întâmplare...

— Da, ştiu...

Câteva clipe tăcu. Respira greu.

— Ciudat, spuse ea desluşit. Ciudat... că poţi să mori... când iubeşti...

Ravic se aplecă asupra ei. Nu era decât întunericul şi faţa Joanei.

— N am fost bună cu tine... şopti ea.

— Tu ai fost viaţa mea...

— Vreau... nu pot... braţele mele nu vor mai putea niciodată... să te îmbrăţişeze...

Ravic o văzu cum se luptă să şi ridice mâna.

— Eşti în braţele mele, spuse el. Şi eu într ale tale.

Joan încetă o clipă să mai respire. Ochii îi erau cu totul umbriţi. Îi deschise. Pupilele erau foarte mari. Ravic nu ştia dacă mai vede.

— Ti amo, spuse ea.

Vorbea limba copilăriei sale. Era prea obosită pentru cealaltă. Ravic îi luă mâinile lipsite de viaţă. Ceva se rupea în el.

— Tu m ai făcut să trăiesc, Joan. Vorbea chipului aceluia cu ochii în­ţepeniţi. Tu m ai făcut să trăiesc. Nu eram altceva decât o bucată de pia­tră. Tu m ai făcut să trăiesc...

— Mi ami, tu?

Era întrebarea unui copil care stătea gata să adoarmă. Era ultima oboseală, după toate celelalte.

— Joan, iubirea e un cuvânt prea slab. Nu e de ajuns. E numai o păr­ticică, un strop dintr un râu, o frunză de pe un copac. E cu mult mai mult.

— Sono stata — sempre con te...

Ravic îi ţinea mâinile care nu le mai simţeau pe ale lui.

— Ai fost tot timpul cu mine, spuse el fără să şi dea seama că începu­se să vorbească nemţeşte. Ai fost tot timpul cu mine, indiferent dacă te am iubit, te am urât sau mă arătam nepăsător — asta n a schimbat niciodată nimic, ai fost tot timpul în mine...

Până atunci fiecare din ei vorbise într o limbă împrumutată. Acum, pentru prima oară, fără să şi dea seama, vorbeau amândoi limba lor, ob­stacolul cuvintelor căzute şi se înţelegeau mai bine ca oricând...

— Bacciami.

Îi sărută buzele uscate şi fierbinţi.

— Ai fost tot timpul cu mine, Joan...tot timpul.

— Son' stata perduta senza di te...

— Eu am fost mai pierdut fără tine. Tu ai fost toată lumina şi dul­cea­ţa şi amărăciunea... tu m ai zguduit şi mi te ai dat, pe tine, şi m ai redat mie însumi...

Ravic o privea. Membrele ei erau moarte, totul era mort, numai ochii îi erau vii, şi gura şi răsuflarea, şi Ravic ştia că muşchii auxiliari aveau să cadă pradă paraliziei. Acum de abia mai putea să vorbească, începuse să gâfâie, dinţii îi scrâşneau, faţa i se schimonosea, se sforţa încă să vorbeas­că, gâtlejul era în spasme, buzele i tremurau, horcăitul, horcăitul adânc şi sinistru, şi apoi un ţipăt.

— Ravic, bâlbâi ea. Ajutor...acum!

Ravic avea acul pregătit. Îl luă repede de pe măsuţă şi i l vârî sub piele. Repede, înainte de a veni spasmul următor. Să nu se sufoce lent, chinuitor, mereu, interminabil, cu din ce în ce mai puţin aer. Să nu sufere fără rost. Nu mai avea înaintea ei decât durerea. Ore întregi, poate.

Pleoapele i se zbătură. Apoi rămaseră nemişcate. Buzele se întredes­chiseră. Răsuflarea încetă.

Dădu draperiile la o parte şi ridică ruloul. Se întoarse la pat. Faţa Joanei era rigidă şi străină.

Închise uşa după el şi se duse în birou. Eugénie şedea la o masă şi completa nişte fişe.

— Pacienta de la numărul doisprezece a murit, spuse Ravic.

Eugénie dădu din cap fără să ridice ochii.

— Doctorul Veber e la dânsul în cameră?

— Cred că da.

Ravic străbătu coridorul şi intră în camera lui Veber.

— Numărul doisprezece a murit. Acuma poţi să anunţi poliţia.

Veber rămase cu privirile în jos.

— Poliţia are altceva de făcut acum.

— Ce?

Veber îi arătă o ediţie specială din Le Matin. Trupele germane invada­seră Polonia.

— M am interesat la Minister. Astăzi se declară războiul.

Ravic puse ziarul jos.

— Asta i, Veber.

— Da. Acesta i sfârşitul. Biata Franţă.

Ravic se aşeză pe un scaun. Totul era searbăd.

— E mai mult decât Franţa, Veber, spuse el apoi.

Veber se uită la el.

— Pentru mine e Franţa. Asta e destul.

Ravic nu răspunse.

— Ce ai de gând să faci? întrebă el după un timp.

— Nu ştiu. Mă prezint la regiment. Aici... făcu un gest... are să preia cineva spitalul.

— Ai să rămâi pe loc. În război e nevoie de spitale. N o să te ia nimeni de aici.

— Nu vreau să stau aici.

Ravic se uită în jur.

— Ultima zi de spital. Cred că totul e în ordine. Bolnava cu uterul se însănătoşeşte; cazul cu vezica biliară merge spre bine; cu cancerul nu mai e nici o speranţă, o a doua operaţie e inutilă. Asta i tot.

— De ce? întrebă Veber cu glasul duios. De ce zici că e ultima zi?

— Ne vor strânge de îndată ce se declară războiul.

Ravic observă că Veber e gata să spună ceva.

— Să nu discutăm degeaba. Cu siguranţă că ne trimit într un lagăr.

Veber se aşeză pe scaunul lui.

— Nici eu nu mai ştiu ce să zic. Poate... Poate că nici n au să lupte. Vor închina ţara, şi atâta tot. Nu mai ştiu nimic.

Ravic se ridică în picioare.

— Mai trec deseară pe aici, în caz că sunt liber. La opt.

Ravic ieşi. Pe culoar se întâlni cu actorul. Uitase de el cu desăvârşire. Când îl văzu pe Ravic, sări în sus.

— Ce face?

— A murit.

Bărbatul rămase cu ochii holbaţi.

— A murit? Îşi duse mâna la inimă cu un gest tragic şi se clătină.

Al dracului comediant, se gândi Ravic. Probabil că jucase de atâtea ori în genul ăsta, încât rolul îi intrase în sânge. Poate însă că era sincer şi că gesturile lui profesionale atârnau absurd de durerea lui adevărată.

— Pot s o văd?

— Pentru ce?

— Trebuie s o mai văd o dată! Bărbatul îşi duse amândouă mâinile la piept. Într una din ele ţinea un Hombourg maron deschis, cu borul tivit cu mătase.

— Nu înţelegeţi! Trebuie...

Avea lacrimi în ochi.

— Ascultă, îi spuse Ravic enervat. Ai face bine să dispari. Femeia e moartă şi nu se mai poate schimba nimic. Fă ce vrei şi du te dracului! Nu i pasă nimănui dacă ai să iei un an de închisoare sau ai să fii achitat dra­matic. Oricum, peste câţiva ani, ai să te foloseşti de întâmplarea asta ca să ţi dai aere în faţa femeilor şi să le cucereşti. Ieşi afară! Idiotule!

Îl îmbrânci spre uşă. Bărbatul şovăi o clipă. La uşă se întoarse:

— Bestie nesimţitoare: Sale boche!

Străzile erau pline de oameni. Stăteau ca ciorchinii în faţa buletinelor electrice de pe clădirile ziarelor. Ravic se duse în Jardin de Luxembourg. Voia să fie singur câteva ore înainte de a fi arestat.

Grădina era goală, în lumina caldă a după amiezii târzii de toamnă. Copacii sugerau subtil toamna, nu toamna care veştejeşte, ci toamna care pârguie. Lumina era aurie şi albastrul era ultima flamură de mătase a verii.

Ravic rămase acolo mult timp. Vedea lumina schimbându se şi um­brele alungindu se. Ştia că acestea erau ultimele lui ore de libertate. Pro­prietăreasa nu mai putea adăposti pe nimeni, odată ce se declarase războ­iul. Se gândi la Rolande. Nici Rolande. Nimeni. Dacă ar fi continuat să tră­iască ilegal ar fi fost bănuit de spionaj.

Rămase în grădină până seara. Nu era trist. Prin faţa lui treceau silu­ete. Siluete şi ani. Şi apoi ultima siluetă nemişcată.

La şapte plecă. Plecă din ultimul loc al păcii, parcul ce se întuneca. Pe stradă se vindeau ediţii speciale. Începuse războiul. Luă masa într un bis­tro care n avea radio, apoi se întoarse la spital. Veber îi ieşi înainte.

— Vrei să faci o cezariană? Chiar acum a sosit.

— Desigur.

Se duse să se schimbe. Pe sală se întâlni cu Eugénie Rămase împietri­tă când îl văzu.

— Nu te aşteptai să mă mai vezi? întrebă el.

— Nu, răspunse ea, trecând repede mai departe.

Copilul scâncea, îi făceau baie. Ravic se uită la faţa aceea roşie şi la degete. ";Nu venim pe lume zimbind", gândi el. Dădu copilul surorii. Era băiat.

— A venit la timp pentru război, şi cine ştie ce fel de război, spuse el.

— Dacă se întâmplă să fii arestat — îi spuse Veber în timp ce se spă­lau amândoi — vrei să mă anunţi imediat unde eşti?

— De ce vrei să ţi creezi dificultăţi? E mai bine să nu cunoşti pe ni­meni din categoria mea.

— De ce? Fiindcă eşti german? Eşti refugiat.

Ravic zâmbi trist.

— Nu ştii că refugiaţii sunt copiii nimănui? Pentru ţara lor sunt tră­dă­tori. În străinătate sunt cetăţenii ţării lor de origine.

— Pentru mine n are nici o importanţă. Vreau însă să ieşi de acolo cât mai repede cu putinţă. Vrei să uzezi de numele meu?

— Dacă ţii... Ravic ştia că n avea s o facă.

— Gândul acesta e îngrozitor. Ce ai să faci acolo?

— Pentru doctori se găseşte oriunde ceva de făcut. Ravic îşi şterse mâinile. Vrei să mi faci o favoare? Îngrijeşte de înmormântarea Joanei. Eu nu mai am timp să mă ocup de asta.

— Natural. Mai ai ceva să mi dai în grijă? A avut proprietăţi sau aşa ceva?

— Să lăsăm asta în seama poliţiei. Nici nu ştia dacă are rude. De alt­fel, nu prezintă nici o importanţă.

Îşi puse haina.

— Adio, Veber. Mi a făcut plăcere să lucrez cu tine.

— Adio, Ravic. Trebuie să ne socotim cu cezariana.

— Trece o în contul înmormântârii. Şi aşa are să te coste mai mult. Aş vrea să ţi mai las nişte bani.

— Nici nu te gândi. Nici nu te gândi, Ravic. Unde vrei să fie înmor­mân­tată?

— Nu ştiu. În orice cimitir. Am să las aici numele şi adresa ei. Ravic le scrise pe un formular de reţetă al spitalului.

Veber puse hârtia sub o greutate de cristal în care era fixată o foaie de argint.

— Bine, Ravic. Cred că peste câteva zile plec şi eu. Fără tine n am fi putut face multe operaţii.