Arcul de triumf

Aerul proaspăt îl făcu pe Haake să se resimtă de pe urma alcoolului. Vorba îi deveni mai înceată şi mai greoaie. Se aşeză mai bine în loc şi aţipi, cu falca de jos lăsată. Maşina intră în întunericul tăcut dm Bois.

Farurile zburau ca nişte stafii albe în faţa maşinii, smulgând din bez­nă pomi fantomatici. Prin fereastra cu geamul lăsat al portierei năvălea mi­rosul salcâmilor. Fâşâitul cauciucurilor pe asfalt era fin, continuu, ca şi cum n avea să se mai sfârşească. Zgomotul familiar al motorului, profund şi catifelat în aerul jilav al nopţii. Luciul unui mic eleşteu pe stânga, silue­tele plopilor care apăreau mai luminoşi decât fagii din spatele lor. Pajişti acoperite de rouă fosforescentă, palidă. La Route de Madrid, la Route de la Porte St. James, la Route de Neuilly... O casă adormită. Aerul de râu. Se­na.

Ravic mână pe Boulevard de la Seine. Două şlepuri pluteau pe apa lu­minată de lună. Pe un altul, mai departe, lătra un câine. De dincolo de apă venea zvon de voci. La capătul primului şlep pâlpâia o lumină. Ravic nu o­pri maşina. Mergea cu aceeaşi viteză ca să nu l trezească pe Haake şi îna­inta de a lungul Senei. Şlepurile erau aproape de mal. Coti în strada Fer­me, depărtându se de râu, şi se înapoie în aleea Longchamps. Merse pe ea până trecu de aleea Reine Margueritte, conducând atent, şi apoi intră în aleile înguste.

Se uită la Haake şi l văzu că stătea cu ochii deschişi. Haake îl privea pe Ravic. Ochii îi luceau ca nişte bile albastre de sticlă în oglinda palidă a tabloului de control. Ravic simţi că l străbate un curent electric.

— Te ai trezit? întrebă el.

Haake nu răspunse. Se uita la Ravic. Nici nu se mişcă. Nici ochii nu i se mai mişcau.

— Unde suntem? întrebă el în cele din urmă.

— În Bois de Boulogne. Foarte aproape de Restaurant des Cascades.

— De cât timp mergem?

— De zece minute.

— A trecut mai mult.

— Prea puţin.

— Înainte de a adormi m am uitat la ceas. Mergeam de mai bine de o jumătate de oră.

— Da? făcu Ravic. Nici nu mi am închipuit că a trecut atâta timp. A­jungem imediat.

Haake nu şi lua ochii de pe Ravic.

— Unde?

— La maison de rendez vous.

Haake se foi.

— Întoarce te înapoi, spuse el.

— Acum?

— Da.

Nu mai era beat. Capul i se limpezise. Căpătase altă faţă. Jovialitatea şi buna dispoziţie îi dispăruseră. Pentru prima oară, Ravic văzu din nou fa­ţa pe care o cunoscuse, faţa care i se întipărise pentru totdeauna în a­min­tire, în camera de tortură a Gestapoului. Şi, deodată, stânjeneala pe ca­re o simţise tot timpul de când îl întâlnise pe Haake dispăru; avea senti­mentul că trebuie să omoare un străin care de fapt nu însemna nimic pen­tru el. Până atunci dusese cu el în maşină un chefliu simpatic şi căutase în zadar motive pe faţa acestui om, motive care erau adânc înrădăcinate în mintea lui, indiferent de cele la care încerca să se gândească. Şi acum, de­o­dată, ochii deveniseră iarăşi aceiaşi pe care îi văzuse înaintea lui când se trezise din leşin, în chinuri cumplite. Aceiaşi ochi reci, aceeaşi voce rece, joasă, pătrunzătoare.

Ceva în Ravic îşi schimbă brusc direcţia. Era ca un curent care şi schimbă polii. Tensiunea rămăsese, şovăiala, nervozitatea, nesiguranţa se transformaseră într un singur curent care avea numai un scop, şi nimic altceva în afară de asta. Anii se prefăceau în scrum, camera cu pereţii ce­nuşii reapăruse, lumina albă fără abajur, mirosul de sânge, de piele, de sudoare, durerea şi frica.

— De ce? întrebă Ravic.

— Trebuie să mă întorc. Sunt aşteptat la hotel.

— Ai spus că ţi ai dus bagajul la gară.

— Da, am spus. Dar mai am de aranjat ceva înainte de plecare. Uita­sem cu desăvârşire. Să ne întoarcem.

— Bine.

În ultimele două săptămâni, Ravic colindase de mai mult de zece ori Bois de Boulogne, ziua şi noaptea. Ştia în ce punct se află. Mai avea câteva minute. Făcu la stânga şi intră într o alee îngustă.

— Ne întoarcem?

— Da.

Aroma grea de sub copacii prin care razele soarelui nu pătrundeau. Întunericul mai adânc. Lumina vie a farurilor. Ravic văzu în oglindă că mâ­na stângă a lui Haake se retrăgea de pe portieră, încet, precaut. Volanul e în partea dreaptă, se gândi Ravic, slavă Domnului că Talbotul are vola­nul în partea dreaptă! Făcu un viraj, ţinu volanul cu mâna stângă, se pre­făcu că e aruncat într o parte din cauza cotiturii apoi acceleră pe aleea dreaptă; maşina gonea înainte şi după câteva secunde apăsă pe frână cu toată puterea lui.

Talbotul încremeni. Frânele scârţâiră. Ravic ţinea un picior pe frână, iar pe celălalt îl proptise în faţă ca să şi asigure echilibrul. Haake, care nu şi sprijinea picioarele de nimic şi care nu se aşteptase la o oprire atât de bruscă, fu azvârlit înainte. Nu putu să şi scoată mâna din buzunar şi fruntea lui se lovi de marginea parbrizului şi a tabloului de comandă. În clipa aceea Ravic îl izbi în ceafă cu o cheie grea pe care o scoase din buzu­narul portierei.

Haake se lăsă pe o parte şi nu se mai ridică. Umărul lui drept, spriji­nit de tablou, îl împiedica să cadă.

Ravic porni imediat. Traversă aleea principală şi micşoră farurile. Se uită în jur să vadă dacă nu auzise cineva scârţâitul frânelor. Stătea la în­doială dacă să l scoată pe Haake din maşină şi să l ascundă după nişte tu­fişuri, în caz că s ar fi apropiat cineva. În cele din urmă opri lângă o răs­cru­ce, stinse farurile şi motorul, sări din maşină, săltă capota, deschise portiera şi rămase să asculte. Dacă ar fi venit cineva, putea să l vadă şi să l audă din depărtare. Ar fi avut timp suficient să târască trupul lui Haa­ke după un tufiş şi să simuleze că avea o pană la maşină.

Tăcerea era ca un zgomot. Venise atât de brusc şi de nefiresc încât zumzăia. Ravic îşi strânse pumnii până simţi că l dor. Ştia că nu i zumzăia decât sângele în urechi. Respira adânc şi rar.

Zumzetul se transformă într un muget. Prin muget, Ravic auzea un sunet strident, care devenea din ce în ce mai intens. Îşi încordă simţurile ca să audă cât mai bine. Sunetul creştea metalic — apoi, deodată, îşi dădu seama că venea de la greieri şi că mugetul încetase. Rămăsese numai ţârâ­itul greierilor din începutul acela de zi, pe o fâşie de pajişte care se întin­dea în diagonală în faţa ochilor lui.

Pajiştea era scăldată în lumina stinsă a zorilor. Ravic fixă capota. Era şi timpul, pentru că peste puţin avea să se facă ziuă. Se uită împrejur. Lo­cul acela nu era bun. Nicăieri în Bois nu era bine. Pe malul Senei era prea multă lumină. Nu şi închipuise că avea să se întâmple atât de târziu. Se răsuci brusc. Auzise un hârâit, un râcâit, şi apoi un geamăt. Haake scose­se o mână prin portiera deschisă şi râcâia scara maşinii. Ravic îşi dădu sea­ma că avea încă în mână cheia cu care îl lovise pe Haake. Îl apucă pe Haake de gulerul hainei, îl ridică în aşa fel încât capul să i fie liber, şi l lovi de două ori. Geamătul încetă.

Se auzi un zgomot metalic. Ravic stătu să asculte. Era un revolver, ca­re căzuse de pe canapeaua maşinii pe scară. Probabil că Haake îl avea în mână înainte ca maşina să fi frânat brusc. Ravic îl azvârli înapoi în maşi­nă.

Îşi încordă din nou auzul. Greieri. Pajiştea. Cerul care se înviorase şi ţi dădea impresia că se retrăsese spre înalturi. Peste puţin avea să răsa­ră soarele. Ravic îl scoase pe Haake din maşină, lăsă canapeaua din faţă şi încercă să l ghemuiască pe Haake în spate. Nu se putea. Nu era destul loc. Se duse la coada maşinii, deschise port bagajul, şi l goli de tot ce era în el. Îl scoase apoi pe Haake din maşină şi l trase spre spate. Haake nu murise încă. Era grozav de greu. Ravic simţea cum asudă. Reuşi în cele din urmă să înghesuie trupul în port bagaj. Haake stătea ghemuit ca un embrion, cu genunchii la gură.

Luă de pe jos sculele, o lopată şi un krik pe care le azvârlise pe jos şi le aruncă în faţă, în maşină. Într un pom din apropiere începu să cânte o păsărică. Ravic tresări. Cântecul ei era parcă mai tare decât tot ce auzise până atunci. Se uită peste pajişte. Era mult, mult mai luminată decât îna­inte.

Nu voia să rişte nimic. Se întoarse la spatele maşinii şi întredeschise capacul portbagajului. Puse un picior pe bara din spate, şi ţinu capacul deschis cu genunchiul, atât cât să şi poată vârî mâna prin deschizătură. Dacă ar fi trecut cineva pe acolo, Ravic s ar fi prefăcut că are ceva de lucru la spatele maşinii şi ar fi putut da imediat drumul la capac. Mai avea un drum lung de făcut şi trebuia mai întâi să l omoare pe Haake.

Capul lui Haake era în colţul din dreapta şi se putea vedea prin des­chi­zătură. Gâtul era moale; arterele mai zvâcneau încă. Ravic îşi îndreptă degetele în jurul gâtiejului şi ţinu strâns.

Părea că nu se mai termină. Capul se mai mişca puţin. Numai puţin. Trupul încerca să se întindă. Gura se deschise. Pasărea îşi reluă ciripitul ei strident. Limba era umflată şi galbenă. Deodată Haake deschise un ochi. Se holba, se umplea de lumină şi de viziune, părea că se desface de cap şi că vine spre Ravic. Ravic mai strânse câteva clipe. Gata.

Capacul se închise. Ravic făcu câţiva paşi, se rezemă de un pom şi vo­mită. Parcă i smulgea cineva stomacul. Încerca să se abţină, dar fără folos.

Când ridică ochii, văzu un om care tăia pajiştea de a curmezişul. O­mul se uita la el. Ravic rămase pe loc. Omul se apropie. Păşea rar, nepăsă­tor. Era îmbrăcat ca un grădinar sau ca un lucrător. Îi aruncă o privire lui Ravic. Ravic scuipă şi scoase din buzunar un pachet de ţigări. Aprinse o ţi­gară şi trase primul fum. Fumul îi arse gâtul. Omul traversă aleea. Se uită spre locul unde vomitase Ravic, apoi la maşină, şi apoi iar la Ravic. Nu spu­se nimic şi Ravic nu reuşi să citească nimic pe faţa lui. Omul, cu mer­sul lui leneş, se pierdu după colţul aleii.

Ravic mai aşteptă câteva clipe. Încuie apoi port bagajul maşinii şi por­ni motorul. Nu mai avea nimic de făcut în Bois. Se luminase prea tare. Tre­buia să mâne spre Saint Germain. Cunoştea pădurea de acolo.

30
Peste un ceas opri în faţa unui han de ţară. Îi era tare foame şi capul îi vâjâia. Trase maşina în faţa casei, unde erau două mese şi câteva scau­ne. Comandă cafea şi pesmeţi şi se duse să se spele. Lavoarul puţea. Ceru un pahar cu apă şi şi clăti gura. După aceea se spălă pe mâini şi ieşi afa­ră.

Masa era pusă. Cafeaua fierbinte îi umplea nările, rândunelele zburau pe lângă acoperişuri şi soarele îşi întinsese perdelele de aur pe zidurile ca­selor. Oamenii se duceau la muncă şi o fată, cu poalele sumese, spăla po­deaua hanului. Era cea mai liniştită dimineaţă de vară din câte trăise Ra­vic în ultimul timp.

Bău cafeaua fierbinte, dar nu se putea hotărî să mănânce. Nu voia să atingă nimic cu mâna. Se uită la degetele lui. "Proştii, îşi zise el. Dă o dra­cului, n am să încep acum să am complexe. Trebuie să mănânc." Mai bău o ceaşcă de cafea. Scoase o ţigară din pachet şi se strădui să nu bage în gură capătul pe care pusese mâna — Nu mai merge aşa, zise el. Cu toate acestea, nu reuşi să mănânce nimic. Trebuie să termin cu asta, se gândi el. Se ridică şi făcu plata.

O cireadă de vaci. Fluturi. Soarele de deasupra câmpului. Soarele din parbriz. Soarele de pe acoperişul maşinii. Soarele de pe nichelul portbaga­jului în care stătea ghemuit Haake — care fusese omorât fără să audă de ce şi de către cine. Altfel trebuia să se fi petrecut lucrurile.

— Hă recunoşti, Haake? Ştii cine sunt?

Vedea înaintea ochilor faţa lui roşcovană. — Nu, de ce? Cine eşti dum­neata? Ne am mai cunoscut înainte?

— Da.

— Când? Suntem prieteni intimi? La Şcoala pregătitoare de ofiţeri, poate? Nu mi aduc aminte.

— Cum, Haake, nu ţi aduci aminte? Nu la Şcoala pregătitoare de ofi­ţeri. Mult mai târziu.

— Mai târziu... Dar mi ai spus că ai trăit tot timpul în străinătate. Eu n am ieşit din Germania decât în ultimii doi ani, doar aici, la Paris. Poate că am băut...

— Nu, n am băut împreună. Şi nici nu s a întâmplat aici. În Germa­nia, Haake!

O barieră. Vagoane de marfă. O grădină, trandafiri mărunţi, şi floa­rea soarelui. Aşteptarea. Un tren uitat, ce pufăia în dimineaţa aceea nes­fâr­şită. Şi ochii din port bagaj, sticloşi, care se umpleau de praful ce pă­trun­dea prin crăpături.

— În Germania? A, înţeleg! La o întrunire de partid. Nürnberg. Par­că mi amintesc. Nu cumva la Nürnberg, Horn?

— Nu, Haake. Ravic vorbea domol în geamul parbrizului şi simţea cum se răsfrânge înapoi spre el valul negru al anilor trecuţi. — Nu la Nürn­berg. La Berlin.

— Berlin? Faţa schimonosită din geam dă semne de nerăbdare, amu­za­tă. — Hai, spune mi odată, prietene, să aud şi eu cum a fost? Nu mă mai ţine ca pe jăratec! Unde ne am cunoscut?

Valul ieşit din pământ i se urcase până la subţiori.

— Pe jăratec, Haake! Chiar aşa cum spui! Pe jăratec!

Un râset, nesigur, sfios. — Nu face glume, prietene.

— Pe jăratec, Haake! Ştii cine sunt eu?

Râsetul, mai nesigur, mai sfios, temător. — De unde vrei să ştiu? Cu­nosc mii de oameni. Nu pot să mi aduc aminte de fiecare în parte. Dacă te referi la poliţia secretă...

— Da, Haake. Gestapoul.

Haake ridică din umeri. E în defensivă. — În caz că ai fost vreodată in­terogat...

— Da. Nu ţi aduci aminte?

Haake ridică iar din umeri. — De unde vrei să mi aduc aminte? Am interogat atâtea mii...

— Interogat? I ai bătut până şi au pierdut cunoştinţa, cu rinichii zdrobiţi, cu oasele frânte, aruncaţi în celule ca nişte saci, scoşi iarăşi afa­ră, cu feţele sfâşiate, cu testiculele stâlcite — asta numeşti tu că au fost interogaţi! Geamătul înăbuşit al celor care nu mai erau în stare să ţipe — asta numeşti tu interogare? Scâncetul dintre cunoştinţă şi leşin, loviturile de picioare în pântece, bastoanele de cauciuc, bicele — da, toate astea sunt pentru tine. nevinovatule, interogare!

Ravic fixa faţa nevăzută din parbriz, prin care luneca tăcut peisajul de ţară cu lanuri, cu maci şi trandafiri sălbateci — o fixa, buzele i se mişcau, şi spuneau tot ceea ce el voia să spună şi ceea ce nu spusese şi ceea ce trebuia să spună.

— Astâmpără te cu mâinile că te împuşc! Îţi aduci aminte de micul Max Rosenberg care zăcea întins, lângă mine, în pivniţă şi care a încercat să şi sfarme capul de zidul de ciment ca să nu fie interogat din nou — in­terogat de ce? Fiindcă era democrat! Dar de Willmann, care vărsa sânge şi nu mai avea nici un dinte şi i rămăsese un singur ochi după ce fusese in­terogat de tine două ore — interogat de ce? Fiindcă era catolic şi nu credea că Führerul vostru este noul Mesia. Dar de Riesenfeld, al cărui cap şi spate erau o carne vie şi care ne implora să i muşcăm arterele fiindcă el nu mai avea dinţi şi n o mai putea face singur după ce fusese interogat de tine — interogat de ce? Fiindcă era împotriva războiului şi nu credea că cea mai înaltă expresie a culturii sunt bombele şi aruncătoarele de flăcări. Intero­gat! Mii şi mii au fost interogaţi, da — stai liniştit cu mâinile, porcule! Şi acum, în sfârşit, am pus mâna pe tine, o să mergem într o casă cu pereţi groşi şi vom fi numai noi doi, şi am să te interoghez — încet, încet, zile în­tregi, cu tratamentul Rosenberg, cu tratamentul Willmann, cu tratamentul Riesenfeld, întocmai cum ni le ai demonstrat! Şi apoi, la urmă...

Ravic îşi dădu deodată seama că maşina luase prea mare viteză. Case. Un sat. Pui de găină. Cai galopând pe păşuni, cu gâturile întinse, cu cape­tele ridicate, păgâni, ca nişte centauri, plini de viaţă. O femeie ducea un coş cu rufe şi râdea. Rufe viu colorate atârnau pe frânghii ca nişte steaguri ale fericirii netulburate. Copii care se jucau pe prispe. Vedea toate acestea cât se poate de limpede şi totuşi parcă era despărţit de ele printr un zid de sticlă, foarte aproape şi neînchipuit de departe, pline de frumuseţe, de pa­ce, de nevinovăţie, dureros de puternice şi pe care el nu le mai putea atin­ge din cauza acelei nopţi. Nu simţea nici o părere de rău — aşa se întâmpla­se şi atâta tot.

Conduse încet. Singura şansă de a fi oprit este să conduci cu viteză prin sate. Ceasul. Trecuseră două ore. Era oare cu putinţă? Nu şi dăduse seama de timp. Nu văzuse nimic. Numai faţa către care vorbise.

Saint Germain. Parcul. Împletitura neagră de sârmă proiectată pe cer, şi apoi copacii. Copacii. Alei de copaci, un parc al copacilor, căutat, dorit, şi apoi, deodată, pădurea.

Maşina alerga acum fără zgomot. Pădurea răsărea, un val verde şi au­riu se deschidea larg în dreapta şi n stânga, inunda orizontul şi cuprindea totul — până şi insecta iute şi lucitoare care alerga în zig zag prin ea.

Pământul era moale şi acoperit de tufişuri. Locul era departe de şo­sea. Ravic lăsă maşina la o distanţă de o sută de metri, aşa ca s o poată vedea. Apoi puse mâna pe sapă şi începu să sape pământul. Mergea uşor. Dacă trecea cineva pe acolo şi vedea automobilul, Ravic ar fi putut ascun­de sapa şi s ar fi prefăcut că se plimbă prin pădure.

Scoase atâta pământ cât era nevoie ca să poată acoperi corpul. Trase apoi maşina până aproape de groapă. Trupurile morţilor sunt grele. Totuşi, oprise maşina acolo unde se termina pământul tare, aşa ca să nu lase ur­me de roţi.

Trupul nu înţepenise încă. Îl târî până la groapă şi începu să l des­poa­ie de haine, pe care le aşeza într o grămadă. Treaba era mai uşoară de­cât se aşteptase. Lăsă trupul gol acolo, luă hainele cu el şi trase maşina la loc, pe şosea. Încuie portierele şi portbagajul şi luă un ciocan. Trebuia să se gândească la posibilitatea că cineva putea descoperi din întâmplare ca­davrul, şi voia să împiedice identificarea.

O clipă, îi veni greu să se întoarcă. Simţea un imbold irezistibil să lase trupul acolo, în groapă, să se urce în maşină şi să fugă. Rămase un timp să privească împrejur. La câţiva paşi mai încolo, două veveriţe se fugăreau pe trunchiul unui mesteacăn. Blana lor roşcată strălucea în soare. Ravic îşi luă inima n dinţi şi se întoarse.

Umflată. Umflată şi vânătă. Puse o bucată de cârpă plină de ulei pe faţa lui Haake şi începu s o sfarme cu ciocanul. La prima lovitură se opri. I se părea că face prea mult zgomot. Apoi continuă să lovească. După câtva timp ridică bucata de cârpă. Faţa era de nerecunoscut, o masă de carne mânjită de sânge negru. Ca faţa lui Riesenfeld, se gândi el. Îşi simţi dinţii încleştaţi. Nu era ca faţa lui Riesenfeld, îşi zise el. Faţa lui Riesenfeld era mai rău, fiindcă omul era încă viu.

Inelul din mâna dreaptă. Îl smulse şi împinse trupul în groapă. Groa­pa era prea scurtă. Apucă picioarele lui Haake şi i le îndoi peste burtă. A­poi aruncă pământ peste el. Nu i trebui mult timp. Bătători pământul cu picioarele şi l acoperi cu pătrate de muşchi pe care le tăiase dinainte cu sa­pa. Se potriveau exact. Nu se puteau observa marginile decât dacă te a­plecai să priveşti peste groapă.

Ciocanul. Sapa. Bucata de cârpă. Le vârî în portbagaj împreună cu hainele. Mai făcu încă o dată drumul până la groapă, să vadă dacă nu lă­sase vreun corp delict. Nu găsi nimic. Ploaia şi câteva zile de creştere a ier­bii aveau să isprăvească treaba.

Sinistru: pantofii unui mort. Ciorapii. Lenjeria. Costumul, mai puţin sinistru. Ciorapii, cămaşa, indispensabilii — veştede ca nişte strigoi, de parcă ar fi murit o dată cu omul. Era înfiorător să trebuiască să pui mâna pe ele, pentru a căuta monogramele şi etichetele.

Ravic le găsi repede şi le tăie. Făcu apoi o legătură cu hainele şi le în­gropă, la mai mult de zece kilometri de locul unde îngropase cadavrul, ca să nu le descopere pe amândouă în acelaşi timp.

Merse înainte până dădu de un pârâu. Luă monogramele şi etichetele pe care le tăiase şi le înfăşură într o bucată de hârtie. Rupse apoi agenda lui Haake în mii de bucăţi şi cercetă portofelul. Conţinea două bancnote de câte o mie de franci, biletul de tren pentru Berlin, zece mărci, mai multe foi de hârtie cu adrese, şi paşaportul lui Haake. Ravic luă bancnotele franceze şi le băgă în buzunar. Mai găsise încă cinci franci în buzunarele lui Haake.

Se uită o clipă la biletul de tren. Spre Berlin — cât de ciudat i se pă­rea: spre Berlin. Îl rupse şi l puse la un loc cu celelalte lucruri. Se uită în­delung la paşaport. Era valabil pe încă trei ani, şi viza era bună pe alţi doi ani de atunci încolo. Se simţi ispitit să l ţină şi să l folosească pentru el. S ar fi potrivit cu felul de viaţă pe care îl ducea. N ar fi şovăit, dacă n ar fi fost periculos.

Îl rupse. Tot aşa şi bancnota de zece mărci. Păstră cheile, revolverul şi recipisa pentru bagajele lui Haake. Îi mai trebuia timp să se hotărască da­că era bine să ridice bagajele de la gară, ca astfel să şteargă orice urmă din Paris. Găsise nota de plată pentru hotel şi o rupse.

Arse tot. Îi luă mai mult timp decât se aşteptase, dar avea ziare cu ca­re să dea foc la bucăţile de pânză. Aruncă cenuşa în pârâu. Examină apoi maşina, să vadă dacă nu existau urme de sânge; nu găsi nici una. Spălă cu grijă ciocanul şi cheia şi le puse la loc în portbagaj. Îşi spălă mâinile cum a putut mai bine, scoase o ţigară şi rămase un timp liniştit, fumând.

Soarele lumina pieziş prin mestecenii înalţi. Ravic fuma. Se simţea gol şi nu voia să se gândească la nimic.

Abia când ajunse din nou pe drumul care ducea la castel se gândi la Sybil. În lumina vie de vară, Ravic vedea măreţul castel ridicându se alb sub cerul etern al veacului al optsprezecelea. Sybil. Îşi aduse aminte deo­da­tă de ea şi pentru prima oară nu încerca să lupte cu amintirea, s o înlă­ture, s o înăbuşe. Niciodată amintirile lui nu merseseră mai departe de zi­ua în care Haake dăduse ordin ca Sybil să fie adusă înăuntru. Niciodată mai departe de expresia de groază de pe chipul ei. Restul se ştersese. Şi niciodată mai departe de clipa în care primise vestea că Sybil se spânzu­ra­se. Nu crezuse că era adevărat. Era cu putinţă, dar cine ştie ce i se întâm­plase înainte? Nu se putea gândi la ea fără să aibă o contracţie în creier, care l făcea să şi încleşteze mâinile şi să şi simtă pieptul strâns ca într o menghine, zile întregi nu putea scăpa de ceaţa roşie a nădejdii neputin­cioa­se de răzbunare.

Acum se gândea la ea şi contracţia, şi menghinea, şi ceaţa îl părăsise­ră. Ceva se eliberase, se ridicase o barieră, imaginea rigidă a groazei înce­pea să se mişte, nu mai era împietrită aşa cum fusese toţi aceşti ani. Gura ei căscată începea să se închidă, ochii îşi pierdeau fixitatea, şi culoarea revenea în obrazul ei ca de var. Nu mai era masca eternă a fricii, devenise iarăşi Sybil pe care o cunoscuse, cu care trăise.

Zilele — serile — se înălţau ca nişte focuri uitate, care apar deodată dincolo de orizont. O uşă zăvorâtă, încuiată şi pătată de sânge din trecutul lui, se deschidea acum uşor şi încet şi înapoia ei se vedea iarăşi o grădină — şi nu celula Gestapoului.

Ravic mergea de mai bine de un ceas. Nu se întoarse direct la Paris. Se opri pe un pod care traversa Sena dincolo de Saint Germain şi aruncă în apă cheile, inelul şi revolverul lui Haake. Lăsă jos capota maşinii şi por­ni mai departe.

Conducea o maşină, dimineaţa, prin Franţa. Noaptea era aproape ui­tată şi rămasă cu zeci de ani un urmă. Cele ce se întâmplaseră cu câteva ore înainte erau nedesluşite — şi tot ce înăbuşise în el, timp de ani de zile, răsărea enigmatic şi se apropia de el, nu i mai despărţea nici o prăpastie.

Ravic nu şi dădea seama ce anume se petrece cu el. Credea că avea să se simtă gol, obosit, indiferent, agitat; se aşteptase să aibă un sentiment de scârbă — tăcută justificare — o poftă de băutură, să se îmbete, să uite. Nu se aşteptase să se simtă uşor şi liber, ca şi când un lacăt căzuse din trecutul lui. Se uită împrejur. Peisajul aluneca pe lângă el, procesiuni de plopi ridicau spre înalturi verdele lor ca nişte torţe ale biruinţei, câmpuri cu maci şi cucută, de la brutăriile cătunelor venea miros de pâine proas­pătă, şi glasurile copiilor dintr o şcoală se înălţau ca tonurile înalte ale u­nei viori.

La ce se gândise oare când trecuse înainte pe acolo? Înainte, acum câ­teva ore, câteva veacuri în urmă? Unde era peretele de sticlă, unde era sen­timentul izolării? Se topiseră ca ceaţa în prima căldură a soarelui. Ve­dea iarăşi copii jucându se pe prispele caselor, vedea pisicile şi câinii ador­miţi, vedea rufele viu colorate fâlfâind în bătaia vântului, şi pe femeia cu cârlige de rufe în mână, care atârna şiruri lungi de cămăşi. Vedea toate acestea şi simţea că şi el le aparţine, acum mai mult decât cu atâţia ani în urmă. Ceva se topea în el şi se înălţa iarăşi moale şi cald, un câmp pârjolit începea să înverzească, şi anii tulburi se retrăgeau treptat spre depărtări.