Arcul de triumf

— Ceva tare.

Privi spre fereastră şi şi alungă gândurile. Dacă nu mai era nimic de făcut, era o adevărată nebunie să se mai gândească. Îşi aminti de vremea când învăţase lecţia aceasta. Una din cele mai mari lecţii ale vieţii lui.

Era în august 1916, lângă Ypres. Compania lui se întorsese de pe front cu o zi înainte. Era un sector liniştit, în care fuseseră folosiţi pentru prima dată de când intraseră în luptă. Nu se întâmplase nimic. Acum stă­teau în căldura lui august împrejurul unui foc mic, ca să coacă nişte car­tofi pe care îi găsiseră pe câmp. După un minut n a mai rămas nimic. Un atac neaşteptat de artilerie — o lovitură groaznică în mijlocul focului — când îşi revenise, întreg, fără nici o zgârietură, găsise doi dintre camarazii săi morţi — şi ceva mai departe pe prietenul său Messmann, pe care îl ştia de când începuseră împreună să se ţină pe picioare, cu care se jucase, mersese la şcoală, de care nu se despărţise niciodată — zăcând acolo cu pântecul deschis şi cu intestinele împrăştiate.

L au transportat pe o brancardă din pânză de cort până la spitalul de campanie, pe cea mai apropiată potecă ce cobora de a curmezişul unui lan de grâu. Patru oameni l au transportat, câte unul la fiecare colţ, şi el zăcea pe targa de pânză cărămizie, apăsându şi cu mâinile intestinele înălbite, rupte şi însângerate, cu gura deschisă, cu ochii fixaţi în neştire, undeva...

A murit peste două ceasuri. Un ceas se zbătuse ţipând.

Ravic îşi amintea cum se întorseseră. Stătea în baracă, abătut şi săl­bă­ticit. Pentru prima dată fusese martorul unei astfel de scene. Katezinski, şeful grupului, cizmar în viaţa civilă, îl găsise acolo.

— Vino, spuse el. Astăzi au bere şi whisky la cantina bavareză. Şi cren­vuşti. Ravic holbase ochii la el. Nu înţelegea o asemenea nesimţire.

Ka­tezinsky îl privise un timp. Apoi îi spusese:

— Ai să vii cu mine. Chiar dac ar trebui să te iau pe sus. Astăzi ai să mănânci, ai să bei şi ai să mergi la un bordel. Nu primise nici un răspuns. Katezinsky se aşezase jos, lângă el.

— Ştiu ce se petrece cu dumneata. Ştiu şi ceea ce crezi despre mine. Dar sunt aici de doi ani şi două săptămâni. Ascultă... Mai poţi face ceva pentru Messmann?

— Nu.

— Nu ştii oare că ara fi riscat orice dacă ar fi fost vreo posibilitate să l salvăm? El ridicase ochii. Da. Ştia asta. Ştia asta în privinţa lui Katezin­sky.

— A murit. Nu mai e nimic de făcut. Dar, încă două zile şi vom pleca pe front. De data asta nu va fi aşa de liniştit. Stând aici şi gândindu te la Messmann, îţi epuizezi rezitenţa. Îţi ruinezi nervii. Te face să eziţi. Poate că tocmai atât cât trebuie să devii mai greoi în timpul viitorului atac. E de a­juns o jumătate de secundă. După asta te vom căra ca şi pe Messmann... Cui îi va folosi lucrul ăsta? Lui Messmann? Nu. Altcuiva? Nu. Te vor ucide şi asta i tot. Acum înţelegi?

— Da, dar nu pot.

— Taci, trebuie să poţi! Şi alţii au putut. Nu eşti primul.

Se simţise mai bine după noaptea aceea. Se dusese cu el; îşi învăţase prima lecţie. Ajută pe cineva cât poţi şi cât timp poţi; fă orice atunci — dar când nu mai e nimic de făcut, uită! întoarce capul! Mergi mai departe. Compătimirea îşi are rost în vremuri liniştite. Nu când ţi e în joc viaţa. În­groapă l pe mort şi trăieşte ţi viaţa! Ai încă nevoie de ea. Tristeţea e una, fap­tele sunt altceva. Nu eşti mai puţin trist când înţelegi faptele şi le ac­cepţi. Aşa se supravieţuieşte.

Ravic îşi bău coniacul. Francezii de la masa alăturată vorbeau încă despre guvernul lor. Despre eşecul Franţei. Despre Anglia. Despre Italia. Despre Chamberlain. Vorbe, vorbe. Singurii care făceau ceva erau ceilalţi. Nu erau mai puternici, dar mai hotărâţi. Nici nu erau mai curajoşi, dar şti­au că ceilalţi nu vor lupta. Amânare — dar ce făceau ei în acest timp? Se înarmau, câştigau timpul pierdut, căutau să se unească? Priveau pe cei­lalţi cum se înarmează mereu — şi aşteptau, sperând cu indolenţă într o nouă amânare. Povestea turmei de foci. Stau cu sutele pe plajă; între ele, vânătorul le ucide una câte una cu o bâtă. Împreună, ar fi putut uşor să l strivească — dar ele stau acolo, privindu l cum le omoară şi nu mişcă; nu făcea decât să l ucidă pe vecin — un vecin după altul. Povestea focilor Eu­ropei. Apusul civilizaţiei. Oboseala confuză din Götterdamerung. Violarea pe faţă a drepturilor omeneşti. Îngenuncherea unui continent. Dezastrul fără de sfârşit.

Ultimele încercări. Străvechiul dans al disperării pe marginea vulca­nu­lui. Lumea care era iar îndreptată spre măcel. Păduchi i care se vor sal­va atunci când rufăria va fi sacrificată. Ca totdeauna.

Ravic aruncă ţigara. Privi împrejur. Ce înseamnă toate astea? Îngroa­pă mortul şi trăieşte ţi viaţa. Timpul e scurt. Totul este să supravieţuieşti. Va veni o vreme când va fi nevoie de tine. Trebuie să te păstrezi întreg şi gata pentru acea clipă. Chemă chelnerul şi plăti.

Luminile erau aproape stinse la Şeherezada, când intră. Ţiganii cân­tau şi fâşia de lumină învăluia masa de lângă orchestră la care stătea Joan Madou. Ravic se opri în uşă. Unul din chelneri se apropie şi aranja o ma­să. Dar Ravic stătea şi o privea pe Joan Madou.

— Vodcă? întrebă chelnerul.

— Da. O carafă.

Ravic se aşeză. Turnă vodca în pahar şi o bău repede. Dorea să scape de gândurile cu care venise de afară. Rânjetul trecutului şi al morţii — un pântec deschis de schije şi altul ros de cancer. Observă că stătea la aceeşi masă la care se aşezase cu Kate Hegstroem, acum două zile. Alături mai e­ra o altă masă liberă. Dar nu se mişcă de acolo. N avea nici o importanţă. Fie că ar fi stat la masa asta sau la cealaltă, tot nu i ar fi ajutat cu nimic lui Kate Hegstroem. Ce i spusese Veber odată? "De ce nu ţi păstrezi firea când o operaţie n are nici o şansă? Faci ce poţi şi te duci acasă, altfel unde am ajunge? Da, unde am ajunge?" Auzi vocea lui Joan Madou lângă or­chestră. Kate Hegstroem avea dreptate — era o voce neliniştită. Luă carafa. Era una din acele clipe când culorile se vestejesc şi viaţa devine cenuşie în mâinile fără putere. Declinul mistic. Suflul viu care se stinge în tăcere. Timpul care devorează încet inima cuiva. Vocea de lângă orchestră cânta Santa Lucia Luntana. Ajungea la el ca şi cum ar fi fost dincolo de ocean — dintr un ţărm îndepărtat unde înflorea ceva.

— Cum vă place?

— Cine? Ravic privi în sus. Impresarul stătea lângă el. Ravic i o arătă pe Joan Madou.

— Mult. Foarte mult. Nu e tocmai o senzaţie. Dar foarte bine faţă de celelalte numere.

Impresarul trecu înainte. Pentru un moment barba lui ascuţită se proiectă neagră în lumina albă. Apoi dispăru în întuneric.

Fâşia de lumină se stinse. Orchestra începu să cânte un tango. Plăcile iluminate ale meselor străluciră din nou şi odată cu ele feţele pătate. Joan Madou se ridică şi şi făcu drum printre mese. Trebui să se oprească de câ­teva ori din cauza perechilor ce se îndreptau spre platforma de dans. Ravic o privi şi ea îl privi. Chipul ei nu exprimă nici cea mai mică surpriză. Ea veni drept spre el. El se sculă şi împinse masa într o parte. Un chelner îi veni în ajutor.

— Mulţumesc, spuse el. Pot s o fac şi eu singur. Avem nevoie de încă un pahar.

Dădu masa la loc şi umplu paharul pe care îl adusese chelnerul.

— E vodcă, spuse el. Nu ştiu dacă obişnuieşti să bei aşa ceva?

— Da. Am mai băut. La Belle Aurore.

— Aşa i.

Am fost aici şi mai înainte, se gândi el. De mult. Acum trei săptămâni. Atunci stăteai aici, ghemuită în haina de ploaie, în întuneric, un mic sim­bol al mizeriei şi al celor înfrânţi.

— Acum Salute, spuse el.

O rază îi lumină faţa. Nu zâmbea; numai faţa îi deveni mai străluci­toa­re.

— N am mai auzit asta de mult, spuse ea, Salute.

Goli paharul şi o privi. Sprâncenele înalte, ochii întredeschişi, gura — tot ceea ce înainte fusese întunecat şi separat, fără contur, acum se con­to­pea alcătuind o faţă misterioasă — o faţă a cărei dezvăluire era o taină. Nici nu ascundea şi nici nu revela ceva. Promitea totul şi nimic în acelaşi timp. Ciudat, n am observat asta înainte, se gândi el. Dar poate că atunci nu exista. Poate că era depăşită de confuzie şi de teamă.

— Ai o ţigară? întrebă Joan Madou.

— Numai algeriene. Acelea cu tutun negru şi tare.

Ravic era gata să cheme chelnerul.

— Nu sunt prea tari, spuse Joan Madou. Odată mi ai dat una. Pe Pont de l'Alma.

— E adevărat.

"E adevărat şi nu e adevărat, gândi Ravic. Era o creatură palidă, hăr­ţuită, nu tu. Erau multe alte lucruri între noi şi deodată nici unul dintre ele nu mai fu adevărat."

— Am mai fost pe aici, spuse el. Alaltăieri.

— Ştiu. Te am văzut.

N a întrebat despre Kate Hegstroem. S a aşezat în colţ, calmă şi dis­tin­să, şi fuma, în întregime absorbită de lucrul acesta. Apoi bău, calm şi încet, şi băutura o absorbea complet. "Pare că orice lucru îl face pe deplin, oricât de puţin important ar fi fost. Pe vremea aceea era disperată, se gândi Ravic — şi acum nu mai e deloc." Avea o căldură şi o siguranţă de sine, plină de calm. Nu ştia dacă era datorită faptului că nimic n o mai impre­siona pe moment — simţea numai că el provocase acea strălucire, fără să vrea.

Carafa cu vodcă era goală.

— Să bem oare tot dintr asta?

— Ce mi ai dat să beau atunci?

— Când? Aici? Cred că le am amestecat pe toate.

— Nu, nu aici. În prima seară.

Ravic reflectă.

— Nu pot să mi mai aduc aminte. Era coniac?

— Nu. Arăta ca şi coniacul, dar era altceva. Am căutat să descopăr. Dar n am izbutit.

— De ce vrei băutura aceea? Era bună?

— Nu de asta. Era o băutură ce te ncălzeşte, aşa cum nu m a mai încălzit nici una.

— Unde am băut o?

— Într un mic bistro, aproape de Arcul de Triumf. Trebuia să mergem puţin pe jos. Erau acolo nişte şoferi şi câteva femei. Chelnerul avea o feme­ie tatuată pe braţ.

— Acum ştiu. Trebuie să fi fost calvados. Brandy de Normandia, făcut din mere. Ai încercat asta?

— Nu cred.

Ravic chemă chelnerul.

— Ai vreun calvados?

— Nu. Regret. Nimeni nu cere.

— Localul e. prea elegant pentru aşa ceva. Trebuie să fi fost calvados. E o ruşine că n am putut găsi. Cel mai simplu lucru ar fi sa mergem iarăşi acolo. Dar acum nu i cu putinţă.

— De ce?

— Nu trebuie să rămâi aici?

— Nu. Am terminat.

— Straşnic. Vrei să mergi acolo?

— Da.

Ravic găsi bistroul fără prea multă bătaie de cap. Era aproape gol. Chelnerul cu femeia tatuată pe braţ îi privi pe fiecare pe rând; apoi ieşi din spatele comptuarului său şi şterse o masă.

— E un progres, spuse Ravic. Atunci n a făcut o.

— Nu la masa aceasta, spuse Joan Madou. Aceea de acolo.

Ravic zâmbi.

— Eşti superstiţioasă?

— Uneori.

Chelnerul stătea lângă ei.

— Asta e, spuse el, mişcând braţul tatuat. Acolo aţi stat ultima oară.

— Îţi mai aminteşti?

— Perfect.

— Ar trebui să fii general, spuse Ravic. Cu o astfel de memorie.

— Nu uit niciodată nimic.

— Atunci mă mir că mai poţi trăi. Dar ţi aduci aminte şi ce am băut ultima dată?

— Calvados, spuse chelnerul fără să ezite.

— Aşa i. Am vrea să bem iarăşi. Ravic se întoarse către Joan Madou.

— Ce simple sunt unele probleme câteodată. Acum, să vedem dacă are să aibă acelaşi gust.

Chelnerul aduse paharele.

— Duble. Aţi cerut calvados dublu atunci.

— Mă uimeşti din ce în ce mai mult, omule. Ţi aduci aminte şi cum e­ram îmbrăcaţi?

— Haină de ploaie. Doamna purta o bască.

— E păcat să fii aici. Aparţii vodevilului.

— Făceam şi asta, răspunse chelnerul. La circ. V am spus o. Nu vă aduceţi aminte?

— Nu. Nu e politicos, dar am uitat.

— Domnul acesta are o memorie slabă, spuse Joan Madou chelneru­lui. E un expert în arta de a uita, tot aşa după cum dumneata eşti un ex­pert în aceea de a nu uita.

Ravic ridică ochi. Ea îl privea. El zâmbi.

— Poate că nu, în cele din urmă, spuse el.

— Şi acum să gustăm calvadosul. Salute!

— Salute!

Chelnerul rămase lângă masa lor.

— Când uiţi ceva, ai să regreţi mai târziu în viaţă, domnule, declară el. Proverbul nu era complet în ceea oe l privea pe el.

— Just. Şi cine nu uită, îşi face din viaţă un infern.

— Nu i cazul meu. Mi am trăit viaţa. Dar cum poate asta să facă din viaţă un infern?

Ravic ridică ochii spre el.

— Tocmai din cauza asta, amice. Dar eşti un om fericit, nu numai un artist. E acelaşi calvados? o întrebă el pe Joan Madou.

— E mai bun.

O privi. Simţi o căldură învăluindu l. Înţelese ce vroia să spună; dar faptul că o spunea era dezarmant. Nu părea să fie vreo legătură între ea şi ceea ce spunea. Şedea acolo, în plină lumină, şi era toată numai ea însăşi. Lumina becurilor electrice era necruţătoare. Sub ele, două femei de stradă, arătau mai bătrâne chiar decât străbunicele lor. Dar asupra ei, lumina n avea nici un efect. Ceea ce strălucea în ea, în lumina palidă a localului de noapte, se arăta şi aici. Strălucirea rece a chipului care nu depindea de nimic, care exista prin el însuşi — aştepta — era un chip gol de orice ex­presie, gândi el; un chip ce putea împrumuta orice expresie. Puteai să ţi închipui în el, orice. Era ca o încăpere goală şi frumoasă, ce aştepta să fie moboilată şi împodobită cu tablouri. Conţinea toate posibilităţile — putea fi un palat sau un bordel. Totul depindea de cel care era în ea. Ce limitat părea, în comparaţie cu el, tot ceea ce era desăvârşit şi determinant...

Observă că ea golise paharul.

— Respectele mele, spuse el. Era un calvados dublu. Mai vrei unul?

— Da. Dacă ai timp.

De ce n ar fi avut timp? se gândi el. Atunci, îşi aduse aminte că îl vă­zuse cu Kate Hegstroem, ultima oară. O privi. Chipul ei nu trăda nimic.

— Am timp, spuse el. Trebuie să operez mâine la nouă. Asta i tot.

— Poţi s o faci, dacă ïntârzii atât de mult?

— Da. N are nici o legătură Sunt obişnuit. Şi nici nu operez în fiecare zi.

Chelnerul le umplu din nou paharele. Aduse, o dată cu sticla, un pa­chet de ţigări şi le puse pe masă. Era un pachet de Laurens verzi.

— Cele pe care le aţi fumat rândul trecut. Nu i aşa? îl întrebă el pe Ravic, triumfător.

— Habar n am. Ştii mai bine decât mine. Te cred.

— Aşa i, spuse Joan Madou. Erau Laurens verzi.

— Vedeţi! Doamna are o memorie mai bună decât dumneavoastră, domnule.

— Asta rămâne de văzut. Oricum, să folosim ţigările.

Ravic deschise pachetul şi i l întinse.

— Stai la acelaşi hotel? o întrebă el.

— Da. Am luat doar o cameră mai mare.

Câţiva şoferi intrară. Se aşezară la o masă din apropiere şi începură să vorbească tare.

— Vrei să pleci? întrebă Ravic.

Ea făcu semn că da.

Chemă chelnerul şi plăti.

— Eşti sigură că nu trebuie să te ntorci la Şeherezada?

— Nu.

El îi luă haina. Ea n o îmbrăcă. Şi o puse doar pe umeri. Era un jder nu prea scump, poate chiar o imitaţie — dar pe ea nu părea ieftină. Numai ceea ce nu e purtat cu siguranţă, este ieftin, gândi Ravic. Văzuse zibeline imperiale, ieftine.

— Acum te voi duce la hotelul dumitale, spuse el stând în faţa intrării, în ploaia de lumină.

Ea se întoarse încet spre el.

— Nu mergem la dumneata?

Era cu faţa întoarsă spre el. Lumina lămpii de la uşă o umplea de strălucire. Picăturile fine de ploaie îi luceau în păr.

— Da, spuse el.

Un taxi se apropie şi opri. Şoferul aşteaptă un timp. Apoi plescăi din limbă, motorul se urni, şi porni înainte.

— Te am aşteptat. Ştiai? întrebă ea.

— Nu.

Ochii ei scânteiau în lumina felinarelor din stradă; te puteai uita, pierzându te în ei.

— Te am văzut astăzi pentru prima oară, spuse el. Nu mai eşti cea de până acum.

— Nu!

— Şi tot ceea ce a fost înainte e ca şi cum nu s ar fi întâmplat.

— Nu. Le am uitat.

Îi simţi răsuflarea. Vibra spre el, cu o dragoste nevăzută, uşoară, pre­gătită şi plină de încredere — o viaţă stranie, într o noapte la fel de stranie. Pe neaşteptate îi simţi sângele. Urca şi urca, dar era mai mult decât atât; viaţă, de o mie de ori blestemată şi binecuvântată, de atâ tea ori pierdută şi tot de atâtea ori redobândită — cu o oră înainte asemenea unui ţinut li­mitat, arid, stâncos, fără nimic mângâietor — şi acum ţâşnind, ţâşnind parcă din nenumărate fântâni, răsunând şi apropiindu se de clipa tainică în care cineva, care nu mai credea deloc în puterea ei — era iarăşi omul de mai înainte, ieşind din mijlocul valurilor pe ţărmul oceanului, alb şi strălu­citor, întrebare şi răspuns în acelaşi timp, toate acestea urcau mereu şi furtuna se aduna în ochii ei.

— Ţine mă, spuse el.

O privi în faţă şi o cuprinse cu braţul. Umerii ei se apropiară de el, a­semenea unei corăbii gata să ancoreze în port.

— Trebuie să te tină cineva? întrebă el.

— Da.

Mâinile ei stăteau strânse la pieptul lui.

— Te voi ţine, spuse el.

Ea făcu semn că da.

Un alt taxi veni spre stopul de lângă o curbă. Şoferul, neclintit, îi pri­vi. Lângă umărul lui stătea un căţeluş într o vestă tricotată. — Taxi? mor­măi el din dosul unei mustăţi ca de in.

— Priveşte, spuse Ravic. Omul ăsta nu ştie nimic. Nu ştie ce aripi ne au atins pe noi. Se uită la noi şi nu vede că ne am schimbat. Lucrul ăs­ta e foarte bizar în lume: poţi să devii un arhanghel, un nebun sau un cri­minal — nimeni nu observă nimic. Dar când îţi lipseşte un nasture — fie­care observă lucrul acesta.

— Nu e bizar. E bine aşa. Putem fi singuri cu noi înşine.

Ravic o privi. Noi — gândi el — ce cuvânt! Cel mai misterios din lume.

— Taxi? mormăi şoferul foarte răbdător, dar mai tare, şi aprinse o ţi­gară.

— Hai, spuse Ravic. N o să ne lase. Se pricepe în meseria lui.

— Nu vreau să merg cu maşina. Mai bine să ne plimbăm.

— Începe să plouă.

— Nu i ploaie. E ceaţă. Nu vreau un taxi. Vreau să mă plimb cu tine.

— Bine. Dar mi ar place să l fac pe omul acesta să nţeleagă că s a în­tâmplat ceva cu noi.

Ravic merse şi i vorbi şoferului. Omul zâmbi frumos, şi i mulţumi lui Joan cu un gest pe care numai francezii ştiu să l facă în astfel de momente şi o porni mai departe.

— Cum de i ai explicat? întrebă ea când el Se ntoarse.

— Cu bani. E lucrul cel mai simplu. Ca toată lumea care lucrează noaptea, e un cinic. Înţelege imediat. Bra binevoitor, cu o nuanţă de dis­preţ amabil.

Ea zâmbi. El îi cuprinse umerii cu braţul. Ea se rezemă de dânsul. Simţea că ceva s a deschis în el şi se răspândea, cald, blând, mângâietor, ceva care îl trăgea în jos cu nenumărate mâini, şi l făcea să nu poată sta în picioarele ce se clătinau, în loc să uite şi să meargă pe jos, cedând che­mării sângelui, chemarea de dincolo de milenii, când nu existau creier şi gânduri, suferinţă şi îndoială, ci numai fericire oarbă şi sânge.

— Vino, spuse el.

Merseră de a lungul străzilor cenuşii şi goale prin ploaia uşoară şi, când au ajuns la capăt, piaţa era iarăşi înaintea lor, şi tot înaintea lor, i­mensă şi infinită, ca din argint lucitor, ca şi cum ar fi fost suspendată, se ridica forţa masivă şi cenuşie a Arcului de Triumf.

9
Ravic se întoarse la hotel. Joan Madou dormea, când el plecase în di­mineaţa aceea. Crezuse că se va întoarce peste o oră. Dar venise peste trei.

— Helo, doctore, îl strigă cineva pe scări.

Ravic îl privi. O faţă palidă, un smoc de păr negru şi sălbatic, oche­lari. Nu l cunoştea.

— Alvarez, zise necunoscutul. Jaime Alvarez. Nu vă reamintiţi?

Ravic dădu din cap.

Omul se aplecă şi şi trase pantalonul în sus de a lungul piciorului. O cicatrice lungă se întindea de la fluier până la genunchi.

— Acum vă reamintiţi?

— Am operat eu asta? Omul făcu semn că da.

— Pe o masă de bucătărie în spatele frontului. Într un spital de cam­panie improvizat, în faţa Aranjuezului. O cabană mică, albă, într o dum­bra­vă de migdali... Acum vă aduceţi aminte?

Deodată Ravic simţi parfumul greu al florilor de migdali. Îl mirosi ca şi cum s ar fi urcat încet, pe scara întunecoasă, dulce şi putred, amestecat cu mirosul şi mai dulce, şi mai putred al sângelui.

— Da, spuse el. Mi aduc aminte.

... Răniţii erau culcaţi pe terasa luminată de lună, în şir, unul lângă altul. Opera avioanelor germane şi italiene. Copii, femei, ţărani, sfâşiaţi de schijele de la bombe. Un copil desfigurat, o femeie însărcinată, cu pieptul sfâşiat, un bătrân care şi ţinea cu grijă într o mână degetele smulse de la cealaltă, fiindcă credea c ar fi putut fi cusute la loc. Peste toate acestea, parfumul greu al nopţii şi rana proaspătă.

— Piciorul dumitale s a vindecat de tot? întrebă Ravic.

— Destul de bine. Numai că nu pot să l îndoi complet. Omul zâmbi. Dar a fost destul de zdravăn ca să mă treacă Pirineii. Gonzales a murit.

Ravic nu mai ştia cine era Gonzales. Dar acum îşi reaminti de un tâ­năr student care l asistase.

— Ştii ce s a întâmplat cu Manolo?

— Închis şi împuşcat.

— Şi Serno? Comandantul brigadei?

— Mort. În faţa Madridului. Omul zâmbi din nou. Era un zâmbet rigid şi automat ce apărea pe neaşteptate şi era lipsit de emoţie. Mura şi La Pe­na au fost luaţi prizonieri. Împuşcaţi.

Ravic nu mai ştia cine erau Mura şi La Pena. Părăsise Spania după şase luni, când frontul fusese spart şi spitalul de campanie împrăştiat.

— Camero, Orta şi Goldstein sunt într un lagăr de concentrare, zise Alvarez. În Franţa. Şi Blatzky a scăpat. Ascuns undeva, peste graniţă.

Ravic îşi reamintea numai de Goldstein. Erau prea multe chipuri pe care le văzuse atunci.

— Locuieşti acum aici, la hotel? întrebă el.

— Da. Ne am mutat ieri aici. Acolo sus. Omul arătă spre camerele de la etajul doi. Am fost ţinuţi în lagăr, la graniţă, foarte multă vreme. În cele din urmă am fost eliberaţi. Mai avem încă ceva bani. El zâmbi din nou. Pa­turi, paturi adevărate. Un hotel bun. Sunt chiar şi portretele şefilor noştri pe pereţi.

— Da, zise Ravic fără ironie. Trebuie să fie plăcut acolo sus, după toa­te câte vi s au întâmplat.

Îşi luă rămas bun de la Alvarez şi intră în odaia lui.

Camera fusese curăţită şi era goală. Joan plecase. El se uită împrejur. Nu lăsase nici o urmă. Nici nu se aşteptase la asta.

Sună. După puţin timp, veni camerista.

— Doamna a plecat, zise ea înainte ca el să aibă timp s o întrebe.

— Văd şi eu asta. De unde ştii că a fost cineva aici?

— Dar, domnule Ravic... zise fata fără să mai întrebe nimic şi părând ofensată.

— A luat micul dejun?

— Nu. N am văzut o. Altfel m aş fi gândit la asta. Aş fi făcut ca şi în alte daţi.

Ravic o privi. Nu i plăcu concluzia. Scoase câţiva franci şi i puse în buzunarul de la şorţul fetii.

— Foarte bine, spuse el. Să faci la fel şi data viitoare. Să nu aduci mi­cul dejun decât când am să ţi spun eu. Şi nu veni sus, pentru curăţenie, înainte de a te asigura că nu e nimeni înăuntru.

Fata zâmbi cu înţeles.

— Foarte bine, domnule Ravic.

El se uită după ea stânjenit. Ştia ce gândea. Credea că Joan era mă­ritată şi nu voia să fie văzută. Înainte ar fi râs de aşa ceva. Acum nu i plă­cea. Dar de ce nu? se gândi el. Dădu din umeri şi se duse la fereastră. Ho­telul e hotel. Asta nu se poate schimba.

Deschise fereastra. O zi înnourată învăluia casele. Vrăbiile ciripeau pe acoperişuri. La etajul de jos, două voci care se certau. Era probabil familia Goldberg. Bărbatul era cu douăzeci de ani mai în vârstă decât nevasta. Un angrosist de cereale din Breslau. Nevasta lui avea legături cu refugiatul Wiesenhoff. Credea că nu ştie nimeni. Singurul care nu ştia lucrul ăsta era Goldberg.

Ravic închise fereastra. Avusese o operaţie de ficat în dimineaţa aceea, pentru Durant. Deschisese, în locul lui Durant, o parte din abdomenul u­nui bărbat necunoscut. Un onorariu de două sute de franci. După aceea s a dus s o vadă pe Kate Hegstroem. Ea avusese febră. Febră prea mare. Stătuse cu ea timp de o oră. Dormise neliniştită. Nu era nimic îngrijorător. Dar ar fi fost mai bine să nu fi avut febră.