Arcul de triumf



Yüklə 2,82 Mb.
səhifə11/35
tarix08.01.2019
ölçüsü2,82 Mb.
#92795
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   35

Privi spre Ravic.

— Frumos, spuse el. Linişte, cămin, cărţi şi pace. În zilele dinainte, lucrurile astea erau considerate drept burgheze. Astăzi e visul paradisului pierdut.

Ea încuviinţă.

— Vreau să stau acolo un timp. Câteva săptămâni Poate chiar câteva luni. Nu ştiu încă. Vreau să mai liniştesc. Apoi mă voi întoarce, voi împa­che­ta şi voi pleca în America.

Ravic auzi cum se distribuie cina pe coridor. Zgomotul câtorva farfu­rii.

— Ai dreptate, Kate, spuse el.

Ea ezită.

— Pot să mai am copii, Ravic?

— Nu chiar acum. Trebuie întâi să te mai întăreşti.

— Nu vreau să spun asta. Am să mai pot avea cândva? După operaţia asta? Nu.

— Nu, spuse Ravic. N am scos nimic. Nimic!

Ea respiră adânc.

— Asta era ceea ce doream să ştiu.

— Dar îţi va trebui mut timp până atunci, Kate. Mai întâi, trebuie să ţi se schimbe întreg organismul.

— Nu mă interesează cât de mult. Ea îşi netezi părul. Piatra de la mâ­nă îi strălucea în întuneric. E ridicol că te am întrebat asta, nu? Tocmai a­cum.

— Nu. Se întâmplă adesea. Mai adesea decât ne am închipui.

— M am săturat pe neaşteptate de toate astea. Vreau să mă întorc şi să mă căsătoresc, după moda veche, dar sănătoasă, să am copii, să fiu li­niştită, să mă rog lui Dumnezeu şi să iubesc.

Ravic privea pe fereastră. Se uita la roşul sălbatic al soarelui ce atâr­na deasupra acoperişurilor. Semnalele electrice se pierdeau în el ca nişte umbre decolorate şi fără sânge.

— Poate să ţi se pară absurd, după toate câte ştii despre mine, spuse Kate Hegstroem în spatele lui.

— Nu, deloc.

— M am gândit la toate astea în ultimele două zile. Şi m am simţit mai tânără şi mai uşoară, aşa cum de multă vreme nu mă mai simţeam. Când am să fiu acolo, am să uit anii petrecuţi aici, aşa cum uiţi visele ab­surde.

Joan Madou veni la patru dimineaţa. Ravic se trezi când auzi pe cine­va la uşă. Adormise, fără să o aştepte. O văzu stând în uşa deschisă. În­cer­că să şi facă drum cu braţele pline de crizanteme enorme. Nu i văzu fa­ţa. Îi văzu numai silueta şi imensa strălucire a florilor.

— Ce i asta? spuse el? Pentru numele Domnului, ce nseamnă asta? Joan aruncă florile pe pat. Florile erau umede şi reci şi lăsau în urmă un miros de toamnă, şi de pământ.

— Cadouri, spuse ea. De când te cunosc am început să capăt cadouri.

— Ia le de aici. N am murit încă. Să zaci între flori — şi, ceea ce i şi mai rău, între crizanteme — patul vechi şi bun de la Internaţional arată, într adevăr, ca un coşciug.

— Nu! Joan luă florile de pe pat, cu un gest violent şi le aruncă pe po­dea. N ar fi trebuit... Se ridică. Să nu mai vorbeşti aşa! Niciodată!

Ravic se uită la ea. Uitase cum s au întâlnit.

— Uită, spuse el. N am vrut să spun nimic.

— Să nu mai vorbeşti aşa niciodată. Nici chiar în glumă. Făgăduieşte!

Îi văzu buzele tremurând.

— Dar... spuse el. Te ai speriat într adevăr?

— Da. Chiar mai rău decât atât. Nu ştiu de ce.

Ravic se sculă.

— N o să mai glumesc niciodată cu lucrurile astea. Eşti mulţumită a­cum?

Ea făcu semn că da, sprijinindu se de umărul lui.

— Nu ştiu ce i asta. Pur şi simplu nu m am putut stăpâni. E ca o mâ­nă ce se desprinde din întuneric. E teama — teama oarbă de cineva oare zace întins şi mă aşteaptă. Se strânse mai aproape de el. Să nu laşi să se întâmple astfel.

Ravic o ţinu strâns în braţe.

— Nu, n am să las să se ntâmple.

Ea dădu iar din cap.

— Poţi s o faci?

— Da, spuse el cu o voce plină de răutate şi ironie, gândindu se la Kate Hegstroem. Pot. Sigur că pot.

Ea se mişcă în braţele lui.

— Am fost ieri aici.

Ravic nu se mişcă.

— Ai fost?

— Da.


El tăcu. Deodată ceva pieri. Ce copilăros fusese! Aştepta sau n aştep­ta — dar cu ce scop? Un joc copilăros cu cineva care nu se juca.

— Nu erai aici.

— Nu.

— Nu te ntreb unde ai fost.



— Nu.

Ea se desfăcu din îmbrăţişarea lui.

— Aş vrea să fac o baie, spuse ea cu vocea schimbată. Afară ninge. Mi e frig. Pot să fac o baie sau trezesc tot hotelul?

Ravic zâmbi.

— Când vrei să faci ceva, nu te gândi la urmări. Altfel n ai să mai faci niciodată nimic.

Ea îl privi.

— Întrebi când e vorba de lucruri mărunte. Niciodată când e vorba de cele importante.

— E just.

Se duse în baie şi lăsă apa să curgă. Ravic stătea jos, lângă fereastră; luă o cutie de ţigări. Afară, pe deasupra acoperişurilor, se întindea lumina roşie reflectată de oraş şi zăpada cădea în tăcere. Un taxi colinda străzile. Crizantemele străluceau palid pe podea. Un ziar zăcea pe jos, lângă sofa. Lupte la frontiera cehoslovacă. Lupte în China. Un ultimatum. Un cabinet răsturnat. Luă ziarul şi l vârî sub crizanteme.

Joan ieşi din baie. Era caldă şi se întinse lângă el pe podea, printre flori.

— Unde ai fost noaptea trecută? întrebă ea.

El îi întinse o ţigară.

— Vrei într adevăr să ştii?

— Da.


El ezită.

— Am fost aici, spuse el apoi, şi te am aşteptat. M am gândit că n ai să vii şi atunci am plecat.

Joan aşteptă. Ţigara ei străluci în întuneric şi se stinse iarăşi.

— Asta i tot, spuse Ravic.

— Te ai dus să bei ceva?

— Da.


Joan se întoarse şi l privi.

— Ravic, spuse ea, ai plecat într adevăr din pricina asta?

— Da.

Ea îi cuprinse genunchii cu braţele. Îi simţi căldura prin rochia de casă, cu care părea că se obişnuise de ani întregi, şi, deodată, i se păru că îşi aparţineau unul altuia de foarte multă vreme şi că Joan se întorsese la el de undeva, din viaţa lui trecută.



— Ravic, am să vin în fiecare noapte. Trebuia să fi ştiut că aveam să viu ieri. N ai plecat fiindcă nu voiai să mă vezi?

— Nu.


— Poţi să mi spui când nu vrei să mă vezi.

— Am să ţi spun.

— N a fost asta cauza?

— Nu, n a fost asta.

— Atunci sunt fericită.

Ravic o privi.

— Ce spui?

— Sunt fericită, repetă ea.

El tăcu câtva timp.

— Ştii într adevăr ce spui? întrebă el.

— Da.

Strălucirea palidă de afară i se oglindea în ochi.



— Astfel de lucruri n ar trebui spuse aşa de uşor, Joan.

— N am spus o cu uşurinţă.

Fericire, spuse Ravic. Unde începe şi unde sfârşeşte?

Piciorul lui atinse crizantemele. Fericire, se gândi el. Orizontul albas­tru de tinereţe. Legănarea plină de strălucire aurie a vieţii. Fericire! Dum­nezule, unde era acum?

— Începe cu tine şi se termină cu tine, spuse Joan Madou. Ei simplu. Ravic nu răspunse. Ce spunea ea? se gândi el.

— În curând ai să mi spui că mă iubeşti, zise el.

— Te iubesc.

El făcu un gest.

— De abia mă cunoşti, Joan.

— Şi ce are a face?

— Mult. Dragostea înseamnă că vrei să îmbătrâneşti cu cineva.

— Nu ştiu nimic în privinţa asta. Dragoste e când nu poţi trăi fără ci­neva. Asta ştiu.

— Unde i calvadosul? întrebă Ravic.

— Pe masă. Ţi l dau eu. Rămâi unde eşti.

Aduse sticla şi un pahar şi le aşeză pe podeaua cu flori.

— Ştiu că nu mă iubeşti, spuse ea.

— Atunci ştii mai mult decât mine.

Ea îl privi repede.

— Mă vei iubi, spuse ea.

— Straşnic. Să bei în cinstea dragostei noastre.

— Aşteaptă. Ea umplu paharul şi l bău. Apoi îl umplu din nou şi i l întinse. El îl luă şi l ţinu o clipă. "Toate astea nu sunt adevărate, se gândi el. Închipuiri într o noapte ce stă să treacă. Cuvinte spuse în întuneric — cum ar putea să fie adevărate? Cuvintele sincere au nevoie de lumină mul­tă."

— Cum de ştii aşa de precis? întrebă el.

— Fiindcă te iubesc.

Cum mânuia ea cuvântul ăsta, gândi el. Fără să gândească, ca pe un pahar gol. Îl umplea cu ceva, căreia îi dădea numele de dragoste. Cu câte alte lucruri frumoase fusese umplut înainte! Cu teama de a fi singură — cu o tendinţă spre un alt eu — cu reflecţia plină de strălucire a unei fan­tezii — dar ce ştia ea cu adevărat? Nu era o prostie ceea ce spusese el, cu îmbătrânitul împreună? Nu era ea mult mai justă în spontaneitatea ei? Şi de ce stau eu aici, într o noapte de iarnă, între războaie, şi debitez cuvinte ca un profesor? De ce rezist în loc să mă confund cu însăşi neîncrederea?

— De ce te împotriveşti? întrebă Joan.

— Ce?


— De ce te împotriveşti?

— Nu mă împotrivesc — la ce m aş împotrivi?

— Nu ştiu. Ceva s a închis în tine şi nu lasă nimic şi pe nimeni să pă­trundă înăuntru.

— Hai, spuse Ravic. Să mai beau un pahar.

— Sunt fericită şi vreau ca şi tu să fii fericit. Sunt pe deplin fericită. Mă trezesc cu tine şi adorm cu tine. Nu ştiu nimic altceva. Capul mi e par­că de argint când mă gândesc la noi şi, uneori, e ca o vioară. Străzile sunt pline de noi, ca şi cum ar fi cântec, şi, din când în când, lumina pătrunde şi vorbeşte, asemenea unor tablouri searbede, dar cântecul rămâne. Rămâ­ne mereu.

— Cu câteva săptămâni înainte, erai încă fericită, şi nu mă cunoşteai. O fericire uşuratică. Goli paharul de calvados. Ai fost deseori fericită? în­trebă el.

— Nu de multe ori.

— Dar câteodată... Când ţi a fost ultima dată capul ca de argint?

— De ce mă întrebi?

— Ca să întreb şi eu ceva. Fără nici un motiv.

— Am uitat. Şi nici nu vreau să ştiu. Era altceva.

— Totdeauna e altceva!

Ea îi zâmbi. Faţa îi era strălucitoare şi deschisă, asemenea unei flori cu câteva petale ce nu ascundea nimic.

Acum doi ani, spuse ea. Nu e mult. La Milano.

— Erai singură atunci?

— Nu. Eram cu cineva. Era foarte nenorocit, gelos şi nu înţelegea.

— Sigur că nu.

— Tu ai înţelege. Făcea scene teribile. Se aranjă mai comod, luă o per­nă de pe sofa şi şi o puse sub ea. Mă numea femeie de stradă, fără credin­ţă şi nerecunoscătoare. Nu era adevărat. Am fost credincioasă cât l am iu­bit. N a înţeles că nu l mai iubeam.

— Nimeni nu înţelege asta.

— Ba da, tu ai înţelege. Dar eu te voi iubi întotdeauna. Eşti altfel şi orice lucru e altfel la noi. El voia să mă ucidă. Ea râse. Totdeauna vor să u­cidă. Câteva luni mai târziu un altul voia şi el să mă ucidă. Dar n a fă­cu­t o niciodată. Tu n ai să vrei nicicând să mă ucizi.

— Numai cu calvados, spuse Ravic. Dă mi sticla. Conversaţia, slavă Domnului, a devenit ceva mai umană, Acum câteva minute eram de a dreptul înspăimântat.

— Fiindcă te iubesc.

— Să nu începem iarăşi. Asta i ca şi cum ne am înveşmânta cu redin­gotă şi peruci pudrate. Suntem împreună — mult sau puţin, cine poate şti? Suntem împreună şi e destul. De ce trebuie să etichetăm totul?

— Nu mi place acel "mult sau puţin". Dar astea sunt simple cuvinte. N ai să mă părăseşti. Astea sunt numai vorbe, şi tu o ştii!

— Fireşte. Te a părăsit vreodată cineva pe care l ai iubit?

— Da. Ea se uiă la el. Totdeauna unul e părăsit de celălalt. Uneori ce­lălalt ţi o ia înainte.

— Şi ce ai făcut?

— Orice! Îi luă paharul din mână şi bău restul. Orice! Dar n ajută la nimic. Am fost grozav de nenorocită.

— Mult?

— O săptămână. Aproape o săptămână.



— Nu e mult.

— E o eternitate dacă eşti cu adevărat nefericit. Eram aşa de nenoro­ci­tă că mă simţeam sfârşită după o săptămână. Părul mi era nenorocit, pie­lea, patul şi chiar şi hainele. Eram aşa de plină de nenorocirea mea că nimic nu mai exista. Şi când nu mai există nimic, atunci nefericirea înce­tează de a mai fi nefericire — fiindcă nu mai rămâne nimic cu care să o compari. Nu mai rămâne decât o totală istovire. Şi atunci trece. Încet, în­cepi să trăieşti iarăşi.

Ea îi sărută mâna.

— Ce crezi tu despre asta? întrebă ea.

— Nimic. Nimic, afară doar că eşti de o sălbatică nevinovăţie. Complet coruptă şi totuşi deloc coruptă. Cel mai primejdios lucru din lume. Dă mi înapoi paharul. Voi bea pentru prietenul meu Morosow, cunoscătorul ini­mii omeneşti.

— Nu mi place Morosow. Nu putem să bem pentru altcineva?

— Fireşte că nu ţi place. Are ochi ageri. Să bem.

— Pentru mine?

— Pentru tine.

— Nu sunt primejdioasă, spuse Joan. Sunt în primejdie, dar nu pri­mejdioasă.

— Faptul că crezi asta arată, de asemenea, că eşti. Nu ţi se va întâm­pla nimic, niciodată. Salute.

Salute. Dar nu mă înţelegi.

— Cine vrea să nţeleagă? Asta i cauza tuturor neînţelegerilor din lu­me. Dă mi sticla.

— Bei prea mult. De ce bei aşa de mult?

— Joan, spuse Ravic, va veni ziua când vei spune: prea mult! Bei prea mult, vei spune şi vei crede că mi vrei binele. În realitate o vei face numai ca să mă împiedici să intru în sfere pe care nu le poţi controla. Salute! As­tăzi sărbătorim... Am ieşit în chip glorios din vârtejul pateticului ce stătea ca un nor încrezut la fereastră. Am ucis patosul. Salute!

Ea se îndreptă. Se sprijini cu mâinile de podea şi l privi. Ochii îi erau larg deschişi, capotul de baie îi alunecase de pe umeri, părui îi căzuse pe ceafă şi avea ceva din strălucirea unei tinere leoaice în întuneric.

— Ştiu, spuse ea calm, râzi de mine, ştiu şi nu mi pasă. Simt viaţa în mine: o simt în toată fiinţa mea, respir altfel şi somnul nu mai mi e ca o moarte, mâinile nu mai mai sunt goale şi nu mi pasă de ce crezi şi de ce ai să spui, mă las să zbor în voie, să alerg şi să mă cufund în simţământul a­cesta, fără nici un gând, şi sunt fericită şi nimic nu mă face să mi fie tea­mă s o spun, chiar dacă ai să râzi şi ai să glumeşti...

Ravic tăcu câtva timp.

— Nu râd de tine, Joan, spuse el apoi. De mine însumi râd, Joan.

Ea se strânse lângă el.

— De ce? E ceva înăuntrul frunţii tale care se împotriveşte. De ce?

— Nimic nu se împotriveşte. Sunt însă mai încet decât tine.

Ea făcu semn că nu.

— Nu i numai asta, zise ea. E ceva care ţine la singurătate. Simt asta. E oa o barieră.

— Nu i nici o barieră. Sunt poate cei cincisprezece ani mai mulţi decât ai tăi. Nu orice viaţă e ca o casă care îţi aparţine şi pe care poţi s o împo­dobeşti totdeauna cu amintiri mai bogate. Unii oameni trăiesc în hoteluri, în prea multe hoteluri. Anii se închid în urma lor ca şi uşile unui hotel — şi ceea ce rămâne e doar puţin curaj şi nici un regret.

Ea nu răspunse câtva timp. Nu ştia dacă îl asculta sau nu. Privi afa­ră, prin fereastră, şi simţi calm căldura caloadosului în sânge. Inima îi bă­tea încet şi liniştea i se răspândea în tot trupul. Luna se ridica, un disc ro­şu şi melancolic pe deasupra norilor ca o cupolă a unei moschei, pe jumă­tate ascunsă printre ei, străbătând încet spaţiile, în timp ce pământul că­dea odată cu ninsoarea.

— Ştiu, spuse Joan, că e o nebunie să ţi spun toate lucrurile astea des­pre mine. Puteam să tac sau să mint, dar nu vreau. De ce să nu ţi spun tot despre viaţa mea şi de ce să spun mai mult? Nu ţi pot spune poa­te totul fiindcă totul mi se pare ridicol acum şi fiindcă nu mai înţeleg, iar tu poţi să râzi...

Ravic o privi. Unul din genunchii ei strivise câteva flori pe ziarul pe care l adusese. "Stranie noapte, se gândi el. Undeva se trage cu puşca, oa­menii sunt urmăriţi şi închişi, torturaţi şi omorâţi, un ţinut paşnic este călcat în picioare undeva, un altul o ştie, fără să poată face nimic, şi viaţa clocoteşte în bistrourile luminate, oamenii se duc liniştiţi să se culce, iar eu stau aici cu o femeie între palidele crizanteme, cu o sticlă de calvados, şi umbra dragostei se ridică, tremurătoare, singuratică, stranie şi tristă, ca un exilat din grădinile pline de siguranţă ale trecutului, timidă, sălbatică şi grăbită, ca şi cum n ar avea nici un drept".

— Joan, spuse el încet şi voi să spună cu totul altceva, e atât de bine că eşti aici...

Ea îl privi.

Îi luă mâinile.

— Înţelegi ce vreau să spun? Mai mult decât ar spune mii de cuvinte?

Ea făcu semn că da. Deodată ochii i se umplură de lacrimi.

— Asta nu înseamnă nimic, spuse ea. Ştiu.

— Nu i adevărat, răspunse Ravic, dar ştia că ea avea dreptate.

— Nu, nimic. Trebuie să mă iubeşti. Asta e totul.

El nu răspunse.

— Trebuie să mă iubeşti, repetă ea. Altfel sunt pierdută.

Pierdută — se gândi el. Ce cuvânt! Cu câtă uşurinţă îl folosea ea. Cine e, într adevăr, pierdut, nu vorbeşte...

12
— Mi aţi tăiat piciorul? întrebă Jeannot.

Faţa lui subţire era fără pic de sânge, albă ca pereţii unei case bătrâ­neşti. Pistruii, mari şi învineţiţi, îi erau ieşiţi în afară, de parcă n ar fi a­par­ţinut obrajilor, ci ar fi fost nişte picături de vopsea răspândită pe faţă. Bucata de picior zăcea sub o reţea de sârmă peste care fusese aruncat un cearceaf.

— Ai vreo durere? întrebă Ravic.

— Da. În picior. Piciorul mă doare rău. Am întrebat infirmiera. Bătrânul soldăţoi n a vrut să mi spună.

— Piciorul ţi a fost amputat, spuse Ravic.

— Deasupra genunchiului sau sub genunchi?

— Zece centimetri deasupra. Genunchiul ţi era sfărâmat şi n a putut fi salvat.

— Bun, spuse Jeannot. Asta înseamnă că cincisprezece la sută mai mult de la Societatea de asigurare. Foarte bine. Un picior artificial, fie că e deasupra sau sub genunchi. Dar cincisprezece la sută e o sumă pe oare poţi s o încasezi în fiecare lună.

El ezită un moment. — Ar fi poate mai bine ca deocamdată să nu i spuneţi nimic mamei. Tot nu poate să vadă nimic cât timp piciorul e aşa îmbrobodit.

— N o să i spunem nimic, Jeannot.

— Societatea de asigurare trebuie să plătească o sumă pe viaţă. Aşa e corect, nu?

— Cred că da.

Chipul lui se ncruntă.

— N o să le placă. Am treisprezece ani. O să trebuiască să plătească prea multă vreme. Nu ştiţi încă ce i cu Societatea de asigurare?

— Nu încă. Dar avem numărul camionului. O să avem grijă de asta. Poliţia a fost pe aici. Voiau să ţi ia un interogatoriu. Dormeai însă. Vor veni iarăşi la noapte.

Jeannot deliberă.

— Martori, spuse el. E foarte important pentru noi să avem martori. Avem pe cineva?

— Cred că mama ta are două adrese. Avea foile de hârtii în mână.

Copilul se nelinişti.

— O să le piardă. Dacă nu le a şi pierdut. Ştiţi cum sunt oamenii în vârstă. Unde i ea acum?

— Mama ta a stat toată noaptea lângă tine, şi astăzi până la nouă. A­bia atunci am putut s o scoatem de aici. Dar o să se întoarcă în curând.

— Să sperăm c o să mai aibă adresele. Poliţia. Făcu un gest uşor cu mâna lui îngălbenită. Escroci, murmură el. Toţi sunt escroci. S au înţeles cu Societatea de asigurare. Dar dacă ai martori buni... Când se întoarce mama?

— Curând. Nu te ngriji de asta. Au să fie toate cum trebuie.

Jeannot mişca buzele ca şi cum ar fi mestecat ceva.

— Uneori plătesc toate despăgubirile dintr o dată Un aranjament în locul anuităţii. Mama şi cu mine am putea pune la cale o afacere cu suma asta.

— Acum odihneşte te, spuse Ravic. Ai timp să te gândeşti la asta mai târziu. Copilul dădu din cap. Vei avea, repetă Ravic. Trebuie să fii odihnit când are să vină poliţia.

Aşa este, aveţi dreptate. Ce să fac?

— Să dormi.

— Dar atunci...

— Au să te trezească.

— Lumină roşie. Sunt sigur că era o lumină roşie.

— Desigur. Acum încearcă s adormi. Ai un clopoţei la îndemână în caz că ai neovie de ceva.

— Domnule doctor...

— Da? Ravic se întoarse.

— Dacă totul merge bine... Jeannot stătea pe pernă şi un zâmbet îi lu­mina faţa lui încruntată de copil precoce. Uneori ai noroc, nu?

Seara era umedă şi călduroasă. Norii zdrenţuiţi pluteau deasupra o­ra­şului. În faţa restaurantului Fouquet fuseseră aşezate cuptoare. În jurul lor, se instalaseră câteva mese şi scaune. Morosow stătea la una din ele. Îi făcu semn lui Ravic.

— Vino, să bem ceva împreună.

Ravic se aşeză lângă el.

— Stăm prea mult în cameră, declară Morosow. Aşa făceai totdeauna?

— Dar dumneata în orice caz nu. Stai mereu în faţa uşii, la Şehereza­da.

— Băiete dragă, scuteşte mă de logica ta mizerabilă. Seara la Şehere­zada sunt un fel de al doilea stâlp la uşă, nu un om. Am spus, trăim prea mult închişi între patru pereţi. Facem dragoste prea mult în odaie. Dispe­răm prea mult în odaie. Poţi să fii disperat afară?

— Şi încă cum! spuse Ravic.

— Numai fiindcă trăim prea mult în odăi. Nu se ntâmplă asta celui ce e obişnuit c un orizont mai larg. Disperarea e mult mai decentă într un spaţiu mai liber decât într un apartament cu două camere şi o chicinetă. Mult mai comodă, chiar. Nu mă contrazice! Deprinderea de a contrazice e semn de îngustime spirituală occidentală. Cine nu vrea să aibă dreptate? Azi e ziua mea liberă şi vreau să respir viaţa. Dealtfel, şi bem prea mult în odăi.

— Şi urinăm, prea mult, în odăi.

— Lasă ironiile. Faptele vieţii sunt simple şi triviale. Numai imaginaţia noastră le însufleţeşte. Asta face din busola simplă a faptelor, un stindard al visurilor. Am dreptate?

— Nu.

— Sigur că nu. Şi nici nu voiam să am.



— Atunci fireşte că ai.

— Bine, prietene. Dormim, de asemenea, prea mult în odăi. Suntem aidoma unor mobile. Clădirile de piatră ne au rupt şira spinării. Ne trans­formăm în canapele, mese, dulapuri, chirii, lefuri, oale de bucătărie şi toa­lete.

— Just. Plimbări în grup, fabrici de muniţii, institute pentru orbi şi aziluri de nebuni.

— Nu mă întrerupe. Bea, stai liniştit şi trăieşte, ucigaş cu scalpelul ce eşti! Vezi unde am ajuns? După câte ştiu eu, numai vechii greci aveau zei ai beţiei şi ai plăcerilor: Bacchus şi Dionysos. Noi îl avem în schimb pe Freud, cu complexe de inferioritate, dorinţi refulate şi psihanaliză. Ne spe­riem de cuvintele mari în dragoste şi nu ne nspăimântăm deloc de ele în politică. Nenorocită generaţie! spuse Morosow — clipind şiret.

— Cinism bătrânese şi visător, zise Ravic cu aceiaşi gest. Ţi ai pus în gând să schimbi iarăşi lumea?

Morosow zâmbi amar.

— Mi am pus în gând s o simt, romantic, fără de iluzii, de câtva timp pe pământ şi numit Ravic.

Ravic râse.

— De foarte puţin timp. Asta i cea de a treia viaţă, dacă le socotim după nume. E vodcă poloneză?

— Estoniană. De la Riga. Cea mai bună. Toarnă — şi apoi să stăm li­niştiţi aici, să admirăm cea mai frumoasă stradă din lume, să lăudăm sea­ra blajină şi să scuipăm în obrazul deznădejdii.

Focul din cuptoare troznea. Un om cu o vioară se aşeză lângă colţ şi începu să cânte Auprès de ma blonde. Trecătorii îi împingeau, arcuşul scâr­ţâia, dar continua să cânte de parcă ar fi fost singur. Cântecul răsuna subţire şi a gol. Vioara parc ar fi fost îngheţată. Doi marocani mergeau de la masă la masă, vânzând covoare colorate şi mătase artificială.

Băiatul cu ziarele trecu cu ultimele ediţii. Morosow cumpără Paris Soir şi l'Intransigent. Citi titlurile şi le aruncă la o parte.

— Sunt nişte mistificatori îndrăciţi, mormăi el. Ai observat cumva că trăim în epoca mistificărilor?

— Nu. Mă gândeam că trăim în epoca bidoanelor.

— Bidoane? Cum aşa?

Ravic arătă ziarele.

— Bidoane. Nu mai avem nevoie să mai gândim deloc. Orice lucru es­te premeditat, preconceput, presimţit. Nu mai ai altceva nimic de făcut de­cât să l deschizi. Distribuit acasă de trei ori pe zi. Nici vorbă de o cultivare proprie, de dezvoltare, de fierberea lăuntrică la focul întrebărilor, al îndoie­lii şi al dorinţei. Bidoane. Zâmbi amar. Nu trăim uşor, Boris. Dar ieftin.

— Bidoane cu etichete false. Morosow lăsă ziarele. Mistificare! Uită te la asta! Îşi construiesc uzine de armament pentru că vor pace, lagăre de concentrare pentru că îndrăgesc adevărul; dreptatea este anihilată de orice interes de partid; gangsterii politici au devenit salvatori; şi libertatea a de­venit cuvântul firmă, în spatele căruia s ascunde orice lăcomie şi poftă de putere. Monedă falsificată! Monedă spirituală falsificată! Machiavelismul măcelarilor. Idealismul încăput pe mâinile unor brute. Dacă cel puţin ar fi cinstiţi. Strânse ziarele ghemotoc şi le aruncă jos.


Yüklə 2,82 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   35




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin