Arcul de triumf

— E foarte probabil că citim prea multe ziare în odăi, spuse Ravic şi râse.

— Fireşte. Afară n ai nevoie de ele decât ca să aprinzi un foc.

Morosow se opri brusc. Ravic nu mai şedea lângă el. Sărise de la ma­să şi şi făcea drum prin mulţimea din faţa cafenelei în direcţia bulevardu­lui George al V lea.

Morosow rămase o clipă, locului, mirat. Apoi scoase nişte bani din bu­zunar, îi aruncă în farfuria de lângă pahare şi l urmă pe Ravic. Nu ştia ce se întâmplase, dar îl urma, oricum, ca să i fie la îndemână dac ar fi avut nevoie de el. Nu văzu nici un poliţist. Nici vreun detectiv în civil urmărin­du l pe Ravic. Trotuarele gemeau de lume. Cu atât mai bine pentru el, se gândi Morosow. Dacă l ar fi recunoscut vreun poliţist, putea să scape uşor. Îl văzu pe Ravic din nou, numai când ajunse în bulevardul George al V lea. Luminile stopului tocmai se schimbaseră şi maşinile porniseră toate deo­dată. Totuşi, Ravic încercă să traverseze. Un taxi era cât pe aci să l trân­tească. Şoferul era furios. Morosow îl apucă de braţ şi l trase pe Ravic îna­poi.

— Eşti nebun? strigă el. Vrei să te sinucizi? Ce este?

Ravic nu răspunse. Privi în partea cealaltă a străzii. Circulaţia era prea mare. Automobil după automobil, patru şiruri lungi. Era imposibil de trecut.

Morosow îl zgâlţâi.

— Ce s a întâmplat, Ravic? Poliţia?

— Nu, spuse Ravic fără să şi ia ochii de la maşinile care treceau.

— Ce este, ce e Ravic?

— Haake.

— Ce? Ochii lui Morosow se îngustară. Cum arată? Repede, repede, Ravic.

— O haină gri...

Fluieratul poliţistului de la circulaţie veni dinspre Champs Elysées. Ravic trecea strada printre ultimele maşini. O haină gri-închis — asta era tot ce ştia. Traversă bulevardul George al V lea şi strada Bassano. Deodată apărură o duzină de haine gri. Înjură şi merse cât putu mai repede. Circu­laţia fusese oprită în dreptul străzii Galilée. Traversă repede şi şi făcu loc prin mulţime, de a lungul lui Champs Elysées. Intră în strada Presbourg, o traversă şi deodată se opri locului. În faţa lui era Place de l'Etoile, imensă, plină de maşini, cu străzi care se îndreptau în toate direcţiile. S a dus. Ni­meni nu mai poate fi găsit aici.

Se întoarse încet — cercetând încă chipurile trecătorilor — dar agita­ţia îi trecuse. Deodată avu simţământui unui gol teribil. Probabil că se în­şe­lase din nou — sau Haake i a scăpat pentru a doua oară. Dar se poate înşela cineva de două ori? Poate cineva să dispară de pe suprafaţa pămân­tului de două ori? Mai rămâneau străzile laterale. Haake putea să fi apucat pe una dintre ele. Privi de a lungul străzii Presbourg. Maşini şi iarăşi ma­şini, lume şi iarăşi lume. Cea mai aglomerată oră a serii. N avea nici un sens să mai caute. Din nou, prea târziu.

— Nimic? îl întrebă Morosow când îl ajunse din urmă.

Ravic dădu din cap.

— Am văzut probabil iarăşi fantome.

— L ai recunoscut?

— Aşa credeam cu un minut înainte. Acum — acum nu mai ştiu ni­mic.

Morosow îl privi.

— Multe chipuri seamănă între ele, Ravic.

— Da, dar sunt unele pe care nu le uiţi nioiodată!

Ravic stătea încă în loc.

— Ce vrei să faci, întrebă Morosow.

— Nu ştiu. Ce pot să fac acum?

Morosow privi prin mulţime.

— Afurisit ghinion! Tocmai acum. Peste tot e înghesuială.

— Da.

— Şi mai ales, lumina! Aproape întuneric. Ai putut să l vezi bine?

Ravic nu răspunse.

Morosow îl luă de braţ.

— Ascultă, spuse el. N are sens s alergi aşa, pe străzi. În timp ce vei căuta pe o stradă, te vei gândi că poate să fie în cealaltă. Nu i nici o şansă, să ne întor cem la Fouquet. E cel mai bun loc. Poţi să cercetezi mai bine de acolo, decât dacă alergi pe aici. În caz că se întoarce, poţi să l vezi de acolo.

Se aşezară la o masă, cu faţa spre stradă.

— Ce aveai de gând să faci dacă îl întâlneai? îl întrebă Morosow, în ce­le din urmă. Mai ştii încă?

Ravic dădu din cap.

— Gândeşte te la asta. E mai bine pentru tine să ştii lucrul ăsta dina­inte. N are nici un sens să te laşi surprins şi să faci vreo nebunie. Mai ales în situaţia ta. Vrei să capeţi câţiva ani de închisoare?

Ravic se uită la el. Nu răspunse. Se uită numai la Morosow.

— Pentru mine n ar avea importanţă, spuse Morosow. Dacă aş fi eu. Dar mi ar păsa grozav dacă aş fi în locul tău. Ce ai fi făcut dacă ar fi fost el, şi dacă l ai fi prins la un colţ de stradă?

— Nu ştiu, Boris. Într adevăr, nu ştiu.

— N ai nimic la tine?

— Nu.

— Dacă l ai fi atacat fără să te gândeşti, aţi fi fost despărţiţi într o cli­pă. Acum ai fi la poliţie şi probabil că el ar fi scăpat cu câteva vânătăi. A­şa i?

— Da. Ravic privea în stradă.

Morosow delibera.

— Cel mai bun lucru ar fi fost să încerci să l vâri sub un automobil la întretăiere. Dar nici asta n ar fi fost sigur. Putea să scape cu câteva zgârie­turi.

— Nu l aş fi împins subun automobil, răspunse Ravic fără să şi ia o­chii de la stradă.

— Ştiu asta. Nici eu n aş fi făcut o.

Morosow tăcu un timp.

— Ravic, spuse el apoi. Dacă era, într adevăr, el şi dacă l ai fi întâlnit, ar fi trebuit să ştii precis ce vei face...

— Da, ştiu. Ravic continuă să privească spre stradă.

— Dacă îl vezi, urmăreşte l. Dar nu face altceva. Numai să l urmă­reşti. Află unde stă. Nimic altceva. Restul poate fi făcut mai târziu. Nu face vreo nebunie. Auzi?

— Da, spuse Ravic cu gândul în altă parte şi privind mereu în stradă.

Un om ce vindea fistic şi nuci veni la masa lor. Era urmat de un băiat cu jucării. Le făcea să danseze pe marmora mesei şi şi ridică mâneca. Cel cu vioara apăru pentru a doua oară. Acum purta o pălărie şi cânta Parlez moi d'amour. O doamnă bătrână, cu un nas sifilitic, mirosea nişte violete.

Morosow îşi privi ceasul.

— Opt, spuse el. N are sens să mai aştepţi, Ravic. Stăm aici de aproa­pe două ore. Omul nu se va întoarce acum. Oricine, în Franţa, la ora asta cinează undeva.

— De ce nu pleci Boris? De ce stai cu mine pe aici?

— N are nimic de a face cu asta. Pot să stau aici cu tine cât îţi place. Dar nu vreau să te comporţi ca un nebun. E absurd din partea ta să aş­tepţi ore întregi Şansele de a l întâlni sunt acum egale, oriunde. Nu, sunt chiar mai mari în orice restaurant. În orice club de noapte, în orice bordel.

— Ştiu, Boris. Ravic privea în stradă. Traficul era mai puţin aglome­rat.

Morosow îşi puse mâna lui mare şi păroasă pe braţul lui Ravic.

— Ravic, spuse el, ascultă. Dacă ţi e scris să l întâlneşti pe omul ăsta, îl vei întâlni — şi dacă nu, poţi să aştepţi ani întregi. Ştii ce vreau să spun. Ţine ţi ochii deschişi oriunde. Să fii pregătit pentru orice. Dar altfel, conti­nuă să trăieşti ca şi cum te ai fi înşelat. Ăsta i singurul lucru pe care l poţi face. Altfel te vei distruge singur. Halucinaţii. Îşi goli paharul. Blestemate halucinaţii. Şi acum vino cu mine. Vom merge undeva să mâncăm.

— Du te să mănânci, Boris. Voi veni mai târziu.

— Ai de gând să rămâi aici?

— O clipă numai. Apoi mă duc la hotel. Am ceva de făcut acolo.

Morosow îl privi. Ştia ce voia să facă Ravic la hotel, Dar el ştia, de a­se­menea, că altceva nu mai putea face, Asta îl privea numai pe Ravic...

— Bine, zise el. Mă găseşti la Mère Marie. Mai târziu la Butlieski. Telefonează mi sau vino acolo. Îşi ridică sprâncenele stufoase. Şi nu risca nimic. Nu fi un erou inutil! Nu trage decât dacă eşti sigur că poţi să scapi. Ăsta nu e joc de copii şi nici un film cu gangsteri.

— Ştiu asta, Boris. N avea grijă.

Ravic se duse la hotelul Internaţional şi se întoarse numaidecât. În drum, el trecu pe la hotel Milano. Se uită la ceas. Era opt şi jumătate. Pu­tea încă s o găsească pe Joan acasă.

Ea veni spre el.

— Ravic, spuse ea surprinsă. Ai venit aici?

— Da.

— N ai mai fost niciodată aici, ştii asta? De atunci, de când m ai a­dus...

El zâmbi cu gândul aiurea.

— E adevărat, Joan. Ducem o viaţă stranie.

— Da. Ca şi cârtiţele. Sau ca liliecii. Sau ca bufniţele. Nu ne vedem decât când se lasă întunericul.

Se plimba prin cameră cu paşi lungi şi mlădioşi. Purta o rochie de ca­să de un bleu-închis, prinsă n şolduri c o cingătoare. Rochia neagră de seară pe care o purta la Şeherezada era întinsă pe pat. Joan era foarte fru­moasă şi arăta cu mult mai bine.

— Nu trebuie să pleci, Joan?

— Până într o jumătate de oră nu. E vremea cea mai plăcută pentru mine. O oră înainte să plec. Vezi ce am? Cafea şi timp cât vreau. Şi acum eşti şi tu. Am şi calvados.

Ea aduse o sticlă. El o luă şi o puse, fără s o deschidă, pe masă. Apoi îi luă mâinile.

— Joan, spuse el.

Lumina se întuneca în privirile lui. Ea se apropie de el.

— Spune mi dintr o dată tot ce este.

— De ce? Ce ar putea să fie?

— Ceva. Totdeauna e ceva când eşti astfel. De asta ai venit?

El simţi mâinile ei încercând să l îndepărteze. Ea nu mişcă. Nici mâi­ni­le nu i se mişcară. Era numai ca şi cum ceva în ele ar fi vrut să l înde­părteze.

— N am să pot veni la noapte, Joan. Nici la noapte şi poate că nici mâine sau chiar câteva zile.

— Trebuie să rămâi la spital?

— Nu. E altceva. Nu pot să ţi spun. Dar e ceva care n are nimic de a face cu mine şi cu tine.

Ea rămase nemişcată câtva timp.

— Bine, spuse ea apoi.

— Înţelegi?

— Nu. Dar dacă spui tu, aşa este.

— Nu eşti supărată?

Ea îl privi.

— Dumnezeule, Ravic, spuse ea. Cum m ai putea tu mâhni vreodată cu ceva?

El îşi ridică privirile. Parcă o mână i ar fi apăsat tare inima. Joan vor­bise fără nici o intenţie, dar nimic nu putea să l mişte mai mult. Punea pu­ţin preţ pe ceea ce murmura şi şoptea ea noaptea; uita imediat ce zorii cenuşii se iveau la fereastră. Ştia că entuziasmul acelor ore în care se strân­gea lângă el sau stătea alături de el, era un simţământ personal, şi el îl considera ca o nevoie de mărturisiri de moment, dar nimic mai mult. A­cum, pentru prima dată, înţelegea mai mult, asemenea unui aviator care, printr o spărtură a norilor strălucitori în care lumina se joacă de a v aţi as­cunselea, zăreşte pe neaşteptate pământul sub el, verde, cărămiziu şi so­lid. Înţelegea că entuziasmul ascundea devotament, dragoste, simţămin­te adevărate, iar cuvintele încredere sinceră. Se aşteptase să fie bănuit, în­trebat — se aşteptase la lipsă de înţelegere — dar nimic din toate acestea nu se întâmplaseră — niciodată cele mari. Cele mari sunt prea legate de gesturile dramatice şi ispita minciunilor.

O odaie. O odaie de hotel. Câteva valize, un pat, lumină, singurătatea neagră a nopţii şi a trecutului străjuind dincolo de fereastră — şi, înăun­tru, un chip strălucitor, cu ochi cenuşii şi sprâncene arcuite şi ondulaţiile îndrăzneţe ale părului — viaţă, viaţă ce se pleacă, îndreptându se sincer spre el, ca un oleandru spre lumină — era aici, stătea aici, plină de aştep­ta­re tăcută, strigându i: "Ia mă! cuprinde mă!"

Se ridică.

Noapte bună, Joan.

— Noapte bună, Ravic.

Stătea în faţă, la Café Fouquet. La aceeaşi masă de mai înainte. Stă­tea acolo de ceasuri întregi, îngropat în negura trecutului, în care nu pâl­pâ­ia decât o singură lumină: speranţa răzbunării.

Îl arestaseră în august 1933. Ţinuse, ascunşi la el, pe doi prieteni că­utaţi de Gestapo şi îi ajutase să fugă. Unul dintre ei îi salvase viaţa în 1917, la Birschoote, în Flandra şi l adusese cu el tot drumul, la retragere, după ce l găsise aproape mort, în ţara nimănui. Celălalt era un scriitor e­vreu, pe care l cunoştea de ani de zile. Fusese chemat la interogatoriu; vo­iau să afle în ce direcţie fugiseră cei doi, ce hârtii aveau asupra lor şi ce le ar putea fi de folos pe drum. Haake îl interogase. După ce leşinase pri­ma dată, încercase să l împuşte sau să l lovească pe Haake cu propriul său revolver. Provocase, înnebunit şi cu mintea întunecoasă, o catastrofă; era o încercare inutilă împotriva a patru oameni puternici şi înarmaţi. Trei zile s a zbătut între inconştienţă şi slabe înzestrări lucide, în care, din chi­nurile pline de furie, apărea zâmbetul rece al lui Haake. Timp de trei zile aceleaşi întrebări — timp de trei zile acelaşi trup torturat până la istovire, aproape incapabil de a îndura suferinţa. Şi apoi, în după amiaza celei de a treia zile, a fost şi Sybil. Nu ştia nimic. El i a fost arătat, pentru a fi forţată să mărturisească. Era o fiinţă plină de dragoste şi frumuseţe, care dusese o viaţă lipsită de griji şi superficială. Se aşteptase să ţipe şi să cedeze. N a cedat. A fost supusă torturilor. A pronunţat cuvinte ucigătoare. Ucigătoare pentru ea şi şi a dat seama de asta. Haake încetase de a mai zâmbi. A în­trerupt repede interogatoriul. Ziua următoare i s a explicat lui Ravic ce o aştepta pe ea în lagărul de concentrare pentru femei, dacă nu mărturisea. Ravic nu răspunsese. Încercase să l convingă pe Haake că femeia aceasta nu ştia nimic. Îi spusese că n o cunoştea decât superficial. Că însemnase mai puţin decât o fotografie frumoasă în viaţa lui. Că nu i ar fi încredinţat nici un secret. Toate acestea erau adevărate. Haake nu făcuse decât să zâmbească. Trei zile mai târziu Sybil era moartă. Se spânzurase ea singură în lagărul de concentrare pentru femei. O zi mai târziu, unul dintre fugari fusese adus înapoi. Era scriitorul evreu. Când l a văzut, Ravic n a mai pu­tut să l recunoască, nici măcar după voce. A trecut încă o săptămână până ce a murit în chinurile interogatoriului lui Haake. Apoi a urmai lagărul de concentrare pentru Ravic. Spitalul Fuga de la spital.

Luna era ca un disc de argint deasupra Arcului de Triumf. Felinarele ce se înşirau în Champs Elysées pâlpâiau în bătaia vântului. Luminile nopţii se reflectau în paharele de pe masă. "Ireale, se gândi Ravic, ireale — şi una şi celalaltă. Ireale aceste pahare, luna, strada, noaptea, şi ceasul ăsta ce mă atinge cu răsuflarea lui, stranii şi familiare ca şi cum s ar fi af­lat aici într o altă viaţă, pe o altă planetă — ireale aceste amintiri ale anilor trecuţi, ţâşnind, pline de viaţă şi moarte în acelaşi timp, strălucind numai în mintea mea şi pietrificate în aşteptarea lor — ireal acest fluid ce se ros­togolea în adâncul întunecat al vinelor mele neliniştite, patru litri de secre­ţie şi forţă, sânge, şi reflectarea lor în ganglioni, invizibilul depozit de nimi­curi, numit memorie. Stea după stea, ridicându se an după an, una stră­lucitoare, cealaltă sângeroasă, ca Marte deasupra străzii Berri, şi multe strălucind întunecate şi pline de pete — cerul amintirilor sub care neliniş­tea prezentului îşi târăşte viaţa ei întunecoasă.

Lumina verde a răzbunării... Oraşul plutind liniştit în lumina lunii şi în huruitul motoarelor de automobile. Şiruri lungi de case, întinzându se fără de sfârşit, şiruri de ferestre şi înapoia lor legăturile destinului, aduna­te la un loc. Bătăile de inimi ale milioanelor de oameni, bătăile nesfâşite ale unui motor de un milion de cai putere, mişcându se încet, de a lungul străzilor vieţii, la fiecare bătaie cu un milimetru mai aproape de moarte."

Se sculă. Champs Elysées era aproape pustiu. Numai câteva femei de stradă pândeau pe la colţuri. Merse în josul străzii, trecu de străzile Pierre Charron, Marbeuf Marignan spre Rond Point şi ajunse la Arcul de Triumf. Păşi peste lanţuri şi se opri în faţa mormântului Soldatului Necunoscut. Mica flacără albastră pâlpâia în umbră. O coroană era aşezată în faţă. Tra­versă Place de l'Etoile şi se duse la bistroul de unde îl văzuse prima dată pe Haake. Câţiva şoferi mai erau încă acolo. Se aşeză lângă fereastra unde stătuse înainte şi şi bău cafeaua. Afară, strada era pustie. Şoferii vorbeau despre Hitler. Îl găseau ridicol şi profetizau căderea lui imediată, dacă ar îndrăzni să se apropie de Linia Maginot.

"De ce stau aici? se gândi el. Puteam sta oriunde în Paris; şansele sunt acelaşi." Se uită la ceas. Era aproape trei. Prea târziu. Haake — dacă fusese el — n ar fi rătăcit pe străzi la ora asta.

Afară văzu o femeie de stradă dând târcoale. Privi înăuntru, prin fe­reastră, şi merse mai departe. — Dacă se întoarce, am să plec, îşi zise el. Femeia se întoarse. El nu plecă. Dacă se mai întoarce o dată plec sigur, hotărî el. Atunci înseamnă că Haake nu e în Paris. Femeia se întoarse. Ea făcu semn şi trecu. El rămase acolo. Ea se mai întoarse o dată. El nu.

Chelnerul puse scaunele pe masă. Şoferii plătiră şi părăsiră bistroul. Chelnerul stinse luminile deasupra tejghelei. Odaia se cufundase în semi­în­tuneric. Ravic se uită împrejur.

— Plata, spuse el.

Afară, vântul bătea mai tare şi mai rece. Norii pluteau înalţi şi repezi. Ravic se duse la hotelul lui Joan şi se opri. Totul era cufundat în întuneric, în afară de o fereastră la care o lampă strălucea după perdele. Ştia că ea nu poate suferi să intre singură într o odaie întunecată. Lăsase lumina, fiindcă n avea să vină azi la el. Se uită în sus şi, deodată, nu se mai înţele­se. De ce nu voia s o vadă? Amintirea celeilalte femei murise de mult; nu mai rămăsese decât amintirea morţii ei.

Şi celălalt lucru? Ce legătură avea cu ea? Şi ce legătură avea chiar cu el? Nu era oare un nebun, să urmărească o iluzie, reflexul unor memorii încâlcite şi întunecate, o reacţie întunecoasă — să înceapă a răscoli din nou pojghiţa anilor morţi, răvăşiţi mai mult de o întâmplare, de o asemă­na­re întâmplătoare — să lase rădăcinile trecutului să iasă din nou la su­pra­faţă, abcesul unei nevroze aproape vindecate — şi prin asta să dărâme ceea ce clădise în el însuşi, propriul lui eu, acea fărâmă de viaţă limpede, despărţită de ceea ce fusese el înainte, viaţa pe care o făurise numai pen­tru el şi numai pentru fiinţa apropiată de el? Ce legătură aveau una cu al­ta? Nu se legase singur, iarăşi? Cum altfel ar fi putut să scape? Şi unde ar ajunge fără asta?

Simţi cum greutatea ca de plumb din creier i se topeşte. Respiră a­dânc. Vântul porni cu răbufniri uşoare, de a lungul străzii. Privi iar în sus, spre fereastra luminată. Acolo era cineva pentru care el însemna ceva, ci­neva pentru care viaţa lui avea importanţă, cineva al cărui chip se schimba când îl privea el — şi el fusese pe punctul de a l sacrifica pentru o iluzie chinuitoare, pentru o speranţă de răzbunare, nerăbdătoare şi brutală...

Ce voia el cu adevărat? De ce se împotrivea? Ce voia el să cruţe? Viaţa i se oferea de la sine şi el ridica obiecţii. Nu fiindcă era prea puţin — ci fi­indcă era prea mult. Furtuna sângeroasă a trecutului său trecuse peste el, de putea s o recunoască? Dădu din umeri — Inimă, se gândi el, inimă! Cum s a deschis de la sine! Cum bate! Fereastra, îşi zise, fereastra singu­ratică, aprinsă în noapte, reflecta viaţa unei alte fiinţe care i se dăduse lui plină de pasiune, aşteptând, deschisă, până se va deschide şi a lui. Flacă­ra dragostei — focul iubirii de la Saint Elmo — strălucirea, sprintena lumi­nă a sângelui — cineva ştia lucrul acesta, cineva îl ştia, chiar orice în legă­tură cu el, cineva ştia atât de multe despre toate acestea — şi atunci, pe neaşteptate, într o noapte, cineva stătea în faţa unui hotel de clasa a treia şi parcă se ridica ceva, ca o negură, din asfalt, şi acel cineva simţi lucrul ăsta, cu toate că venea dinspre celelalte meleaguri ale pământului, dinspre insulele albastre ale nucilor de cocos, dinspre căldura verii tropicale, ca şi cum ar fi trecut oceane, stânci de corali, lavă, şi neguri şi s ar fi îndreptat impetuos, spre Paris, în meschina stradă Poncelet, cu parfum de mimoze, într o noapte plină de trecutul răzbunător, irezistibila, neînfrânta şi enig­ma­tica reînviere a emoţiei.

Şeherezada era plină de lume. Joan stătea la o masă cu câţiva inşi. Ea îl văzu pe Ravic de îndată. El rămase în uşă. Localul era plin de fum de tutun şi de muzică. Spuse ceva celor de la masa ei şi veni repede spre el.

— Ravic!

— Mai e încă nevoie de tine aici?

— De ce?

— Vreau să te iau cu mine.

— Dar n ai spus...

— S a terminat. Mai e nevoie de tine aici?

— Nu. Numai să le spun că plec.

— Repede — am să te aştept într un taxi afară.

— Da. Ea rămase locului. Ravic...

El o privi.

— Ai venit pentru mine? întrebă ea.

El ezită o secundă.

— Da, spuse el încet în timp ce obrazul ei se apropia de al lui. Da, Joan. Pentru tine! Numai pentru tine!

Taxiul mergea de a lungul străzii Liège.

— Ce s a întâmplat, Ravic?

— Nimic.

— Mi a fost teamă.

— Uită. N a fost nimic.

Ea îl privi.

— Am crezut că n ai să mai vii niciodată.

El se aplecă spre ea. O simţi tremurând.

— Joan, spuse el, nu te mai gândi la nimic şi nu te mai întreba nimic. Vezi lumina felinarelor şi miile de semnale colorate acolo? Trăim într o e­po­că de agonie şi oraşul acesta freamătă de viaţă. Să nu ne mai gândim la nimic altceva şi s ascultăm pornirea inimilor noastre. Am fost în împărăţia de gheaţă a lunii şi m am întors, şi aici eşti tu, şi tu eşti însăşi viaţa. Nu întreba nimic mai mult. Sânt mai multe taine în părul tău, decât se pot as­cunde într o mie de întrebări. În faţa noastră e noaptea, câteva ore şi to­tuşi o eternitate, până ce zorile vor începe a murmura pe la ferestre. Când oamenii iubesc, fiece lucru are un sens; o minune şi lucrul cel mai evident din lume, iată ceea ce simt eu astăzi, când noaptea se topeşte într un crâng înflorit şi când vântul poartă parfumul fragilor, iar fără dragoste un om nu poate fi decât morţi sau în convalescenţă, nimic altceva decât o bu­cată de hârtie cu câteva date şi un nume scris pe ea, şi el poate foarte bine să moară.

Lumina felinarelor trecu prin fereastra, taxiului ca raza circulară a u­nui far prin întunericul unei cabine de pe un vapor. Ochii lui Joan erau când străvezii, când foarte întunecaţi pe chipul ei palid.

— Nu vom muri, şopti ea în braţele lui Ravic.

— Nu. Nu noi. Numai timpul. Blestematul de timp. Totdeauna moare. Noi trăim. Când te scoli, e primăvară, iarnă şi vară, şi când ne iubim unul pe celălalt suntem nemuritori şi indestructibili, ca şi bătaia inimii, ca ploa­ia şi ca vântul, şi aşa de mult. Zi de zi suntem cuceritori, iubiţi, şi an de an suntem înfrânţi, dar cine vrea să şi dea seama de aceasta şi cui îi pasă? O­ra este viaţă, clipa este cea mai apropiată de eternitate, ochii îţi strălucesc, steaua se pierde pulverizându se în infinit, zeii pot îmbătrâni, dar gura ta e plină de tinereţe, enigma tremură înaintea noastră, Tu şi Eu, Chemare şi Răspuns, dincolo de seri, dincolo de întuneric, dincolo de extazurile tutu­ror îndrăgostiţilor, alungaţi de strigătele" brutale ale poftelor în furtunile aurii, calea nesfârşită de la ameobă până la Ruth şi Esther şi Helen şi As­pasia, până la Madonele albastre din capelele de la marginea drumurilor, de la junglă şi animal spre tine, spre tine...

Ea stătea în braţele lui, nemişcată, cu faţa palidă, atât de tristă încât părea pierdută — şi el se apleca asupra ei şi vorbea şi vorbea — şi la înce­put simţi ca şi cum cineva îl privea peste umăr, o umbră care vorbea şi ea în tăcere, o umbră cu un zâmbet slab, şi el se aplecă mai mult şi mai mult spre ea, şi umbra încă mai era acolo, dar apoi se duse...

13
— E scandalos, spuse femeia cu smaraldele, şezând în faţa lui Kate Hegstroem. Ochii îi străluciră. Un scandal extraordinar. Tot Parisul râde de asta. Te gândeai că Louis este homosexual? Cred că nu! Nimeni dintre noi n o ştia; masca lucrurile foarte bine. Lina de Newburg era considerată metresa lui oficială — şi închipuie ţi, acum o săptămână, întorcându se de la Roma cu trei zile mai devreme decât anunţase, Louis s a dus în aparta­mentul lui Nicky, în aceaşi seară — cu intenţia să i facă o surpriză — şi pe cine crezi că a găsit acolo?

— Pe soţia lui, zise Ravic.

Femeia cu smaralde se uită în sus. Deodată arătă ca şi cum i s ar fi a­nunţat ruina bărbatului său.

— Cunoşteai povestea? întrebă ea.

— Nu. Dar trebuia să fie aşa.

— Nu înţeleg. Îl privi pe Ravic iritată. În definitiv, era foarte improba­bil.

— Tocmai de aceea.

Kate Hegstroem zâmbi.

— Doctorul Ravic are o teorie, Daisy. Îi spune sistematica probabilită­ţii. Conform acestei teorii originale, lucrul cel mai imposibil este în fapt tot­deauna cel mai logic.