Arcul de triumf

Ambasadă, apărare, protecţie, se gândi Ravic. Era ceva ca dintr o altă viaţă.

— Mă mir că Bernstein mai este încă în stare să profeseze, spuse el.

— Nu va mai fi mult. M a examinat în secret când am avut prima he­moragie. Slavă Domnului că n o să mai pot avea copii. Un copil cu un na­zist... Se înfioră.

Ravic se ridică.

— Acum trebuie să plec. O să te mai examineze Veber încă o dată du­pă amiază. Aşa, de formă.

— Ştiu. Oricum — de data asta mi e teamă.

— Dar, Kate — nu e prima dată. E mai simplu decât apendicita. Ravic o prinse uşor de umeri. Dumneata ai fost primul meu caz de operaţie aici. E ca şi întâia dragoste. O să am grijă de dumneata.

— Da, spuse ea şi se uită la el.

— Atunci e bine. Cu bine Kate. Te voi chema la opt, deseară.

— Cu bine, Ravic. Mă duc să mi cumpăr o rochie de seară la Montbo­cher. Trebuie să scap de obsesia asta. Şi de simţământul de a fi prinsă în­tr o pânză de păianjen. Viena asta... spuse ea cu un zâmbet amar.

— Oraşul visurilor...

Ravic coborî cu ascensorul şi străbătu holul, trecând pe lângă barul unde se aflau câţiva americani. În centru, un buchet enorm de gladiole era aşezat pe o masă. În lumina cenuşie şi difuză, florile căpătară deodată cu­loarea palidă a sângelui îmbătrânit şi numai când veni mai aproape, obser­vă că erau foarte proaspete. Mai curând lumina dinafară le făcea să pară astfel. Le privi câtva timp.

La etajul al doilea al Internaţionalului era multă fierbere. O serie de uşi stăteau deschise, cameristele şi valeţii alergau încoace şi încolo, şi pro­prietăreasa supraveghea acest du te vino din coridor.

Ravic coborî scările.

— Ce se ntâmplă aici? întrebă el. Proprietăreasa era o femeie veselă, cu un spate imens şi un cap prea mic, cu bucle mărunte, negre.

— Pleacă spaniolii, spuse ea.

— Ştiu, dar de ce cureţi odăile noaptea, târziu?

— Avem nevoie de ele mâine dimineaţă.

— Noi refugiaţi nemţi?

— Nu, spanioli.

— Spanioli? întrebă Ravic, neînţelegând pentru un moment ce voia ea să spună. Cum asta? De abia au plecat.

Proprietăreasa îl privi cu ochii ei negri şi strălucitori şi zâmbi. Era un zâmbet de înţelegere şi de ironie.

— Vin ceilalţi înapoi, spuse ea.

— Care ceilalţi?

— Opoziţia. Totdeauna se întâmplă aşa. Spuse câteva cuvinte unei fe­te care făcea curăţenie. Suntem un hotel vechi, zise ea cu oarecare mân­dri­e. Oaspeţii noştri se întorc totdeauna la noi. Cer totdeauna vechile lor odăi. Sigur că parte din ei sunt ucişi între timp. Dar ceilalţi aşteaptă la Bi-arritz şi la Saint Jean de Luz până ce camerele sunt libere.

Ravic o privi mirat pe proprietăreasă.

— Când au mai fost înainte? întrebă el.

— Dar bine, domnule Ravic! Era surprinsă că nu înţelegea. Când altă dată decât pe vremea când Primo de Riviera era dictator în Spania? Tre­bu­ia să scape şi au stat aici. Când Spania a devenit republicană s au în­tors, şi monarhiştii şi fasciştii s au refugiat aici. Acum aceştia din urmă s au dus şi s au întors aici republicanii. Aceia care de abia au plecat. Un fel de morişcă.

Proprietăreasa privi într una din odăi. O fotografie colorată a fostului rege Alfonso atârna deasupra unui pat.

— Dă o jos, Jeanne, spuse ea. Fata aduse fotografia. Pune o aici. Pro­prietăreasa rezemă fotografia de perete şi merse mai departe. În odaia cea­laltă atârna o fotografie a generalissimului Franco.

— Dă o şi pe asta. Pune o lângă celelalte.

— De ce oamenii lui Gomez nu şi au luat fotografiile cu ei? întrebă Ravic.

— Refugiaţii îşi iau rareori fotografiile cu ei când pleacă, declară pro­prietăreasa. Fotografiile sunt comode într o ţară străină. Când cineva se întoarce nu mai are nevoie de ele. Apoi e greu să călătoreşti cu ramele şi cu sticla, se pot sparge uşor. Fotografiile rămân mai totdeauna în hotel.

Puse jos două fotografii ale îngâmfatului generalissim; una a lui Alfon­so şi una mai mică, a lui Qucipo de Llano, le puse în coridor.

— Icoanele pot fi lăsate înăuntru, hotărî ea când descoperi o madonă în culori aprinse. Sfinţii sunt neutri.

— Nu totdeauna, spuse Ravic.

— În epocile mai grele, Dumnezeu are totdeauna şanse. Am văzut chiar atei rugându se aici.

Cu o mişcare energică, proprietăreasa îşi aranjă bluza.

— Nu te ai rugat niciodată când ţi a ajuns apa până la gât?

— Sigur. Nu sunt ateu. Sunt doar un credincios răzvrătit.

Valetul urcă scările. Căra o mulţime de fotografii de a lungul corido­rului.

— Vrei să ţi împodobeşti din nou odăile? întrebă Ravic.

— Sigur. Trebuie să ai mult tact în treburile astea ale hotelului. Lu­crul ăsta dă într adevăr unei case o bună reputaţie. Mai ales la genul nos­tru de clienţi, care, pot s o spun acum, sunt foarte sensibili în astfel de lucruri. Cu greu te poţi aştepta ca să i placă cuiva o odaie în care fostul său duşman se uită la el dintr un tablou în culori strălucitoare şi uneori chiar cu o ramă aurită. N am dreptate?

— Sută la sută.

Proprietăreasa se întoarse către valet.

— Lasă fotografiile aci, Adolphe. Nu, mai bine pune le la lumină reze­mate de perete, una lângă alta, aşa ca să pot să le văd.

Omul mormăi şi se aplecă pentru a îndeplini porunca.

— Ce ai să le atârni acum? o întrebă Ravic, cu interes. Cerbi, castele, erupţia Vezuviului şi toate celelalte?

— Numai dacă nu ajung. Altfel am să le pun la loc pe cele vechi.

— Care?

— Cele dinainte. Cele pe care le au lăsat domnii când au preluat pu­te­rea. Iată le.

Arătă spre peretele din stânga al coridorului. Valetul aşezase noile fotografii în faţa celor care fuseseră scoase. Erau câteva fotografii ale şefilor republicanilor spanioli, în rame mai mici. Erau mai puţin arătoase şi nici una dintre ele nu era zugrăvită în culori atât de strălucitoare, cu embleme şi decoraţii ca acelea ale lui Alfonso, Franco şi Primo care stăteau în faţa lor, rezemate de zidul din dreapta. Era o privelişte stranie: cele două şiruri cu filozofiile lor opuse, privindu se în tăcere în coridorul abia luminat şi, între ele, proprietăreasa franceză cu tactul, experienţa şi înţelepciunea iro­nică a rasei sale.

— Am salvat lucrurile astea atunci, spuse ea. Când au plecat domnii aceia. În vremurile noastre guvernele nu durează prea mult. Vezi c am a­vut dreptate — acum se ntorc iarăşi. În treburile hotelului trebuie să fii prevăzător.

— Ce vei face cu celelalte? întrebă Ravic. Cu Alfonşii şi cu Francii?

— Îi duc la pivniţă. Nu poţi să ştii dacă nu vom mai avea nevoie de ei într o zi.

— Pivniţa dumitale trebuie să fie un loc minunat. Un mausoleu con­temporan. Mai ai şi alte fotografii acolo?

— O, fireşte; avem unele ruseşti, acelea ale ultimului ţar. De la ruşii care au murit aici. Un original minunat în ulei, cu ramă grea, de aur, de la unul care s a sinucis. Sunt apoi fotografii italiene. Două cu Garibaldi, trei regi şi o tăietură din ziar cu fotografia lui Mussolini, din vremea când era socialist la Zürich. Sigur că toate acestea nu mai au nici o valoare — sim­ple curiozităţi. Nimeni nu le ar mai atârna pe perete.

— Ai şi fotografii nemţeşti?

— Câteva de ale lui Marx, sunt cele mai des întâlnite; un Lassalle, un Bebel, — apoi un grup cu Ebert, Scheidemann, Noske şi mulţi alţii. În fo­tografia asta Noske fusese şters cu cerneală. Domnii mi au spus că deveni­se nazist.

— E adevărat. Poţi să l pui la un loc cu Mussolini. Ai şi din cei din ta­băra opusă în Germania, nu?

— Avem! Un Hindenburg, un Kaiser Wilhelm, un Bismarck, şi propri­e­tă­reasa zâmbi — chiar un Hitler în haină de ploaie. E o colecţie completă.

— Ce? spuse Ravic. Hitler? Când l ai căpătat?

— De la un homosexual. Venise în 1934 când Roehm şi ceilalţi fuse­seră ucişi. Era înspăimântat şi se ruga mereu. Mai târziu un argentinian bogat l a luat cu ei. Numele lui mic era Putzi. Vrei să vezi fotografia? E în pivniţă.

— Nu acum. Nu în pivniţă. Mai degrabă aş vrea să l văd când, toate odăile din hotel vor fi pline cu fotografii de acelaşi fel.

Proprietăreasa îl privi o clipă pătrunzător.

— Aha, spuse ea apoi. Crezi c au să vină ca refugiaţi...

Boris Morosow, în faţă la Şeherezada, în uniforma lui cu fireturi auri­te, deschise uşa unui taxi. Ravic păşi pe trotuar. Morosow zâmbi.

— M am gândit c ai să vii.

— N aveam de gând.

— L am luat cu sila, Boris. Kate Hegstroem îl îmbrăţişă pe Morosow. Slavă Domnului, că sunt iarăşi cu dumneata.

— Ai un suflet de rus, Katia. Numai cerul ştie cum de te ai născut la Boston. Vino, Ravic.

Morosow arătă uşa deschisă de la intrare.

— Omul e mare când e vorba de intenţii, şi mic atunci când trebuie să le îndeplinească. În asta constă toată nenorocirea şi farmecul nostru.

Şeherazada era decorată ca un cort caucazian. Chelnerii erau ruşi în uniforme roşii, circasiene. Orchestra era formată din lăutari ruşi şi români. Lumea stătea la mese mici, înşirate de a lungul unei bănci lungi aşezată lângă perete. Mesele aveau plăci de sticlă luminate de dedesubt. Localul era în întuneric şi aproape plin.

— Ce ai vrea să bei, Kate? întrebă Ravic.

— Vodcă. Şi să aud cântece lăutăreşti. M am săturat de Pădurile vie­ne­ze cântate în tempo de marş. Îşi scoase pantofii şi şi puse picioarele pe bancă. Acum nu mă mai simt obosită deloc, Ravic, spuse ea. Câteva ore la Paris şi mă simt alta. Încă mi se pare că de abia am scăpat dintr un lagăr de concentrare. Poţi să ţi închipui asta?

El o privi.

— Aproximativ, răspunse.

Circazianul aduse o sticlă mică de vodcă şi pahare. Ravic le umplu şi i întinse unul lui Kate Hegstroem. Ea goli paharul repede şi cu sete şi l puse jos. Apoi privi împrejur.

— O sală roasă de molii, spuse ea. Dar noaptea devine o peşteră a re­fugiului şi a vinurilor.

Se rezemă de perete. Lumina blândă de sub placa din faţa ei îi înseni­na chipul.

— De ce, Ravic? Orice devine mai strălucitor noaptea. Nimic nu ţi mai pare greu atunci, crezi că eşti în stare să săvârşeşti orice, şi ceea ce nu se poate împlini este înlocuit de visuri. De ce?

El zâmbi.

— Avem visurile fiindcă altfel n am putea răbda adevărul.

Orchestra începu să şi acordeze instrumentele. Câteva cuvinte şi fu­gui izolate ale unei violine se răspândiră tremurând prin sală.

— Nu arăţi ca un om care să se fi amăgit cu visuri, spuse Kate Heg­stroem.

Orchestra începu să cânte. La început numai cimbalurile. Loviturile încete şi blânde făceau să răsară din întuneric o melodie suspinată, aproa­pe imperceptibilă.

Ţiganul se apropie încet de masa lor, trecând peste platforma de dans. Stătea acolo, zâmbind, cu vioara pe umăr, cu ochi îndrăzneţi şi o faţă ne­gricioasă şi arzătoare. Fără vioară ar fi putut fi un negustor de vite, aşa era un trimis al serilor spaţioase, al orizonturilor largi, şi al tuturor acelor în­chi­puiri ce nu se realizează niciodată.

Kate Hegstroem simţi melodia răcorind o ca un izvor în aprilie. Pe ne­aşteptate, se simţi cuprinsă de amintiri, dar chipul nimănui n o chema dintre ele. Erau numai voci abia murmurate, frânturi vagi de amintiri, u­neori ceva ca un şal strălucitor, dar toate dispăreau repede şi chipul nimă­nui nu i chema aducerea aminte.

Ţiganul se înclină. Pe sub masă, Ravic îi strecură o hârtie în mână. Kate Hegstroem se mişcă în colţul ei.

— Ai fost vreodată fericit, Ravic?

— Adesea.

— Nu vreau să spun asta. Vreau să spun cu adevărat fericit, respi­rând fericirea prin toate fibrele fiinţei dumitale.

Ravic privi chipul agitat din faţa lui, care nu cunoştea decât o singură interpretare a fericirii, cea mai schimbătoare dintre toate, dragostea, şi nici una dintre celelalte.

— Adesea, Kate, spusese el, înţelegând cu totul altce­va.

— Nu mă înţelegi. Sau nu vrei să vorbeşti despre asta. Cine cântă cu orchestra?

— Nu ştiu. N am mai fost de mult pe aici.

— Nu poţi s o vezi de aici. Nu e la un loc cu ţiganii. Trebuie să stea la o masă.

— Atunci e foarte probabil să fie o clientă. Se întâmplă deseori aici.

— O voce stranie, spuse Kate Hegstroem.

— Tristă şi răzvrătită în acelaşi timp.

— Aşa i cântecul.

— Sau eu. Aşa, deodată. Înţelegi ce cântă?

— Ia vas liubil — te iubesc. Un cântec de Puşkin.

— Ştii ruseşte?

— Numai atât cât am învăţat de la Morosow. Mai mult înjurături. E o limbă straşnică în privinţa asta.

— Nu ţi place să vorbeşti despre dumneata, aşa i?

— Nici măcar nu gândesc despre mine.

Tăcu câtva timp.

— Uneori cred că viaţa de altădată s a dus, spuse ea apoi. Lipsa de griji, aşteptarea — tot ceea ce era înainte.

Ravic zâmbi.

— Nu se duce niciodată, Kate. Viaţa e ceva prea mare, ca să treacă până nu ne stingem noi.

Ea n asculta ce spunea.

— Simt adesea o teamă, zise ea. O teamă inexplicabilă. Ca şi cum lu­mea dinafară s ar prăbuşi, odată cu noi. Ai simţit şi dumneata asta?

— Da, Kate. Fiecare din noi a simţit asta. E o boală europeană. În ul­timii douăzeci de ani...

Ea tăcu.

— Dar ăsta nu mai e un cântec rusesc, spuse ea şi ascultă muzica.

— Nu. E italian. Santa Lucia Luntana.

Reflectorul se deplasă dinspre violonist spre o masă de lângă orches­tră. Acum Ravic putu s o vadă pe cea care cânta. Era Joan Madou. Stătea singură, cu un cot sprijinit de masă, şi privea drept înainte, ca şi cum ar fi fost pe gânduri şi nimeni nu era lângă ea. Faţa îi era foarte palidă în lumi­na albă. Nu mai avea acea privire goală, cenuşie, pe care i o cunoştea. Pe neaşteptate devenise o frumuseţe ispititoare şi el îşi amintea că o mai vă­zu­se odată aşa — noaptea, în camera ei — dar atunci crezuse că era o a­mă­gire a întunericului, şi că avea să se şteargă numaidecât şi să dispară. Acum era acolo, reală, şi chiar mai mult decât reală.

— Ce i, Ravic? întrebă Kate Hegstroem.

El se întoarse.

— Nimic. Ştiu cântecul ăsta napolitan.

— Amintiri?

— Nu. N am amintiri.

Spusese asta mult mai accentuat decât intenţionase. Kate Hegstroem îl privi.

— Uneori aş vrea într adevăr să ştiu ce i cu dumneata, Ravic.

El făcu o mişcare ca şi cum ar fi vrut să se apere.

— Nimic mai mult decât cu oricare altul. Astăzi lumea e plină de a­ven­turieri involuntari. Fiecare hotel de refugiaţi e plin de ei. Şi povestea fiecăruia ar fi o adevărată senzaţie pentru Alexandre Dumas sau Victor Hugo; acum, începem să ne plictisim chiar înainte de a o începe. Iată încă un pahar de vodcă pentru dumneata, Kate. În ziua de astăzi, cea mai mare aventură e viaţa adevărată.

Orchestra începu să cânte tangouri. Muzica de dans era cântată des­tul de prost. Câţiva începură să danseze. Joan Madou se ridică şi se în­drep­tă spre ieşire. Se mişca ca şi cum sala ar fi fost goală. Ravic îşi aminti ce spusese Morosow despre dânsa. Ea trecu aproape de masa lui Ravic. Lui i s a părut că l a văzut, dar privirea ei trecu cu indiferenţă peste el, şi ea ieşi.

— O cunoşti pe femeia asta? întrebă Kate Hegstroem, care l privea.

• 
  Nu.
  

8
— Vezi asta, Veber? întrebă Ravic. Aici — aici — şi aici...

Veber se aplecă deasupra inciziei.

— Nodulele astea mici de aici — şi aici — astea nu sunt nici umflături şi nici aderenţe.

— Nu.

Ravic se îndreptă.

— Cancer, spuse el. Un caz de cancer, limpede; e imposibil să mă înşel! Cea mai afurisită operaţie pe care am săvârşit o în ultimii ani. Speculul n a arătat nimic, examinarea pelviană doar o iritare neînsemnată într o parte, o uşoară umflătură, posibilitatea unui chist sau a unei fibroze, nimic important, dar va trebui să facem o incursie abdomi­nală, aşa că tăiem şi găsim o cancinomă.

Veber îl privi.

— Ce vrei să faci?

— Putem face o tăietură. Ca să obţinem un raport microscopic. Bois­son e încă în laborator?

— Desigur.

Veber dădu ordin infirmierei să cheme laboratorul.

Ea plecă repede, fără zgomot, în pantofii cu tocuri de cauciuc.

— Va trebui să tăiem mai departe, spuse Ravic. Să facem o hyste­rec­to­mie. N avem altceva de făcut. Partea afurisită e că ea nu ştie. Ce puls are? întrebă el pe anestezist.

— Normal. Nouăzeci.

— Presiunea sângelui?

— O sută douăzeci.

— Bine. Ravic o privi pe Kate Hegstroem, care, cu capul în jos, zăcea pe masă în poziţia lui Trendelengurb. Cel puţin dacă ar fi ştiut dinainte. Şi ar fi dat consimţământul. Nu putem continua astfel. Sau putem?

— Nu, după lege. Pe de altă parte — am şi nceput.

— Trebuie să continuăm. Nu putem face un avort, fără o incizie abdo­minală.

— Cred că are încredere în dumneata, Ravic.

— Nu ştiu. Poate. Dar dacă ar fi acceptat... Oricum, pot să încerc să merg mai departe. Apoi vom hotărî dacă sa facem sau nu hysterectomie. Cuţitul, Eugénie.

Prelungi incizia până la ombilic şi prinse micile vase de sânge. Apoi închise unul mai mare cu un nod dublu, luă un cuţit şi tăie fascia galbe­nă. Fixă muşchii de dedesubt cu dosul cuţitului, apoi trase peritoneul, deschise şi în copcă.

— Depărtătorul.

Infirmiera îl ţinea pregătit. Ea aruncă lanţul greu între picioarele lui Kate Hegstroem şi l prinse de partea ascuţită.

— Pansamente.

Apăsă pansamentul umed şi cald, îl aşeză pe cavitatea abdomenului deschis şi aplecă cu multă atenţie cleştele. Apoi privi.

— Uită te, Veber — şi aici — întreg ligamentul. Masa asta tare. Cu ne­putinţă de aplicat cleştele lui Kocher. A progresat prea mult.

Veber privi locul pe care i l arăta Ravic.

— Uită te, spuse Ravic. Nu putem îmbuca arterele. Fragil. S a întins şi aici... Nici o speranţă. Tăie cu atenţie o bucăţică. Boisson e în laborator?

— Da, spuse infirmiera. A telefonat. Aşteaptă.

— Bine. Trimite i asta. Putem aştepta raportul. N o să ia mai mult de zece minute.

— Spune i să telefoneze, zise Veber.

— Imediat. Suspendăm operaţia.

Ravic se îndreptă.

— Cum e pulsul?

— Nouăzeci şi cinci.

— Presiunea sângelui?

— O sută cincisprezece.

— Bine. Veber, nu mai avem nevoie să hotărăşti dacă să operăm cu sau fără consimţământ. Nu mai e nimic de făcut.

Veber aprobă.

— O s o coasem, spuse Ravic. Scoatem fetusul, asta i tot, o coasem şi nu i spunem nimic.

Stătu acolo o clipă şi privi corpul deschis sub cearşafurile albe. Lumi­na pătrunzătoare făcea cearşafurile să pară şi mai albe, asemenea unei zăpezi proaspăt căzute, sub care se căsca craterul rănii deschise. Kate Heg­stroem, în vârstă de treizeci şi patru de ani, capricioasă, subţire, bru­nă, plină de voinţa de a trăi, — condamnată la moarte de o prezenţă invizi­bilă ce i distrugea ţesuturile.

Se aplecă din nou deasupra corpului.

— Mai avem să...

Copilul. Viaţa care dibuia, oarbă, ce creştea încă în mijlocul acestei dezintegrări a corpului. Condamnat odată cu el. Hrănindu se încă, su­gând, lacom, doar o tendinţă spre creştere, ceva care într o zi ar fi vrut să se joace prin grădini, ar fi vrut să devină cineva, un inginer, un preot, un soldat, un criminal, o fiinţă omenească, ceva care ar fi vrut să trăiască, să sufere, să fie fericit şi să se... Instrumentul alunecă cu grijă de a lungul peretelui invizibil, întâlni rezistenţă, o înlătură cu atenţie, reveni — şi ter­mină. Puse capăt frământării inconştiente, răsuflării nedesluşite, veseliei fără de viaţă, lamentărilor, creşterii. Nu mai era acum nimic altceva decât o bucată palidă de carne moartă şi picături de sânge.

— Nici un raport de la Boisson până acum?

— Nu încă. Trebuie să fie aici în câteva minute.

— Mai putem aştepta câteva minute.

Ravic se opri.

— Pulsul?

Privi pe deasupra măştii în ochii lui Kate Hegstroem. Erau deschişi şi l priveau — nu cu o privire mirată, dar ca şi când l ar fi văzut şi ar fi ştiut totul. O clipă el crezu că era conştientă. Făcu un pas înainte şi se opri. Cu neputinţă. Ce i trecuse prin cap? Era un accident: lumina. Pupi­lel­e reacţionează la lumină în timpul narcotizării.

— Cât e pulsul?

— O sută. Presiunea sângelui, o sută douăzeci. Coboară!

— Nu mai avem timp prea mult, spuse Ravic.

— Boisson ar trebui să fie gata acum.

Jos se auzi sunetul telefonului. Veber se întoarse spre uşă. Ravic nu şi ridică privirea. Aştepta. Auzi uşa deschizându se. Infirmiera intră.

— Da, spuse Veber. Carcinoma.

Ravic dădu din cap şi ncepu iarăşi să lucreze. Scoase percepturile şi copcile. Luă apoi retractorul; pansamentele. Eugénie, lângă el, număra mecanic instrumentele.

Începu să coasă. Uşor, metodic, cu grijă, cufundat în întregime şi fără nici un alt gând. Deschizătura se închise, fâşiile de carne erau împreunate: aşeză copcile pentru piele şi se îndreptă.

— Gata.

Eugénie manevră elevatorul, aduse masa de operaţie în poziţie orizon­ta­lă şi o acoperi pe Kate Hegstroem. Şeherezada, se gândi Ravic, ziua de alaltăieri, o rochie de la Mambocher, ai fost vreodată fericit, adesea, mi e teamă, chestie de obişnuinţă, cântecul ţiganilor. Privi la ceasul de deasu­pra uşii. Douăsprezece. Prânzul. Afară, birourile şi fabricile îşi deschideau acum uşile şi lumea sănătoasă ieşea. Vremea mesei. Cele două infirmiere scoaseră masa din camera de operaţii. Ravic îşi scoase mănuşile de cau­ciuc, se duse la spălător şi începu să se spele.

— Ţigara, spuse Veber, spălându se şi el la o altă chiuvetă. O să ţi arzi buzele.

— Da, mulţumesc. Cine o să i spună, Veber?

— Dumneata, declară Veber fără şovăire.

— Va trebui să i explicăm de ce a trebuit s o operăm. Se aştepta să nu fie nevoie. Nu putem să i spunem adevărul.

— Ai să găseşti ceva, spuse Veber cu încredere.

— Crezi?

— Sigur. De altfel, mai ai până mâine seară.

— Şi dumneata?

— Nu va crede ce am să i spun. Ştie că dumneata ai operat o şi o să vrea să audă totul de la dumneata. Va fi mai bănuitoare dacă i spun eu.

— Adevărat.

— Încă nu înţeleg, zise Veber. Cum s a putut dezvolta într un timp aşa de scurt?

— Se ntâmplă. Aş vrea să ştiu ce să i spun.

— Te vei gândi la ceva, Ravic. Un chist sau o fibroză.

— Da, spuse Ravic. Ceva în genul ăsta. Un chist sau o fibroză.

Noaptea veni din nou la spital. Kate Hegstroem dormea. Se deşteptase dimineaţa, vomitase, petrecuse o oră agitată şi după aceea adormise din nou.

— A întrebat ceva?

— Nu, spuse infirmiera cu obrajii roşii. Era încă ameţită şi n a între­bat nimic.

— Cred că va dormi până mâine dimineaţă. În caz că se trezeşte şi în­treabă ceva, spune i că totul a mers foarte bine. Că trebuie să doarmă. Dă i cele necesare. Dacă rămâne trează, cheamă l pe doctorul Veber sau pe mine. Voi lăsa vorbă la hotel unde să mă găsească.

Stătu în stradă asemenea cuiva care a scăpat pentru câtva timp. Câ­teva ceasuri de graţie, înainte de a trebui să mintă pe cineva care avea în­credere în el. Râia cenuşie a vieţii era încă o dată acoperită cu recunoştinţă pentru câteva ore ce zburau ca păsările. Chiar şi ceasurile astea erau min­ciuni — erau numai o amânare, dar ce are a face? Nu este orice amânare, o amânare binefăcătoare, asemenea unui drapel strălucitor care acoperă termenul negru, inexorabil, ce se apropie ameninţător?

Intră într un bistro şi se aşeză la una din mesele de marmoră de lân­gă fereastră. Odaia era plină de fum şi de zgomot. Chelnerul veni.

— Un Dubonnet şi un pachet Coloniale.

Deschise pachetul şi aprinse o ţigară cu tutun negru. La masa de lân­gă el, câţiva francezi discutau concepţia guvernului şi pactul de la Mün­chen. Ravic asculta pe jumătate. Oricine îşi dădea seama că lumea alune­ca apatic într un nou război. Nimeni nu făcea nimic ca s o oprească — a­mânare, un alt an de amânare — iată pentru ce se luptau toţi. Amânare, iarăşi şi iarăşi.

Goli paharul de Dubonnet. Aroma aperitivului îl dezgustă nespus. De ce îl comandase? Chemă chelnerul.