Arcul de triumf

— Ce număr are?

— Douăzeci şi şapte.

— Nu i mai ştiu numele. Care i?

Patronul un se dădu bătut.

— Madou. Joan Madou, adăugă el. Nu cred că i numele ei adevărat. Probabil că e numele ei de teatru.

— De ce teatru?

— S a trecut în registru ca actriţă. Chiar şi sună astfel, nu?

— Nu ştiu. Cunosc un actor care şi spunea Gustav Schmidt. În reali­ta­te numele lui era Alexandru Maria conte de Zambona. Gustav Schmidt era numele lui de scenă. Nu sună deloc astfel, nu?

— Astăzi se ntâmplă atâtea, declară patronul filozofic.

— Prea multe nu se mai întâmplă astăzi. Dacă ai studia istoria, ai ve­dea că trăim într o epocă relativ liniştită.

— Mulţumesc, mi e de ajuns câte se ntâmplă.

— Şi mie. Dar fiecare se consolează cum poate. Numărul douăzeci şi şapte, spui?

— Da, domnule.

Ravic bătu la uşă. Nici un răspuns. Bătu încă o dată şi auzi o voce ne­desluşită. Când deschise uşa, o văzu. Stătea pe patul de lângă peretele ce o despărţea de cealaltă odaie. Era îmbrăcată şi purta taiorul albastru de mătase, cu care Ravic o văzuse îmbrăcată prima oară. Ar fi arătat mai pu­ţin nenorocită, dacă ar fi stat întinsă undeva, îmbrăcată într o rochie de casă. Dar aşa, îmbrăcată fără nici un rost şi pentru nimeni, mai mult din­tr o obişnuinţă ce nu mai avea acum nici un sens, avea ceva care l mişcă pe Ravic până n adâncul inimii. Era obişnuit cu asta — văzuse sute de oa­meni stând astfel — refugiaţi călătorind pierduţi prin ţări străine. O mică insulă a unei existenţe plină de nesiguranţă, aşa stăteau ei, neştiind unde să se mai ducă — şi numai obişnuinţa părea că i mai ţine în viaţă.

Închise uşa în urma lui.

— Sper că nu te am deranjat, spuse el şi o dată mai mult simţi cât de goale îi erau cuvintele. Ce ar mai fi putut s o tulbure pe femeia aceasta? Nimic n ar fi putut s o trezească din amorţeala ei.

Îşi puse pălăria pe un scaun.

— Ai putut să le aranjezi pe toate?

— Da. Nici n am avut multe.

— Nici o încurcătură?

— Nu.

Ravic se aşeză pe singurul scaun cu spetează din odaie. Scaunul scâr­ţâi şi el îşi dete seama că nu era într o stare prea bună.

— Voiai să ieşi? întrebă el.

— Da. Ceva mai târziu. Nu într un loc — doar aşa, ca să ies. Ce altce­va aş putea face?

— Nimic. E tocmai ce ţi trebuie, timp de câteva zile. Nu cunoşti pe ni­meni la Paris?

— Nu.

— Chiar pe nimeni?

Ea ridică obosită capul. — Pe nimeni, în afară de dumneata, de pa­tron, chelner şi cameristă.

Zâmbi cu tristeţe.

— Nu s prea mulţi, nu i aşa?

— Nu. Domnul... Ravic încercă să şi amintească numele mortului. Îl uitase.

— Nu, spuse femeia. Raszinski avea prieteni aici, dar n am văzut nici­odată pe vreunul din ei. S a îmbolnăvit îndată ce am ajuns.

Ravic nu avusese de gând să rămână mult. Acum, văzând o stând astfel, se răzgândi.

— Ai mâncat? întrebă el.

— Nu. Nu mi e foame.

— N ai mâncat nimic toată ziua?

— Ba da. Azi la prânz. Ziua e mai uşor. Seara...

Ravic privi împrejur. Odaia mică şi pătrată mirosea a pustiu, şi a no­iembrie.

— E timpul să mai ieşi, spuse el. Vino. Vom merge să mâncăm ceva.

Se aştepta ca ea să se împotrivească. Părea atât de abătută, încât ni­mic nu i ar mai fi putut stârni interesul. Dar ea se ridică numaidecât, şi şi luă pardesiul.

— Aşa nu, spuse el. Pardesiul e prea subţire. N ai ceva mai călduros? E frig afară.

— Ploua parcă...

— Plouă şi acum. Dar e frig. Nu poţi să ţi pui ceva pe dedesubt? O jachetă sau cel puţin un pulover?

— Am un pulover.

Se îndreptă spre valiza mai mare. Ravic observă ca nu despachetase nimic. Luă un pulover negru din valiză, îşi scoase jacheta şi îmbrăcă pulo­verul. Avea umeri frumoşi. Apoi îşi puse basca, jacheta şi haina de ploaie.

— E mai bine aşa?

— Mult mai bine.

Coborâră scările. Patronul nu mai era acolo. În locul lui, portarul şe­dea lângă raftul cu chei. Aranja scrisorile şi mirosea a usturoi. O pisică pestriţă stătea nemişcata lângă el, urmărindu l.

— Tot mai crezi că n ai să poţi mânca nimic? întrebă Ravic afară.

— Nu ştiu. Nu prea mult, cred.

Ravic chemă un taxi.

— Bine, atunci să mergem la Belle Aurore. Acolo nu se iau mese copi­oase.

La Belle Aurore nu era multă lume. Era prea târziu ca să mai fie mul­tă lume. Găsiră o masă într o cameră de sus, cu tavanul scund. Afară de ei mai era o singură pereche, care stătea lângă fereastră şi mânca brânză şi un bărbat singur, înalt, cu un munte de stridii în faţă. Chelnerul veni şi privi cercetător faţa de masă. Apoi se hotărî s o schimbe.

— Două ţuici, comandă Ravic. Reci.

— Bem ceva şi mâncăm nişte hors d'oeuvres, îi spuse el. Cred că e toc­mai ce ţi trebuie. Restaurantul ăsta e vestit pentru hors d'oeuvres. Alt­ce­va nici nu prea găseşti aici. În schimb aperitive au cu zecile, calde şi reci, şi toate foarte bune. Le vom încerca.

Chelnerul aduse ţuica şi şi pregăti carnetul.

— O carafă de vin, rosé. Ai Anjou?

— Anjou, vărsat, rosé. Perfect, domnule.

— Straşnic. O carafă mare, la gheaţă. Şi hors d'oeuvres. Chelnerul plecă.

La uşă aproape că se ciocni de o femeie cu pălărie cu pene roşii, care năvălise înăuntru.

Îl împinse într o parte şi se apropie de omul cel subţire, cu stridiile. — Albert, spuse ea. Porcule...

— S s s t, gesticulă el şi privi împrejur.

— Te rog să nu mai sâsâi. Femeia îşi puse umbrela udă deasupra me­sei şi se aşeză cu hotărâre pe scaun. Albert nu părea surprins. — Chérie, spuse el şi începu să şuşotească.

Ravic zâmbi şi ridică paharul.

— Să bem numaidecât. Salute.

— Salute, spuse Joan Madou şi bău.

Hors d'oeuvres fură aduse pe o masă mică, rulantă.

— Ce ţi ar place? o întrebă Ravic. — Cred că are să fie mai simplu da­că am să ţi umplu eu farfuria. Umplu cu vârf farfuria şi i o întinse.

— N are să fie nimic dacă n o să ţi placă nici una din astea, au să mai vină câteva rânduri. Nu i decât începutul.

Îşi umplu o farfurie pentru el şi începu să manânce, fără să se mai în­grijească de ea. Pe neaşteptate se simţi grozav de înfometat. Când, după un timp, se uită la ea, văzu că începuse şi ea să mănânce. Desfăcu o lan­gus­tă mică şi i o servi.

— Încearc o. Sunt mai bune decât cele mari. Şi acum pateul casei. Cu o coajă de pâine albă. Aşa, nu i rău deloc. Şi puţin vin. Limpede, sec şi re­ce.

— Te ai ostenit mult cu mine, spuse Joan Madou.

— Da — ca un maître d'hôtel, râse Ravic.

— Nu. Dar te ai ostenit foarte mult pentru mine.

— Nu mi place să mănânc singur. Asta i tot. Ca şi dumitale.

— Nu sunt deloc o tovarăşă bună.

— Ba da, răspunse Ravic. Pentru masă, da. Pentru masă eşti un tova­răş de mâna întâia. Nu i pot suferi pe cei vorbăreţi. Sau pe cei care vorbesc cu voce tare.

Privi prin odaie spre Albert. Pălăria cu pene roşii tocmai îi explica, aşa ca s audă toţi, de ce era un porc, şi bătea ritmic, în acelaşi timp, cu um­bre­la în masă. Albert asculta şi nu părea deloc impresionat.

Joan Madou zâmbi uşor.

— Nici mie nu mi place.

— Acum soseşte cel de al doilea rând de gustări. Vrei să iei ceva înda­tă sau ai vrea mai întâi o ţigară?

— Întâi o ţigară.

— Perfect. Astăzi am alt fei de ţigări, nu pe cele cu tutun negru.

Îi dădu s aprindă. Ea se rezemă de speteaza scaunului şi trase fumul adânc în piept. Apoi se uită drept la el.

— E plăcut să stai astfel, spuse ea şi pentru o clipă lui i se păru că are să înceapă să plângă.

Şi au luat cafeaua la Colisée. Odaia mare, cu faţa spre Champs Ely­sée era foarte aglomerată, dar izbutiră să ocupe o masă jos, lângă bar. Par­tea de sus a pereţilor era de sticlă, iar în dosul lor zburau papagali şi alte păsări tropicale multicolore, zbenguindu se încoace şi ncolo.

— Te ai gândit la ce ai să faci? întrebă Ravic.

— Nu, nu încă.

— Aveai de gând să faci ceva precis când ai venit aici?

Femeia ezită. — Nu, nimic special.

— Nu te întreb dis simplă curiozitate.

— Ştiu asta. Crezi c ar trebui să fac ceva? Asta doresc şi eu, dealtfel. Mi am spus o în fiecare zi. Dar...

— Proprietarul hotelului mi a spus c ai fi actriţă. Nu l am întrebat. Mi a spus când l am întrebat care ţi e numele.

— Îl uitaseşi?

Ravic îşi ridică privirea. Ea se uită la el, liniştită. — Da, spuse el. Am pierdut foaia la hotel, la mine, şi n am putut să mi l amintesc pe moment.

— Acum ţi l aduci aminte?

— Da. Joan Madou.

— Nu sunt o actriţă bună, spuse ea. N am jucat decât roluri mici. Ni­mic în ultimii ani. Dealtfel nu vorbesc destul de bine franţuzeşte.

— Ce limbă vorbeşti atunci?

— Italiana. Am fost crescută în Italia. Vorbesc, de asemenea, puţin engleza şi româna. Tatăl meu era român. A murit. Mama era englezoaică; trăieşte încă în Italia; nu ştiu unde.

Ravic abia mai asculta. Era plictisit şi nu ştia ce să mai spună.

— Ai mai făcut şi altceva? întrebă el, numai aşa, ca să întrebe ceva. În afara acestor roluri mici?

— Numai unele lucruri de acelaşi gen. Puţin dans şi muzică.

Ravic o privi cu neîncredere. Nu părea făcută pentru asta. Avea în ea ceva şters şi vag şi nu era atrăgătoare.

— Asta ai putea încerca uşor aici, spuse el. Pentru aşa ceva n ai nevo­ie să vorbeşti perfect limba franceză.

— Nu. Dar mai întâi trebuie să găsesc ceva. E greu dacă nu cunoşti pe nimeni.

Morosow, se gândi deodată Ravic. La Şeherezada. Sigur! Morosow tre­buia să se priceapă la aşa ceva. Ideea asta îl învioră. Morosow era răspun­zător de seara asta plicticoasă — acum i o putea trece lui şi Boris ar fi avut o şansă să arate ce poate.

— Ştii ruseşte? întrebă el.

— Puţin. Câteva cântece. Unele se aseamănă cu cele româneşti. De ce?

— Ştiu pe cineva care se pricepe la astfel de lucruri. Poate să ţi fie de folos. Îţi voi da adresa lui.

— Nu cred că mă pot baza mult pe asta. Agenţi sunt peste tot. Şi reco­mandaţiile nu ajută prea mult.

Ravic îşi dădu seama că femeia credea că vrea să scape de dânsa în chipul cel mai simplu. Din cauza asta protestă.

— Omul de care vorbesc nu e un agent. E portar la Şeherezada. E un club de noapte în Montmartre.

— Portar? Joan Madou ridică iute capul. Atunci e altceva, spuse ea. Portarii sunt mult mai bine informaţi decât agenţii. Poate să ne fie de folos. Îl cunoşti bine?

Ravic o privi mirat. Pe neaşteptate începuse să vorbească ca o profe­sio­nistă.

— Mi e prieten. Îl cheamă Boris Morosow şi lucrează la Şeherezada de zece ani. E un local care arată destul de bine. Schimbă adeseori progra­mul. Morosow e în relaţii foarte bune cu impresarul. Dacă nu ţi va face rost la Şeherezada, sigur că ţi va găsi altceva, altundeva. Vrei să încerci?

— Da. Când?

— Cel mai potrivit ar fi seara pe la nouă. Atunci nu i ocupat şi are să aibă timp pentru dumneata. Am să i vorbesc eu. Ravic revăzu chipul lui Morosow. Pe neaşteptate, se simţi mai bine. Simţământul uşor de răspun­dere ce l încercase dispăruse. Făcuse tot ce putea şi acum scăpase de ea.

— Eşti obosită? întrebă el.

Joan Madou îl privi drept în ochi.

— Nu sunt obosită, spuse ea. Dar ştiu că nu ţi face nici o plăcere să stai cu mine. Ai venit fiindcă ţi a fost milă de mine şi ţi mulţumesc. M ai scos din camera mea şi mi ai vorbit. E foarte mult, căci nu mai vorbisem cu nimeni de câteva zile. Acum am să mă duc. Ai făcut prea mult pentru mine. Ce m aş fi făcut altfel?

Dumnezeule sfinte, se gândi Ravic, acum vrea să n ceapă cu asta. Privi stânjenit la peretele de sticlă din faţa lui. Un papagal îngâmfat încer­ca s ademenească o porumbiţă. Porumbiţa era aşa de plictisită încât nici nu încerca să l alunge. Ciugulea înainte şi l ignora.

— N a fost din milă.

— Ce altceva atunci?

Papagalul renunţă. Sări pe o cracă mai jos şi începu să şi scuture pe­nele. Porumbiţa îşi ridică cu indiferenţă coada şi l murdări.

— Să bem un coniac, spuse Ravic. El cel mai bun răspuns. Dar cre­de mă că nu sunt chiar aşa de filantrop. Sunt seri când n am pe nimeni în jurul meu. Crezi că e deosebit de interesant?

— Nu, dar eu nu sunt o parteneră prea plăcută. Asta i partea proastă.

— Am renunţat să mi caut parteneri. Uite coniacul dumitale. Salute!

— Salute!

Ravic puse jos paharul.

— Aşa. Şi acum să părăsim menajeria asta. Ai vrea să te întorci la ho­tel, nu?

Joan Madou făcu semn că nu.

— Perfect. Atunci să mergem în altă parte. La Şeherezada. Vom bea ceva — avem amândoi nevoie de asta — şi n acelaşi timp poţi să afli cum merg lucrurile pe acolo.

Era aproape trei dimineaţa. Se opriseră în faţa hotelului Milano.

— Ai băut de ajuns? întrebă Ravic.

Joan Madou ezită.

— Credeam că are să fie de ajuns când încă mai eram acolo, la Şehe­rezada. Dar acum, uitându mă la uşa asta — simt că nu.

— Se mai poate aranja ceva. Putem lua ceva aici, la hotel. Altfel vom merge la acelaşi bar să mai luăm o sticlă. Vino.

Ea îl privi. Apoi privi uşa.

— Foarte bine, spuse hotârâtă. Totuşi continua să stea acolo.

— Să mă urc acolo, spuse ea, în camera aceea goală...

— Voi merge cu dumneata. Şi vom lua o sticlă cu noi.

Portarul se trezi.

— Ai ceva de băut? întrebă Ravic.

— Şampanie, coktail? întrebă numaidecât portarul cu un aer profesio­nal, dar căscând încă.

— Mulţumesc. Ceva mai tare. O sticlă de coniac.

— Courvoisier, Martelle, Hennessy, Bisquit Dubouchée?

— Courvoisier.

— Foarte bine, domnule. Scot dopul şi aduc sticla sus.

Urcară scările.

— Ai cheia? o întrebă Ravic.

— Odaia nu e încuiată.

— Ţi se pot fura banii şi hârtiile dacă nu încui.

— Asta se poate întâmpla chiar dacă încui.

— E foarte adevărat, cu astfel de chei. Totuşi, nu chiar aşa de uşor.

— Poate. Dar nu mi place să vin singură din oraş, să iau cheia şi să descui uşa unei camere goale — e ca şi cum aş descuia un mormânt — în care nu se află nimic afară de câteva valize.

— Nimic nu ne aşteaptă, nicăieri, spuse Ravic. Tot deauna trebuie s aducem ceva cu noi.

— Poate că ai dreptate. Dar câteodată ai cel puţin o iluzie binefăcătoa­re. Aici nu i nimic...

Joan Madou îşi aruncă basca şi haina pe pat şi privi spre Ravic. Ochii ei luminoşi şi mari erau parcă fixaţi într o furie disperată. Stătu astfel o clipă. Apoi începu să se plimbe încoace şi încolo prin camera îngustă, cu paşii mari, cu mâinile în buzunarele jachetei, răsucindu şi brusc trupul la fiecare întoarcere. Ravic o urmări cu atenţie. Căpătase pe neaşteptate forţa şi graţia unei pisici, şi camera părea mult prea strâmtă pentru ea.

Se auzi un ciocănit. Portarul aduse coniacul.

— Doamna şi domnul vor putea să mănânce ceva? întrebă el.

— Pui rece, un sandviş...

Ravic plăti şi l expedie din odaie. Apoi umplu două pahare.

— Iată. E simplu şi barbar, dar în situaţiile grele, cu cât e mai primi­tiv, cu atât e mai bine. Rafinamentul e pentru timpuri mai liniştite. Bea.

— Şi apoi?

— Vom bea încă anul.

— Am încercat şi aşa. N ajută la nimic. Nu i bine să bei când eşti sin­gur. E chiar mai rău.

— Trebuie să bei de ajuns. Atunci îţi face bine.

Ravic se aşeză într un şezlong de lângă peretele din faţă. Nu l văzuse până atunci.

— Era aici când te ai mutat? întrebă el.

Ea făcu semn că nu.

— L am adus eu. Nu mi place să dorm în pat. Mi se pare plictisitor. Patul, dezbrăcatul şi toate acestea. De ce? Dimineţile şi ziua încă mai mer­ge. Dar noaptea...

— Trebuie să faci ceva. Ravic aprinse o ţigară. E rău că nu l am întâl­nit pe Morosow la Şeherezada. Nu ştiam că azi e ziua lui liberă. Du te aco­lo mâine seară. Pe la nouă. Sunt sigur că ţi va găsi ceva. Chiar ceva la bu­cătărie. Atunci, cel puţin nopţile vei avea de lucru. Asta i tot ce vrei, nu?

— Da. Joan Madou se opri din mers. Îşi bău paharul cu coniac, şi se aşeză pe pat. M am plimbat pe stradă în fiecare noapte. Când te plimbi, e parcă mai uşor. Numai când stai şi când îţi cade tavanul în cap...

— Nu ţi s a întâmplat niciodată nimic pe străzi? Să ţi fure cineva geanta?

— Nu. Probabil că nu arăt ca o persoană căreia i se poate fura ceva.

Îi întinse paharul gol lui Ravic.

— Cât despre altele — am aşteptat asta adesea. Cel puţin să am pe cineva care să mi vorbească! Să fie măcar nişte ochi care să se uite la mi­ne, ochi şi nu pietre! Cineva care să nu umble împrejurul meu ca un exi­lat! Ca şi cum ar fi de pe o altă planetă! îşi aruncă părul pe spate şi luă paharul pe care i l întinsese Ravic.

— Nu ştiu de ce spun toate astea, zise ea. Nu voiam. Poate fiindcă zilele acestea am tăcut tot timpul. Poate fiindcă astăzi, pentru prima oară...

Se opri.

— Nu asculta ce ţi spun.

— Beau, spuse Ravic. Spune orice vrei. E noapte. N o să te audă ni­meni. M ascult pe mine însumi. Totul va fi uitat până mâine.

El se lăsă pe spate. Undeva, în casă, se auzea apa curgând. Radiato­rul sfârâia, şi ploaia bătea blând în fereastră .

— Când te întorci şi când stingi lumina — şi întunericul te cuprinde ca şi cloroformul, — aprinzi din nou lumina şi priveşti, priveşti...

"Trebuie să fiu beat, se gândi Ravic. Mai devreme decât de obicei. Sau poate că lumina asta e de vină. Sau amândouă. Nu mai este deloc aceeaşi femeie, oarecare şi ştearsă. Este altcineva. Iată că, pe neaşteptate, îi văd ochii. Apoi faţa. Ceva care mă priveşte. Trebuie să fie fantome. Focul care a nceput să pâlpâie sub frunte o iluminează. Primul semn al beţiei.

Nu asculta ce spunea Joan Madou. Cunoştea toate lucrurile astea şi nu voia să mai ştie nimic. Să fii singur — eternul refren al vieţii. Nu era mai bine sau mai rău decât altceva. Se vorbeşte prea mult de singurătate. Nu poţi fi niciodată singur. O vioară — undeva în amurg — într o grădină de pe dealurile din jurul Budapestei. Parfumul greu al castanilor. Vântul. Visurile ghemuite pe umerii cuiva, asemenea unei cucuvele, cu ochii stră­lucitori în întuneric. O noapte care nu e niciodată noapte. Ora când toate femeile sunt frumoase. Deschise ochii.

— Mulţumesc, spuse Joan Madou.

— De ce?

— Fiindcă m ai lăsat să vorbesc fără s asculţi. Mi a făcut bine. Am nevoie de asta.

Ravic dădu din cap. Observă că paharul ei era gol.

— Perfect, spuse el. O să ţi las dumitale sticla.

Se ridică. O cameră. O femeie. Nimic altceva. O faţă palidă, pe care nu mai străluea nimic.

— Vrei într adevăr să pleci? întrebă Joan Madou. Privi împrejur ca şi cum cineva ar fi fost ascuns prin odaie.

— Uite adresa lui Morosow. Şi numele lui, ca să nu l uiţi. Mâine la nouă. Ravic scrise totul pe o foaie. Apoi o puse deasupra unei valize.

Joan Madou se ridică. Îşi luă haina de ploaie şi basca. Ravic o privi.

— Nu i nevoie să mă conduci.

— N aveam de gând să te conduc. Numai că nu vreau să rămân aici. Nu acum. Vreau să mă plimb pe undeva.

— Dar, oricum, tot are să trebuiască să te întorci. Va fi acelaşi lucru. De ce nu rămâi aici? De abia te ai obişnuit.

— În curând se va face ziuă. Mă voi întoarce în zori. Atunci e mai u­şor.

Ravic se duse la fereastră. Ploua încă. Şiroaie umede şi cenuşii se amestecau cu vântul prin lumina gălbuie a felinarelor.

— Vino, spuse el, o să mai bei ceva şi apoi te vei culca. Nu i vremea de plimbare.

El luă sticla. Pe neaşteptate Joan Madou fu lângă el.

— Nu mă părăsi aici, spuse ea repede şi rugător, iar el îi simţi răsufla­rea. Nu mă lăsa singură, noaptea. Nu ştiu de ce, dar nu noaptea! Mâine voi avea curaj, dar în noaptea asta nu pot să fiu singură, sunt abătută, slăbi­tă, secătuită, nu mai am putere, nu trebuia să ieşi cu mine — nu în noap­tea asta — nu pot rămâne singură acum.

Ravic puse cu atenţie sticla pe masă şi i luă încet mâinile de pe braţul său.

— Eşti un copil, spuse el. Uneori trebuie să ne obişnuim cu orice. Pri­vi înspre şezlong. Pot să dorm acolo. N am să mai plec. Am şi eu nevoie de câteva ore de somn. Am o operaţie mâine, la nouă. Pot să dorm aici, tot a­şa de bine ca şi la mine. Nu va fi prima noapte de veghe. Se poate?

Ea făcu semn că da. Stătea încă aproape de el.

— Trebuie să mă scol la şapte şi jumătate. Afurisit de devreme. Am să te trezesc.

— Nu i nimic. Mă voi scula şi ţi voi pregăti gustarea, orice...

— Nici vorbă de aşa ceva, spuse Ravic. Îmi voi lua gustarea într o ca­fe­nea, ca un om care are de lucru; cafea cu rom şi cornuri. Restul pot să l fac la spital. Are să mi facă o deosebită plăcere s o rog pe Eugénie să mi pregătească o baie. Perfect, vom sta aici. Două suflete pierdute în noiem­brie. Te vei culca pe pat. Dacă vrei, pot să mă duc şi să stau cu portarul până ce vei fi gata.

— Nu, spuse Joan Madou.

— N o să plec. Afară de asta avem nevoie de unele lucruri. Perne, cearşafuri şi toate astea.

— Pot să l sun.

— Pot să fac eu însumi lucrul acesta. Ravic privi soneria. E mai bine s o facă un bărbat.

Portarul veni repede. Avea încă o sticlă de coniac în mână.

— Ne crezi mai grozavi decât suntem, spuse Ravic. Mulţumesc. Apar­ţinem generaţiei de după război. Un cearşaf, o pernă şi o cuvertură. Am să dorm aici. E prea frig şi plouă prea tare afară. Am avut o pneumonie seri­oasă şi n am părăsit patul decât de două zile. Poţi să aranjezi lucrul ăsta?

— Desigur, domnule. Mă şi gândisem la asta.

— Straşnic. Ravic aprinse o ţigară. O să ies pe culoar. O să cercetez pantofii din faţa uşilor. E o veche manie de a mea. N o să plec, spuse el observând expresia ei. Nu sunt sosit din Egipt. N o să mi las haina aici.

Portarul se întoarse cu lucrurile cerute. Se opri brusc când îl văzu pe Ravic pe culoar. Apoi faţa i se lumină.

— Nu prea se ntâmplă adesea aşa ceva, spuse el

— Nici eu n o fac prea des. Numai de ziua naşterii şi la Crăciun. Dă mi mie lucrurile astea. Le voi duce înăuntru. Ce i asta?

— O sticlă cu apă caldă. Pneumonia dumneavoastră...

— Straşnic! Numai că eu mă încălzesc cu coniac. Ravic scoase câteva hârtii din buzunar.

— Sunt sigur că n aveţi pijama, domnule. Pot să vă dau una.

— Mulţumesc. Ravic se uită la bătrân. Sigur că are să fie prea mică pentru mine.

— Dimpotrivă, vă vine foarte bine. E absolut nouă. Confidenţial vă spun că mi a dăruit o un american. O primise de la o doamnă. Nu port a­semenea lucruri. Port cămăşi de noapte. E absolut nouă, domnule.

— Bine. Adu o să mă uit la ea.

Ravic aşteptă pe culoar. Trei perechi de încălţăminte stăteau în faţa uşilor. O pereche de cizme înalte cu elastic. Sforăituri zgomotoase se au­zeau din odaia din spatele lor. Celelalte erau o pereche de pantofi maro şi o alta de pantofi uşori, montaţi. Erau amândouă în faţa aceleiaşi uşi şi pă­reau grozav de pierdute, cu toate că stăteau alături.

Portarul aduse pijamaua. Era o pijama minunată. Mătase artificială albastră, cu stele galbene ca desen. Ravic o contemplă un timp, fără să scoată o vorbă. Îl înţelese pe american.

— Grozavă, nu? întrebă mândru portarul.

Pijamaua era nouă. Era încă în cutia ei de la marele magazin Louvre, de unde fusese adusă.

— E păcat, spuse Ravic. Aş fi vrut s o văd pe doamna care i a ales o.

— Vă împrumut pijamaua pentru o noapte. N o vând, domnule.

— Cât îţi datorez?

— Cât credeţi.

Ravic scoase mâna din buzunar.

— E prea mult, domnule, spuse portarul.

— Nu eşti francez?

— Sunt. Din Saint Nazaire.

— Atunci te au răsfăţat americanii. Afară de asta — nimic nu i prea mult pentru o astfel de pijama.

— Îmi pare bine că vă place. Noapte bună, domnule. O voi cere doam­nei mâine.

— O să ţi o înapoiez chiar eu, mâine. Să mă scoli la şapte şi jumătate. Dar să baţi încet. Am să te aud. Noapte bună.