Arcul de triumf

— Priveşte, spuse Ravic către Joan Madou, arătându i pijamaua. Un costum pentru Moş Crăciun. Portarul ăsta e un vrăjitor. Chiar o s o îm­brac. Îţi dă curaj şi ţi ia frica de a fi ridicol.

Aranjă cearşaful pe şezlong. Pentru el era acelaşi lucru dacă dormea în hotelul lui sau aici. Pe culoar văzuse o baie destul de comodă şi luase o perie de dinţi nouă de la portar. Celelalte n aveau importanţă. Ea era ca şi un bolnav. Umplu un pahar cu coniac şi l aşeză lângă celelalte, pe care le adusese portarul.

— Cred că are să ţi ajungă, spuse el. Aşa e mai simplu. N o să fie ne­voie să mă scol şi să l umplu iarăşi. O să iau lângă mine sticla şi celălalt pahar.

— N am nevoie de un pahar mic. Pot să beau din celalalt.

— E chiar mai bine. Ravic se aranjă în şezlong. Îi era recunoscător că nu se îngrijea dacă stătea comod. Avea tot ce i trebuie — slavă Domnului — şi n avea de gând să suporte atenţiile superficiale ale unei gazde.

Îşi umplu paharul şi puse sticla pe podea:

— Salute!

— Salute, spuse Joan Madou. Şi mulţumesc.

— Aşa e mai bine. Nu e vremea să te plimbi prin ploaie.

— Mai plouă încă?

— Da.

Zgomotul ploii pătrundea liniştit, asemenea cuiva care ar fi vrut să in­tre, cenuşiu, rece şi vag, ceva mai trist decât tristeţea — o mişcare nelă­murită a amintirilor, un val infinit ce se ndrepta spre ei şi care încerca să i tragă înapoi şi să înmormânteze ceva lăsat în voia apelor pe o insulă şi ui­tat — o tresărire de omenie, de lumină şi gânduri.

— O noapte potrivită pentru beţie.

— Da, şi tristă dacă eşti singur.

Ravic rămase tăcut un timp.

— Trebuie să ne obişnuim cu asta, spuse el. Tot ceea ce ne unea, a­cum a fost distrus. Ne am făcut ţăndări, asemenea unei oglinzi ce se pră­buşeşte. Nu mai avem nici un punct de sprijin. Îşi umplu din nou paharul. Când eram copil, am dormit într o livadă. Era vară şi cerul era senin. Îna­inte de a aţipi am văzut Orionul la orizont, deasupra pădurilor. N am uitat niciodată priveliştea. Învăţasem că Pământul e o planetă şi că se învârteş­te, aşa cum înveţi din cărţi, fără să înţelegi. Dar atunci, pentru prima dată mi am dat seama că, într adevăr, aşa era. Vedeam cum Pământul străbă­tea în tăcere imensităţile spaţiului. Am simţit atunci, cu multă putere, că eram cufundat în ceva din care nu mai puteam ieşi. Asta s a întâmplat poate, fiindcă mă trezisem dintr un somn adânc şi mi pierdusem memoria şi obişnuinţele, şi am privit cerul imens, mutat din loc. Deodată cerul nu mi s a mai părut nemişcat şi odihnitor, şi de atunci nu mi s a mai părut niciodată astfel.

Goli paharul.

— În acest fel unele lucruri ţi se par mai uşor, altele mai greu de su­portat. Privi spre ea. Nu ştiu cât ai băut. Când vei fi destul de obosită, nu mi mai răspunde.

— Nu încă. E ceva în mine care mai e treaz. Treaz şi rece.

Ravic puse sticla jos, pe podea. O oboseală pătrundea încet spre el, din odaia caldă. Veneau şi umbrele. Răbufniturile vântului. O odaie ciuda­tă, noaptea, şi din afară ritmul monoton al ploii — o colibă slab luminată la marginea haosului, un foc mic într o sălbăticie absurdă — un chip ne-cu­noscut căruia îi vorbea...

— Ai simţit vreodată asta? întrebă el.

Ea rămase tăcută o vreme.

— Da. Nu chiar aşa. Într altfel. Când nu mai vorbisem nimănui zile în­tregi şi mă plimbam noaptea — şi erau oameni ce şi aparţineau unul al­tuia — care mergeau undeva — care şedeau acasă altundeva. Totul deve­nea atunci ireal — ca şi cum m aş fi cufundat şi aş fi mers printr un oraş straniu şi apa...

Afară cineva urca scările. Se auzi un scârţâit de cheie şi o uşă se în­chise cu zgomot. Imediat după aceea apa ţâşni dintr un robinet.

— De ce stai la Paris, dacă nu cunoşti pe nimeni?

— Nu ştiu. Ce altceva aş putea face?

— N ai unde să te întorci?

— Nu. Sunt unii care nu se mai pot întoarce.

Vântul repezi picăturile de ploaie în fereastră.

— De ce ai venit la Paris?

Joan Madou nu răspunse. Ravic se gândi că adormise.

— Raszinski şi cu mine am venit la Paris fiindcă voiam să ne despăr­ţim, spuse ea după aceea.

Ravic nu fu deloc surprins. Sunt momente când nimic nu te poate surprinde. În cealaltă odaie, omul tocmai începuse să vomite. Auzeau gâfâ­ielile lui înăbuşite prin uşă.

— Atunci de ce erai aşa de disperată? întrebă Ravic.

— Fiindcă a murit! Mort! Să dispară aşa, deodată! Fără să se mai în­toarcă niciodată! Mort! Fără să se mai poată îndrepta nimic. Înţelegi? Joan Madou se ridică în pat şi privi spre Ravic.

— Da, spuse el şi gândi: Nu i adevărat. Nu fiindcă murise, ci fiindcă te a părăsit el, înainte să l părăseşti tu. Fiindcă te a lăsat singură înainte de a te fi pregătit...

— Cred — pentru el ar fi fost altceva — era...

— Uită. Regretele sunt lucrurile cele mai inutile din lume. Nimeni nu mai poate reînvia nimic. Şi nici să n drepte ceva. Altfel am fi cu toţii sfinţi. Viaţa nu ne poate face perfecţi. Tot ce e perfect aparţine unui muzeu.

Joan Madou nu răspunse. Ravic o urmări blând cum se lasă pe per­nă. Mai rămăsese ceva — dar era prea obosit ca să mai gândească. Afară de asta, îi era indiferent. Voia să doarmă. Mâine trebuia să opereze. Toate astea nu l priveau pe el. Puse paharul pe podea lângă sticlă. Ciudate lu-cruri săvârşim uneori, se gândi el.

6
Când Ravic intră, Lucienne Martinet stătea la fereastră.

— Cum ţi se pare, acum când te ai sculat din pat pentru prima dată? întrebă el.

Fata se uită la el; privi afară după amiaza cenuşie şi apoi întoarse din nou ochii spre Ravic.

— Nu e o vreme prea frumoasă astăzi, zise el.

— Ba da, răspunse ea. Pentru mine este.

— De ce?

— Pentru că nu trebuie să ies.

Stătea ghemuită pe scaun, într un chimono ieftin cu buline, strâns în jurul umerilor, o fiinţă mică, neînsemnată, cu dinţi urâţi — dar pentru Ra-vic era mai frumoasă în clipa aceea chiar decât Elena a Troiei. Era un izvor al vieţii, salvată cu propriile lui mâini. Nu era nimic de care să fie deosebit de mândru; pe una o pierduse cu puţin înainte; pe cealaltă putea s o piar­dă la fel; şi până în cele din urmă omul îi pierde pe toţi ceilalţi şi pe el în­suşi. Dar fata aceasta, pentru moment, era salvată.

— Nu e plăcut să distribui pălării pe o vreme ca asta, zise Lucienne.

— Distribui pălării?

— Da. Pentru doamna Lanvert. Magazinul acela din aleea Martignon. Trebuie să lucrăm până la cinci. Apoi duc cutiile cu pălării la clienţi. Acum e cinci şi jumătate. Pe vremea asta aş fi fost pe drum. Ea privi afară, pe fe­reastră. Păcat că nu plouă mai tare. Era mai bine ieri. Ploua cu găleata. Acum, altcineva trebuia să meargă prin ploaie.

Ravic se aşeză pe un scaun, în faţa ei, lângă geam. Curios, se gândi el. Întotdeauna credem că oamenii trebuie să fie extrem de fericiţi, după ce scapă de moarte. Se întâmplase o minune cu ea şi singurul lucru care o interesa era că nu trebuia să umble prin ploaie.

— Cum de s a întâmplat să vii tocmai la spitalul ăsta, Lucienne? în­trebă el.

Ea îl privi cu prudenţă.

— Mi a spus cineva.

— Cine?

— O cunoştinţă.

— Ce cunoştinţă?

Fata ezită.

— O cunoştinţă care a fost şi ea aici. Eu am adus o. Până la uşă. De aceea s a întâmplat să cunosc spitalul.

— Când s a petrecut asta?

— Cu o săptămână înainte să vin eu.

— Era fata care a murit în timpul operaţiei?

— Da.

— Şi totuşi ai venit aici?

— Da, zise Lucienne cu indiferenţă. De ce nu?

Ravic nu spuse ceea ce voia să spună. Privi faţa mică şi rece, care o­da­tă fusese blândă şi pe care viaţa o înăsprise atât de timpuriu.

— Ai fost la aceeaşi moaşă? întrebă el.

Lucienne nu răspunse.

— Sau la acelaşi doctor? Nu trebuie să ţi fie teamă să mi spui. Doar nu ştiu despre cine e vorba.

— Întâi s a dus Mary acolo. Cu zece zile înainte.

— Şi te ai dus şi dumneata, cu toate că ştiai ce i se întâmplase.

Lucienne ridică din umeri.

— Ce puteam să fac? Trebuia să risc. Nu cunoşteam pe altcineva. Un copil — ce aş fi făcut cu un copil? Ea privi iar afară pe fereastră. Pe balco­nul din faţă stătea un bărbat cu bretele şi cu o umbrelă deschisă.

— Cât o să trebuiască să mai rămân aici, domnule doctor?

— Cam o săptămână.

— Încă o săptămână?

— Nu e mult. De ce?

— Costă şi costă...

— Poate putem reduce o zi sau două.

— Crezi că pot plăti atâta, din leafă? N am atâţia bani. E scump, trei­zeci de franci pe zi...

— Cine ţi a spus asta?

— Infirmiera.

— Care? Eugénie, desigur.

— Da. A spus că operaţia şi pansamentele vor fi socotite în plus. Cos­tă mult!

— Ai plătit operaţia.

— Infirmiera mi a spus că n am dat destul.

— Infirmiera nu se pricepe la lucrurile astea, Lucienne. Mai bine l ai întreba pe doctorul Veber, mai târziu. — Aş vrea să ştiu mai curând.

— De ce?

— Aş vrea să ştiu cât am de lucrat ca să le plătesc.

Lucienne îşi privi mâinile. Degetele îi erau subţiri şi înţepate.

— Mai am de plătit chiria pe o lună, zise ea. Când am venit aici, era în treisprezece. Trebuia să fac anunţ că mă mut pe cincisprezece. Acum o să trebuiască să plătesc încă o lună, aşa, degeaba.

— N ai pe nimeni care să te ajute?

Lucienne ridică ochii în sus. Dintr o dată faţa ei păru cu zece ani mai bătrână.

— Ştiţi şi dumneavoastră, domnule doctor... El a fost atât de supă­rat... Nu bănuia că sunt aşa de neştiutoare. Altfel n ar fi vrut să aibă de a face cu mine.

Ravic dădu din cap. Lucrurile astea nu erau noi pentru el.

— Lucienne, zise el, am putea încerca să căpătăm ceva de la femeia care a provocat avortul. A fost greşeala ei. Tot ce trebuie să faci, e să ne spui numele ei.

Fata se ridică brusc. Fiinţa ei toată nu arăta decât împotrivire.

— Poliţie? Nu. O să fiu atunci şi eu amestecată.

— Fără poliţie. N o să facem altceva decât s o ameninţăm.

Ea râse cu amărăciune.

— N ai să obţii în felul acesta nimic de la ea. E de oţel. A trebuit să i plătesc trei sute de franci... Unii oameni n au într adevăr noroc, spuse ea ca şi cum ar fi vorbit despre altcineva şi nu despre ea însăşi.

— Dimpotrivă, răspunse Ravic. Ai mult noroc.

O văzu pe Eugénie în sala de operaţii. Lustruia instrumentele de ni­chel. Era una din maniile ei. Era atât de absorbită de lucrul ei, încât nu l auzi când intră.

— Eugénie, o strigă el.

Ea tresări speriată.

— Aaa, dumneata! Întotdeauna trebuie să sperii lumea?

— Nu cred că i genul meu. Dar dumneata n ar trebui să sperii paci­enţii cu poveştile dumitale despre taxe şi onorarii.

Eugénie înălţă din umeri, cu cârpele de lustruit în mână.

— Bineînţeles, stricata aia trebuia să se plângă.

— Eugénie, zise Ravic, sunt mult mai numeroase stricatele printre fe­meile care nu s au culcat niciodată cu un bărbat, decât printre cele care duc o viaţă atât de grea ca a ei. Ca să nu mai vorbim despre cele măritate. Dealtfel, fata nu s a plâns. Numai c ai reuşit să i strici toată ziua. Asta i tot.

— Şi ce i cu asta? Duce o asemenea viaţă şi mai e şî sensibilă!

"Eşti un catehism moral ambulant, se gândi Ravic. Un exemplu dez­gustător de virtute conştiincioasă — ce ştii tu despre deznădejdea micii modiste care a avut curajul să meargă la aceeaşi moaşă ce i a nenorocit prietena — şi la acelaşi spital unde cealaltă murise — şi care n a spus de­cât: «Ce altceva aş fi putut să fac?» Şi: «Cum pot să plătesc atât?»"

— Ar trebui să te măriţi, Eugénie, spuse el. Cu un văduv cu copii. Sau cu proprietarul unei întreprinderi de pompe funebre.

— Domnule Ravic, replică infirmiera cu demnitate, ai să binevoieşti să nu te mai amesteci în treburile mele personale? Altfel o să fiu nevoită să mă plâng doctorului Veber.

— Oricum, tot o faci toată ziua. Ravic fu mulţumit să vadă două pete roşii apărând pe obrajii femeii. De ce printre oamenii credincioşi se găsesc atât de puţini cumsecade, Eugénie? Cinicii au cel mai bun caracter. Idea­liştii sunt cei mai insuportabili. Asta nu te pune pe gânduri?

— Nu, mulţumesc lui Dumnezeu.

— Mi am închipuit. Mă duc acum la fiicele păcatului. La Osiris. În caz că doctorul Veber are nevoie de mine...

— Nu cred că doctorul Veber să aibă nevoie de dumneata.

— Virginitatea nu presupune întotdeauna clarviziune. Poate să aibă nevoie de mine. O să rămân acolo, cam până la cinci. Apoi mă duc la mine, la hotel.

— Frumos hotel! Cuibul acela de ovrei!

Ravic se întoarse.

— Eugénie, nu toţi refugiaţii sunt evrei. Şi nu toţi evreii sunt evrei. Am cunoscut chiar, odată, un evreu negru. Era un om foarte singur, în­spăi­mântător de singur. Singurul lucru care i plăcea, era mâncarea chine­zească. Asta e viaţa.

Infirmiera nu răspunse. Freca un platou de nichel care n avea nici o pată.

Ravic se afla într un bistro de pe strada Boissière, privind prin gea­mu­rile ude de ploaie, când zări un om. A fost ca o lovitură în plexul solar. În prima clipă nu simţi decât şocul, fără să şi dea seama ce era — dar în clipa următoare dădu masa la o parte, sări de pe scaun şi se repezi spre uşă prin mulţimea din local...

Cineva îl prinse de braţ şi l ţinu strâns. El se întoarse.

— Ce este? întrebă mirat. Ce i?

Era chelnerul.

— N aţi plătit, domnule.

— Ce? — A, da — mă întorc... Îşi trase braţul. Chelnerul se înroşi.

— La noi nu se admite aş ceva. Trebuie să...

— Uite...

Ravic scoase o bancnotă din buzunar, o aruncă chelnerului şi se repe­zi pe uşa deschisă. Împinse pe câţiva, fugi după colţ spre dreapta, pe stra­dă.

Cineva îl strigă din urmă. Se reculese, se opri din fugă şi merse cât putu de repede, căutând să nu pară suspect. "E de necrezut, gândea el, e de necrezut, trebuie să fiu nebun, e imposibil! Faţa aceea, trebuie să fie doar o simplă asemănare, o blestemată şi diabolică asemănare, o farsă idi­oată pe care mi o joacă nervii mei — nu poate fi la Paris chipul acela, el e în Germania, la Berlin — fereastra era udă de ploaie, nu se putea vedea clar prin ea, sigur că m am înşelat..."

Îşi făcu loc prin mulţimea care ieşea dintr un cinema, cercetând fie­ca­re chip pe lângă care trecea; le fixa pe sub pălărie, întâlnea privirile lor mi­rate şi iritate, mergea înainte, tot înainte, alte chipuri, alte pălării, gri, ne­gre, albastre, trecea pe lângă ele, se întorcea iar, le privea fix...

Se opri la întretăierea din bulevardul Kléber. Îşi reaminti deodată, o femeie, o femeie cu un căţel — şi chiar în spatele ei pe omul acela.

Ardea de nerăbdare de când trecuse femeia cu câinele. Se întoarse re­pede înapoi. Zărind de la distanţă femeia cu câinele, el se opri la cotitură. Îşi încleştă pumnii în buzunare şi cercetă cu cea mai mare atenţie pe fieca­re trecător. Câinele se opri la un felinar, mârâi şi şi ridică piciorul din spa­te cu foarte multă băgare de seamă. Apoi râcâi trotuarul foarte ceremonios şi o luă la fugă. Ravic îşi simţi deodată ceafa umedă de sudoare. Mai aştep­tă câteva minute — chipul nu se arătă. Privi maşinile oprite acolo. Erau goale. Se întoarse iarăşi şi se îndreptă repede spre intrarea metroului din bulevardul Kléber. Coborî, luă un bilet şi merse de a lungul platformei. Era destul de multă lume acolo. Înainte să înceapă să i examineze, veni un metro, veni şi dispăru în tunel. Platforma rămase goala.

Porni încet, înapoi, spre bistro. Se aşeză la masa unde stătuse înain­te. Paharul cu calvados, pe jumătate plin, era încă acolo. Părea ciudat că mai rămăsese acolo.

Chelnerul veni încurcat spre Ravic.

— Iertaţi mă, domnule, n am ştiut...

— Nu face nimic! spuse Ravic. Adu mi un calvados.

— Încă unul?

Chelnerul se uită la paharul pe jumătate plin, de pe masă.

— Nu vreţi să l beţi mai întâi pe acesta?

— Nu. Adu mi altul.

Chelnerul ridică paharul şi l mirosi.

— Nu e bun?

— E foarte bun, numai că vreau altul.

— Bine domnule.

"M am înşelat, gândi Ravic. Geamul era ud de ploaie, stropit în parte — cum s ar putea să recunoşti pe cineva prin el? Se uita prin geam. Privi atent, ca un vânător, pândind fiecare trecător dar, în acelaşi timp, un tab­lou viu, cenuşiu şi apăsător trecu ca o umbră prin faţa ochilor săi, un crâmpei de amintire...

Berlin. O seară de vară în 1933. Clădirea Gestapoului; sânge; o came­ră goală fără geamuri; lumina tăioasă a globurilor electrice; o masă roşie de metal cu margini de piele; luciditatea nemiloasă a nopţii de tortură, con­ştiinţa care îi tresărise de nenumărate ori din amorţeala epuizării a­tunci când era mereu cufundat într un vas cu apă pentru a şi reveni; ră­runchii loviţi aşa de tare încât nu l mai dureau; chipul disperat şi desfigu­rat al lui Sybil, despre care i s a raportat cu trei zile mai târziu c a fost gă­sită spânzurată..."

Chelnerul apăru şi puse paharul pe masă.

— Iată o altă marcă, domnule. Didier din Caen, mai vechi.

— Bine, mulţumesc.

Ravic îşi goli paharul. Scoase un pachet de ţigări din buzunar, luă u­na şi o aprinse. Mâinile însă nu i erau încă complet sigure. Aruncă chibri­tul jos şi comandă un alt calvados. Chipul acela, chipul acela zâmbitor, pe care a crezut că l vede din nou — trebuie să se fi înşelat. Era imposibil ca Haake să fie la Paris. Imposibil! Alungă amintirile. N avea sens să se mai frământe, atâta vreme cât nu mai era nimic de făcut. Va veni vremea când totul se va prăbuşi acolo şi se va putea întoarce. Până atunci...

Chemă chelnerul şi plăti. Dar nu se putu opri să nu cerceteze fiecare chip de pe stradă.

Şedea cu Morosow în Catacombă.

— Crezi că era el? întrebă Morosow.

— Nu. Dar părea să fie el. Blestemată asemănare. Sau nu mai pot să mă încred în memoria mea.

— Ce ghinion că erai într un bistro.

— Da.

Morosow rămase un timp tăcut.

— Te scoate din sărite, nu i aşa? zise el apoi.

— Nu. De ce?

— Fiindcă nu ştii.

— Ba eu ştiu.

Morosow nu răspunse.

— Stafii, zise Ravic. Crezusem că voi scăpa de ele acum.

— Nimeni nu scapă niciodată de asta.

Tăcură câtva timp.

— Jucăm o partidă? întrebă Morosow.

— Da. Dar nu văd nici o tablă liberă.

— Acolo unde joacă profesorul. A jucat cu Levy. Ca de obicei, a câşti­gat.

Ravic se apropie de cei ce jucau şah.

— Aţi jucat mult, domnule profesor, spuse el.

— Toată după amiaza.

Bătrânul dădu din cap.

— Mă distrează. Şahul nu se poate compara cu nici un joc de cărţi. La cărţi ai noroc sau ghinion. Nu e destul de distractiv. Şahul e o lume apar­te. Când joci, te scuteşte de lumea dinafară... Se sculă cu ochi strălucitori.

— Care nu este chiar aşa de desăvârşită...

Levy, partenerul său, începu deodată să râdă. Apoi tăcu, se întoarse speriat şi l urmă pe profesor.

Jucară două partide. Apoi Morosow se sculă.

— Trebuie să plec. Să deschid uşile celor mai alese exemplare ale u­ma­nităţii. De ce nu mai vii deloc pe la Şeherezada?

— Nu ştiu. Din întâmplare.

— Ce ai zice, dac ai veni mâine noapte?

— Nu pot mâine noapte. Iau masa la Maxim.

Morosow râse.

— Pentru un refugiat ilegal, ai foarte mult curaj, dacă te arăţi în cele mai elegante localuri din Paris.

— Sunt singurele unde eşti în toată siguranţa, tu, fericit posesor al paşaportului Nansen. Acel ce se poartă ca un refugiat e prins foarte cu­rând. Trebuie să iei aminte de lucrul ăsta.

— Foarte bine. Atunci cu cine mergi? Cu ambasadorul Germaniei, din motive de securitate?

— Cu Kate Hegstroem.

Morosow şuieră.

— Kate Hegstroem, spuse el. S a întors?

— Soseşte mâine dimineaţă de la Viena.

— Perfect. Atunci o să te văd mai târziu şi la Şeherezada.

— Poate că nu.

— Imposibil! Şeherezada e cartierul general al lui Kate Hegstroem, când vine la Paris. Ştii asta tot atât de bine ca şi mine.

Morosow nu admise o asemenea posibilitate.

— De data asta e altceva. Intră în spital. Trebuie să fie operată în­tr una din zilele următoare.

— Tocmai de aceea are să vină. Tu nu înţelegi femeile. Morosow îşi micşoră ochii. Sau nu vrei ca ea să vină acolo?

— De ce nu?

— Tocmai mă gândeam că n ai mai venit pe la noi de când mi ai tri­mis o pe femeia aceea, Joan Madou. Nu pare să fie o simplă întâmplare.

— Prostii. Nici n am ştiut măcar că mai este la voi. V a folosit la ceva?

— Da. Mai întâi a fost în cor. Acum a căpătat un mic solo. Două sau trei cântece...

— S a obişnuit între timp?

— Sigur. De ce nu?

— Era grozav de disperată. O biată nenorocită.

— Ce? întrebă Morosow.

— O biată nenorocită.

Morosow zâmbi. — Ravic, răspunse el pe un ton patern, cu o expresie în care dintr o dată apărură stepele întinse, spaţiul, înţelegerea şi toată experienţa din lume, nu vorbi prostii. Femeia asta e o pramatie.

— Ce? întrebă Ravic.

— O pramatie. Nu o prostituată. Dacă ai fi rus, ai înţelege.

Ravic dădu din cap.

— Atunci probabil că s a schimbat foarte mult. Pe curând, Boris. Dumnezeu să ţi aibă ochii în paza lui.

7
— Când va trebui să mă internez la spital, Ravic? întrebă Kate Heg­stroem.

— Mâine seară. Te vom opera poimâine.

Stătea în faţa lui, slăbuţă, copilăroasă, sigură de ea, drăguţă, dar nu aşa de tânără ca înainte.

— De data asta mi e teamă, spuse ea. Nu ştiu de ce. Dar mi e teamă.

— N are de ce... E o chestie de obişnuinţă.

Ravic o operase de apendicită cu doi ani înainte. S au plăcut şi de a­tunci fuseseră prieteni. Uneori dispărea luni întregi şi apoi se întorcea pe neaşteptate. Era un fel de mascotă pentru el. Apendicita ei fusese prima operaţie pe care o făcuse la Paris. Îi adusese noroc. De atunci avea mereu de lucru şi nu mai avusese nici încurcături cu poliţia.

Ravic se îndreptă spre fereastră şi privi afară, în curtea hotelului Lan­caster. Un castan bătrân şi imens îşi întindea braţele goale spre cerul u­med.

— Ploaia asta, spuse ea. Când am plecat din Viena, ploua. M am tre­zit la Zürich, ploua. Şi acum, aici... Dădu în lături perdelele. Nu ştiu ce i cu mine. Cred că îmbătrânesc.

— Totdeauna când cineva se gândeşte la asta, e semn că încă n a îm­bătrânit.

— Eu sunt altfel. Am divorţat de două săptămâni. Ar trebui să fiu ve­selă. Dar sunt obosită. Totul se repetă, Ravic. De ce?

— Nimic nu se repetă. Numai noi înşine ne repetăm, asta i tot.

Zâmbi şi se aşeză pe o sofa, lângă un cămin artificial.

— Viena devenise un lagăr militar. Tristă. Nemţii s au îngrămădit aco­lo şi cu ei şi austriecii. Şi austriecii, Ravic. Credeam că un austriac nazist e o contradicţie. Dar am văzut şi din aceştia.

— Nu i deloc surprinzător, Kate. Puterea este molima cea mai conta­gioasă.

— Da. Şi cea mai deformantă. De asta am şi cerut divorţul. Acest pier­de vară încântător cu care m am măritat acum doi ani, devenit pe neaş­tep­tate un şef brutal şi zgomotos, îl pune pe bătrânul profesor Bernstein să măture străzile, în timp ce el stă şi râde. Bernstein care, cu un an îna­inte, îl îngrijise şi l vindecase de o inflamaţie a rinichilor. Pretindea că ono­rariul fusese prea mare. Kate Hegstroem strânse buzele: onorariul l am plătit eu, nu el.

— Bucură te c ai scăpat de el.

— A cerut două sute cincizeci de mii de şilingi pentru divorţ.

— Ieftin, spuse Ravic. Tot ce poţi aranja cu bani e ieftin.

— N a căpătat nimic. Kate Hegstroem îşi ridică faţa ei ovală, tăiată fin şi fără nici un cusur, ca o bijuterie. I am spus ce cred despre el, despre partidul său, despre şeful lui — şi că de acum am s o spun la toată lumea. M a ameninţat cu Gestapoul şi cu lagărul. I am râs în faţă. Sunt încă ame­ricană şi sub protecţia ambasadei. Nimic nu mi se va întâmpla mie — lui însă da, deoarece e căsătorit cu mine. Ea râse.

— Nu se gândise la asta. De atunci nu mi a mai pus nici o piedică.