Jorge Amado

Jorge Amado

TOCAIA GRANDE

CUPRINS:

LOCUL.

Natário da Fonseca, om de încredere, pregăteşte o cursă într-un loc frumos.

Licenţiatul Venturinha se iniţiază în viaţa publică.

LOCUL DE ÎNNOPTARE.

Dumnezeul maroniţilor îl conduce pe vânzătorul ambulant Fadul Abdala într-un loc paradiziac.

Căpitanul Natário da Fonseca îşi vizitează domeniile.

Negrul Castor Abduim da Assunçăo îl agresează pe proprietarul unei plantaţii de zahăr după ce-l încornorase de două ori.

Ajutat de Coroca, Tiçăo Abduim îi extrage un molar amantei lui Manuel Bernardes, pistolar celebru.

TABĂRA.

În timp de restrişte, Fadul Abdala, victimă a coşmarurilor, încearcă să-şi găsească o concubină.

Un grup de ţigani se opreşte în Tocaia Grande într-o noapte cu lună plină.

Trecând prin cătun, licenţiatul Andrade Junior se arată pesimist faţă de viitorul Tocaiei Grande.

Nopţi de-a rândul, în pustietatea de la Tocaia Grande, Fadul Abdala o deflorează pe domnişoara Aruza.

Jussara Ramos Rabat, văduva şi moştenitoarea lui Kalil Rabat, merge la Tocaia Grande.

În timpul absenţei lui Fadul Abdala, faimosul Manezinho invadează Tocaia Grande în fruntea bătăuşilor.

AŞEZAREA.

Instalat în Tocaia Grande, negrul Castro Abduim se luptă cu singurătatea.

La cererea Epifâniei, negrul Castor Abduim organizează sărbătoarea de Săo Joăo.

Căpitanul Natário da Fonseca întâlneşte pe drum o familie din Sergipe şi o îndrumă spre Tocaia Grande.

Familia de sergipani ajunge la Tocaia Grande, iar căpitanul Natário da Fonseca începe construcţia propriei case.

CĂTUNUL.

Bătrâna Jacinta Coroca se iniţiază în complicata meserie de moaşă.

Colonelul Boaventura Andrade propune un toast cu rachiu.

Înţelegeri şi neînţelegeri în dragoste cu o moară şi podeţ.

SATUL.

Defilează gravidele în afluxul de animale şi oameni.

Se umflă apele râului, aproape că termină cu Tocaia Grande.

În ziua sărbătoririi barăcii celei mari, apare şi se instalează febra.

Personajele din sceneta religioasă a coanei Leocádia cer permisiunea locuitorilor din Tocaia Grande pentru a dansa: olario! Olara!

CITADELA PĂCATULUI, BÂRLOGUL BANDIŢILOR.

Vizita Sfântului Oficiu în Tocaia Grande cu rechizitoriu, condamnare şi petrecere.

O dată cu sosirea legii în Tocaia Grande, aici întrerupem chiar de la început, povestea oraşului Irisópolis.

Comemorările prilejuite de împlinirea a şaptezeci de ani de la întemeierea localităţii Irisópolis şi a cincizeci de la ridicarea ei la rang de oraş, reşedinţă de district şi sediul municipiului, au avut un anume ecou în presa din sudul ţării. Dacă pentru aşa ceva, dinamicul Prefect a disponibilizat o grămadă de bani, nu trebuie nicidecum criticat: tot ceea ce poate face cunoscute minunăţiile din Irisópolis, trecutul său de epopee, splendidul prezent merită aplauze şi elogii. În afara articolelor plătite, ziarele din Rio şi Săo Paulo au publicat unele ştiri despre principalele evenimente care au dat strălucire petrecerilor, evidenţiindu-se ceremoniile, ambele solemne, de inaugurare a busturilor colonelului Prudencio de Aguiar şi al lui Inácio Pereira, ridicate câte unul în fiecare piaţă, cea de la Prefectură şi cea din faţa Bisericii.

O dată cu răsturnarea situaţiei politice, cu sfârşitul dominaţiei bandei care preluase puterea după moartea clanului Andrade, tatăl şi fiul, moşierul a tăiat şi a spânzurat la Intendenţă timp de zeci de ani, el însuşi Intendent, la fel ca şi alţii aleşi de el, rude sau cumetri. Dovezi ale capacităţii administrative a colonelului şi a conştiinciozităţii sale în exercitarea puterii pot fi şi astăzi văzute şi admirate în perimetrul urban, inclusiv strada pavată cu piatră cubică englezeasca – importată chiar din Anglia, da, domnilor!

— Mândria cetăţenilor din Irisópolis, în timp ce acuzaţiile de deviere de fonduri din banii publici s-au pierdut în negura vremurilor.

Cât despre doctor, în calitatea lui de cumnat şi consilier, de cetăţean cu aptitudini deosebite, a exercitat funcţiile cele mai înalte, şi-a asumat sarcinile de cea mai mare răspundere, fiind cel care a avut ca meritoriu obiectiv colectarea de fonduri destinate construcţiei Bisericii, un magnific templu catolic, altă mândrie a colectivităţii: simbol al Credinţei şi al idealismului acelor viteji care, captivaţi de cutezanţa celor doi pionieri merituoşi, au contribuit la punerea primei pietre la temelia localităţii. Administrator competent, doctorul a reuşit să ridice în acelaşi timp biserica şi elegantul conac unde şi în ziua de azi locuiesc descendenţi de-ai săi; nici măcar în culmea disputelor politice, nu s-a reuşit să se dovedească vreuna din numeroasele calomnii aduse onestităţii sale. Acuzaţii făcute cu uşurinţă, dovezi dificile.

S-au scris articole laudative, amintindu-se, cu emfaza şi retorica necesare, faptele Colonelului şi ale Doctorului, pagini de civism, lecţii de istorie, exemple pentru generaţiile viitoare. Totul după cum scrie la carte, spre încântarea notabilităţilor, a intelectualităţii, a tineretului – speranţa Patriei – în fine, a tuturor celor care sunt capabili să recunoască şi să aplaude eroismul şi devotamentul faimoşilor predecesori faţă de cauza publică.

Astfel, întreaga Brazilie, de la Oiapoque la Chuí, a putut contempla, la lumina artificiilor comemorative, strălucitoarea faţă a Irisópolisului, comunitate născută din curcubeu într-o zi îndepărtată de bunătate, pace şi fraternitate între oameni, după cum a proclamat într-un poem cu versuri albe, cel mai important poet din regiune, al cărui nume, cu siguranţă, l-aţi auzit pronunţat printre laude.

În textele lor omagiale, literaţi, politicieni şi jurnalişti au omis mai tot timpul numele dintâi al târgului; motive evidente l-au sortit uitării.

Înainte de a fi Irisópolis, a fost Tocaia Grande.

Spun nu când ceilalţi spun da la unison. Doresc să descopăr şi să revelez faţa ascunsă, cea care a fost ştearsă din compendiile de Istorie pentru că era infamă şi degradantă; vreau să cobor în renegatul început, să simt consistenţa lutului amestecat cu sânge şi noroi, să fiu în stare să înfrunt şi sa depăşesc violenţa, ambiţia, meschinăria, legile omului civilizat. Vreau să povestesc despre iubirea prihănită, când încă nu se ridicaseră altare închinate virtuţii. Spun nu când ceilalţi spun da, nu am alte obligaţii.

LOCUL.

Natário da Fonseca, om de încredere, pregăteşte o cursă într-un loc frumos.

Înainte de a fi apărut vreo casă, s-a săpat cimitirul la poalele dealului, pe malul stâng al râului. Primele pietre au fost folosite pentru marcarea gropilor goale în care au fost îngropate cadavrele spre sfârşitul dimineţii, în jurul prânzului, când, în sfârşit, colonelul Elias Daltro îşi făcu apariţia în fruntea câtorva bărbăţoi – patru ciocli, cei care rămăseseră la fermă – şi îşi dădu seama de amploarea dezastrului. Nu rămăsese nici măcar un suflet care să povestească ce se întâmplase.

Colonelul se uită lung la corpurile însângerate. Berilo murise cu pistolul în mână, nici nu apucase să tragă: glonţul îi luase scalpul: Colonelul îşi întoarse privirile. Înţelese că acel carnagiu însemna sfârşitul, deja nu mai avea mijloace să continue. Îşi înăbuşi emoţia în adâncul pieptului, nu se exterioriza, nu lăsă ca ceilalţi să bage de seamă ceva. Ridică glasul pe un ton de comandă, începu să dea ordine.

În ciuda furtunii – urgie cu nori negri şi tunete dezlănţuindu-se – în pădure câţiva vulturi, aţâţaţi de sânge şi de măruntaiele împrăştiate, zburau pe deasupra oamenilor ocupaţi cu căratul corpurilor şi cu săparea gropilor.

— Repede, înainte ca duhoarea să se întindă.

Au călărit în tăcere până la capul podeţului când Natário, în fruntea escortei care plecase să-l ia pe Colonel din tabăra de la Taquaras, staţie de cale ferată, încetini pasul catârului, se aşeză în rând cu şeful şi vorbi încetişor:

— Ştiu eu un loc foarte convenabil, dom' Colonel. Pot să ţi-arăt, dacă dumneata doreşti să facem un ocol, nu-i decât vreo juma' de leghe. Este puţin mai înainte, mergând pe râu în sus.

Un loc convenabil? Convenabil pentru ce? Informaţia bastardului venea atât de prompt, încât colonelul Boaventura Andrade tresări. Dona Ernestina, sfânta lui soţie, pricepută în ale spiritismului, afirma cum că unele persoane aveau darul de a citi gândurile altora. Însoţit de fiul său, Venturinha, student la Drept, moşierul asistase într-un teatru din Capitală la un spectacol de prestidigitaţie şi telepatie, rămăsese cu gura-căscată, prostit de acel fachir şi de nevastă-sa, o blondină care merita un bărbat mai acătării decât acel slăbănog cu o barbă ca nişte ţepi. Slăbănog, cu obrajii supţi, cu un ten ca de ceară, un cap oribil, dar un expert în ale ghicitului, citea gândurile ascunse din capul celorlalţi ca şi cum le-ar fi citit de pe hârtie, Venturinha, un insolent aspirant la titlul de avocat, garanta că totul nu eradecât un truc, dar nu reuşi să dovedească, să furnizeze o explicaţie convingătoare. Colonelul prefera să nu cerceteze aceste mistere: de o vitejie aproape legendară, nimic de pe lumea asta nu-l speria: totuşi, simţea o teamă de necontrolat în faţa forţelor supranaturale. Avea într-adevăr nevoie de un loc convenabil, cum de ghicise Natário?

Se uită fix la însoţitorul său, întrebător. Natário schiţă un zâmbet. Faţă mare de indian, păr negru, tuns, pomeţii obrazului ieşiţi în afară, ochii mici şi ageri. Făcea caz de titlul de şef al paznicilor şi dacă-şi exercita funcţia cu plăcere, răspunzând de munca de pe plantaţiile de cacao, în ultimul timp se ocupase mai ales de scandalurile care se sfârşeau cu morţi şi care-i învrăjbeau pe puternicii seniori. Avea experienţă, dobândită în situaţii anterioare, întotdeauna în serviciul colonelului Boaventura. De la tânărul certat cu justiţia, Natário urcase toate acele ranguri: om de pază, paznic-şef, şef de gardieni, om de încredere, bun la toate. Cântărea faptele, trăgea concluzii.

Atent la convenienţe, Colonelul evita să vorbească despre lupte armate atunci când se referea la schimburi de focuri, ambuscade, confruntări sângeroase care se lăsau cu morţi sau răniţi. Oricât de înverşunată ar fi fost disputa, pentru a o numi folosea un cuvânt care i se părea mai civilizat, mai puţin violent: politica.

— Politica este în fierbere, Natário, trebuie să luăm măsuri, dacă nu, ne omoară, politica este extrem de periculoasă!

Mai avansase puţin cu discuţia avută cu şeful paznicilor, cu o săptămână înainte, pe terasa casei mari de pe Plantaţia Atalaia, comentând ştirile confirmate despre pregătirile colonelului Elias Daltro, şef politic, stăpânul moşiei Cascavel, ale cărei plantaţii de cacao se învecinau cu cele de la Atalaia. Prieteni şi împărtăşind aceleaşi idealuri, cei doi colonei s-au transformat în duşmani de moarte, fiecare considerându-se stăpânul exclusiv al acelei imensităţi îndepărtate de pădure deasă care se întindea de unde începea regiunea şi până la malul râului Cobras.

— Vecinul şi-a pierdut capul, a trimis să i se aducă oameni de pază până şi în Alagoas. Are cu nemiluita, nici nu-i poţi număra, Natário, fii atent…

— Sunt atent, dom' colonel.

— Sau avem grijă, facem un plan, punem la cale o ambuscadă, sau ne-am ars. Trebuie să fiu prevăzător. În câmp deschis nimeni nu-şi poate suferi vecinul.

— Spunea „vecin” ca să nu pronunţe numele de adversar.

Rămăsese la acele referinţe vagi şi pentru că încă nu făcuse nici un plan, nu imaginase nici o ambuscadă, doar concepuse detaliile în Ilhéus. Cum de era posibil, atunci, ca şeful paznicilor să se refere la un loc anume, răspunzând preocupărilor sale, întrebărilor pe care încă nu le pusese?

Un loc foarte convenabil. Colonelul Boaventura şi-a simţit inima bătând mai tare: să fi avut oare Natário darul de a ghici gândurile? Când e vorba de oameni cu sânge indian, nu se ştie niciodată. Însoţitorul său vorbi exact în momentul în care colonelul se gândea la necesitatea urgentă de a găsi un loc adecvat pentru a întinde o cursă, operaţie principală a planului urzit în secret. Natário răspundea direct gândurilor colonelului înainte ca acesta să li deschis gura pentru a-şi anunţa hotărârea luată:

— Convenabil pentru ce, Natário?

Zâmbetul se mări pe faţa liniştită a metisului. Dacă nu ar fi avut acei ochi pătrunzători, ar fi trecut drept un individ docil şi liniştit, un om simplu. Numai cei care-l cunoşteau îndeaproape, cei care-l văzuseră acţionând în momente critice, ştiau câtă capacitate de decizie şi judecată, de vitejie şi comandă se ascunde sub aceasta faţă imobilă.

— Pentru a întinde o cursă pe cinste, dom' colonel. Nu ştiu să fie un loc mai bun.

Coincidenţă, fără îndoială, nu exista altă explicaţie. Cu atât mai bine, dacă Natário ghicea gândurile celorlalţi, nu-i rămânea altă soluţie Colonelului decât să ordone să fie lichidat. Ceea ce ar fi fost păcat: un aghiotant aşa de competent nu se găsea pe toate drumurile. Natário era în serviciul colonelului Boaventura de peste cincisprezece ani şi îşi dovedise loialitatea în repetate rânduri: în luptele din trecut, în două ocazii îi salvase viaţa. Când sosise în Atalaia să caute refugiu – omorâse un negustor într-un bordel din Propriá – era un băietan imberb, nimeni nu dădea doi bani pe el. Astăzi, numele lui Natário e arhicunoscut, respectat, bine văzut de unii, urât de alţii, temut de toţi: când deschide gura, toată lumea tace să-l asculte, când scoate arma, Doamne apără-ne, scapă cine poate.

În schimbul loialităţii sale şi a bunelor servicii, stăpânul îi promisese o bucata de pământ, cu act scris la Notar, unde Natário să-şi facă o plantaţie de cacao, să-şi facă moşia lui. Imediat ce se termină scandalul, Colonelului nu-i pare rău de promisiunea făcută: ghicitor sau nu, Natário merita.

— Orice loc e bun pentru a se întinde o cursă – Colonelul evita să folosească termenul ambuscadă – este suficient un copac bine situat şi un tip bun la pândă.

Natário îşi lărgi şi mai mult zâmbetul.

— Dumneata ai dreptate, dar eu vorbesc de o ambuscadă pe cinste, de asta avem noi nevoie. Vorbeşte lumea că oamenii pe care colonelul Elias i-a contractat se vor duce la Itabuna într-una din zilele astea. Peste douăzeci de oameni… – Îşi îngroşă vocea:

— Un amărât de copac şi doar un suflet viu nu sunt suficiente, nu, domnule.

Erau la curent cu mişcările colonelului Elias, care recruta gorile, unii veniţi de departe, aleşi pe sprânceană pentru a garanta preluarea funcţiei de către avocăţelul de doi bani ales Intendent cu sprijinul Guvernatorului. De ce naiba se amesteca Guvernatorul în acea dispută care-i interesa numai pe ei, pe stăpânii din regiune? De ce se amesteca să hotărască dacă nu era capabil de aşa ceva? Colonelul Boaventura nu dorea să se pună rău cu Guvernatorul, dar Intendenţa din Itabuna era un subiect privat asupra căruia trebuiau să decidă coloneii, cu binele sau cu răul, prin înţelegere sau prin luptă, cine era mai puternic sau mai înţelept avea să desemneze candidatul. Necesară doar pentru a legaliza faptul consumat, farsa alegerilor trebuia să succeadă deciziei, niciodată să o preceadă. Vecinul, considerându-se deştept, anticipase data, îl proclamase pe avocăţel victorios şi avea de gând să-l impună. Intrigi avocăţeşti, colonelul Boaventura le ura.

Soluţia legală era anularea acordului – acord, un rahat! Numire din oficiu, gorilele înlocuindu-i pe alegători – dar pentru a o obţine, nu era suficientă cererea făcută judecătorului: la fel ca şi alegerile, anularea trebuia să succeadă faptelor consumate. În zilele pe care le petrecu la Ilhéus, de unde se întorcea, colonelul Boaventura refăcuse alianţe, făcuse promisiuni, proferase ameninţări, unsese roţi prin birouri notariale ce nu se lăsau clintite, şi, ca de obicei, se desfătase în patul moale, în braţele calde ale Adrianei, fata pe care o păstra cu vizibilă exclusivitate la pensiunea Loretei. Planul fiind conceput în cele mai mici detalii, fuseseră luate măsurile indispensabile pentru succesul deplin, nu mai lipsea decât să descopere un loc care să-i convină şi să se asigure de ziua în care oamenii vecinului aveau să pornească spre Itabuna. La un şmecher, un şmecher şi jumătate.

După ce trecuse de cotul râului, Natário opri catârul:

— Nu se poate urca pe cal, Colonele, nu putem trece.

Lăsară animalele cu doi gealaţi. Natário scoase cuţitul: înainta tăind crengi, croindu-şi drum prin desiş. Moşierul corpolent se ţinea de arbuşti, aluneca pe pietre: merita oare atâta efort? Dar, când ajunseră în vârful dealului, nu se putu abţine să nu exclame descoperind imensul câmp, valea care se întindea de-o parte şi de alta a râului, o panoramă superbă, o minunăţie.

— Nici c-am văzut un loc mai frumos!

Natário dădu din cap, aprobator:

— Aici îmi voi face casa, Colonele, când se vor termina luptele şi când dumneata îţi vei îndeplini promisiunea. Aici, într-o bună zi, va fi un oraş. Sunt atât de sigur, de parcă-l şi văd aievea.

— Se uita în zare, părea că vede ceva dincolo de orizont, dincolo de timp.

Din nou, pe Colonel îl cuprinse îndoiala: o fi metisul vreun prezicător? Poate că era, fără să ştie: existau cazuri, dona Ernestina cunoştea câteva. Şi Adriana credea în telepatie şi în viziuni; în asta, amândouă se asemănau, soţia şi ibovnica, în rest, ce diferenţă!

Natário continuă:

— Am aflat că bătăuşii colonelului Elias vor trece pe aici ca să ajungă la râu, fără să mai traverseze Atalaia. Vezi drumul ăla, Colonele? Nu mai este altul. Dacă dumneata doreşti, dă un ordin, mă postez aici, sus, cu o mână de oameni. Îţi garantez că niciunul din ei nu va mai ajunge la Itabuna. Un loc mai convenabil decât ăsta pentru o cursă pe cinste, nici că poate exista, Colonele. De-aici, de sus, nu trebuie decât să stai la pândă şi să-i expediezi pe pistolarii ăia direct în fundul iadului.

— Zâmbi:

— Se pare că Dumnezeu a făcut dinadins locul ăsta, Colonele.

Colonelul Boaventura îşi simţi inima bătându-i mai repede, în afară de forţele supranaturale, şi Natário, uneori, îl înfricoşa: cu câtă seninătate făcea din Dumnezeu complicele lui, aliatul Colonelului! Cu atât mai bine că-l avea în serviciul său: făcea cât zece, în cutezanţă şi fantezie.

— Te-ai născut să fii militar, Natário. Dacă te-ai fi înrolat în armată şi dacă ar fi fost război, ai fi ajuns la grad de ofiţer.

— Dacă aşa vi se pare, Colonele, şi dacă credeţi că merit, atunci cumpăraţi-mi un brevet de căpitan.

— De Căpitan al Gărzii Naţionale?

— Nu vă va părea rău.

— Atunci, ai cuvântul meu şi va fi cât de curând. Poţi deja să te consideri Căpitan.

— Căpitan Natário da Fonseca, la ordinele dumitale, Colonele. Nici că putea exista un loc mai convenabil.

Înainte de a pleca de la moşie, Natário examinase puşti, pistoale şi carabine: arme de prima mână, alese pe ochi şi pe sprânceană, plătite în aur, bine unse, gata de foc. Făcuse şi refăcuse calcule, dispus să evite orice neprevăzut. Nu putea permite neglijenţe, cu atât mai puţin să depindă de combinaţii dubioase: afirmase în faţa colonelului Boaventura că niciunul din gealaţii plecaţi de la Moşia Cascavel nu avea să ajungă la Itabuna, erau în joc cuvântul lui şi brevetul de căpitan. Moşierul se duse în Ilhéus să aştepte veştile.

Ploua întruna de mai bine de-o săptămână. Pe drumurile transformate în mocirlă, mersul devenea tot mai greu, extenuant, fiecare leghe părea de trei ori mai mare. Intenţionând să reducă la minim statul la pândă, Natário aşteptase vestea plecării bandei înarmate de colonelul Elias Daltro ca să-şi pună în mişcare oamenii.

Vestea întârzia să apară deoarece condamnaţii îşi părăsiseră adăpostul de la Moşia Cascavel abia după două zile, sperând în zadar ca furtuna să se mai liniştească. Cum ploaia se înteţea, n-a avut de ales decât să înfrunte călătoria în acele condiţii mizerabile; se grăbeau, trebuiau să ajungă la o anumită dată. Nerăbdător – era o dimineaţă măreaţă – colonelul Elias asistase la plecare, îi dădu lui Berilo ultimele instrucţiuni: în Itabuna, trebuia să se prezinte la domnul Castro şi să rămână la dispoziţia lui. Cât priveşte drumul, Coroinha avea să-i însoţească: iute de picior şi vânător, călăuză experimentată, cunoştea acele fundături ca-n palmă, avea să treacă departe de hotarele Plantaţiei Atalaia. Expediţia fusese pregătită în cel mai mare secret pentru a nu ajunge nimic la urechile colonelului Boaventura sau ale oamenilor lui. Cu excepţia lui Berilo şi Coroinha, ceilalţi habar nu aveau încotro călătoreau. Oamenii plătiţi să se lupte nu erau de încredere, nici comandanţii lor: cu cât ştiau mai puţin, cu atât mai bine.

— Ce ai, omul lui Dumnezeu?

— Îl întrebă Berilo pe Coroinha când, pe înserat, ieşiseră de pe şosea pentru a găsi drumul prin mirişte:

— Ai văzut lupul? Sau ţi-e frică? De ce?

— Sunt atent la drum, mi-e teamă să nu ne rătăcim.

Poate că asta era. Noroiul acoperea cărarea făcută de urmele animalelor în direcţia râului. Coroinha se apleca, mirosea pământul, pleca mai departe. Fiecare pas se făcea cu greutate: îi durea spatele de parcă ar fi cărat pietre de moară. Porci mistreţi şi cutiás1 alergau în toate direcţiile, şerpi sâsâiau, şerpi veninoşi negri-verzui şi şerpi cu clopoţei. Berilo convenise cu colonelul Elias locul unde aveau să înnopteze, dincolo de podeţ; era greu să se ţină de cuvânt: se făcea noapte şi ei încă rătăceau prin acea pădure sălbatică, la cheremul călăuzei din ce în ce mai înfricoşată. Berilo se puse în gardă, cu ochii în patru.

În acest timp, gealaţii colonelului Boaventura Andrade coborau pe şoseaua adevărată: chiar şi aşa drumul era foarte greu. Dar au reuşit să ajungă la timp pentru a întinde curse şi pentru a se aşeza la pândă.

Cu urechile pâlnie, încercând să distingă vreun zgomot de paşi în vâltoarea furtunii – vuietul vântului, trosnetul tunetului, sunetul sinistru al câte unui copac doborât de fulger – uzi până la piele, acoperiţi de noroi, postaţi în spatele pomilor, în vârful dealului, gealaţii aşteptau, încordaţi. Deşi obişnuiţi cu statul la pândă îndelungat, căliţi în lupte şi pericole, nu o dată la un pas de moarte, nu reuşesc totuşi, să-şi învingă senzaţia neplăcută de agonie în faţa furiei naturii, parcă era sfârşitul lumii. Încearcă să-şi păstreze calmul, să-şi controleze tremurul; mai mult se tem de Natário: de intemperie ar putea scăpa cu viaţă, dar de glonţul Şefului, nici prin minune.

După ce s-a întins cursa şi după ce s-a stabilit postul fiecăruia, Natário hotărăşte când şi cum vor acţiona, cere linişte deplină şi accentuează responsabilitatea actului: vai de cel care nu va nimeri ţinta! Apoi, el însuşi se aşează aproape de marginea râpei, lângă stejarul de plută de unde domină întreaga vale.

Strângând în mâini puşca, Natário stă nemişcat, la pândă. El va trage primul foc, semnal pentru ca gealaţii să deschidă tirul, condamnare la moarte pentru acel Berilo, pistolar recrutat în Alagoas, ucigaş celebru prin perversitatea sa, comandant de expediţii. Apoi se va ocupa de Coroinha, călăuza, dacă nefericitul va scăpa de prima rafală sau dacă nu va da ortul popii. Nu trebuie să-i fie milă de Coroinha, deşi îl cunoaşte de câţiva ani buni: cine-i slugă la doi stăpâni, cine se vinde, ăla nu merită compasiune. Născut şi crescut pe plantaţiile colonelului Elias Daltro, omul lui de încredere, călăuza îi furnizase duşmanului informaţii preţioase în schimbul a zece reali plătiţi în sirop de zahăr: numărul exact al bandei, douăzeci şi şapte de oameni, o adevărată armată, armele pe care le aveau, ziua şi ora plecării, şi promisese să imite sunetul cucuvelei când se apropiau. Poate se va ţine de cuvânt, poate nu.

Natário încercă să perceapă orice zgomot suspect: crengi tăiate pentru a-şi croi drum, alunecări în noroi, murmur de voci – care ar putea veni din mirişte; bandiţii vor fi liniştiţi, convinşi că pericolul rămăsese în urmă, în îndepărtatele hotare ale Atalaiei. Poate chiar va auzi, cine ştie, uruitul cucuvelei, dar se îndoieşte. Cel mai probabil este că, atunci când va fi pe-aproape, Coroinha va dispărea: vânător versat, cunoaşte ascunzători şi ocolişuri. Aşa îşi închipuie, aşa se întâmplă. Dacă ar fi avut încredere în Iuda, ar fi pierdut momentul propice pentru atac: renegatul nu s-a ţinut de cuvânt.