Jorge Amado

Şi mai nedrept ar fi să-i uităm pe Edu şi pe Nando, dată fiind vârsta lor fragedă. Nando, când venise în Tocaia Grande, era un băiat de unsprezece ani, devenise un adolescent afemeiat, nebun după târfe: murise împreună cu toţi ai lui. La fel, Mirinho, fiul lui Tarcísio, nepotul Leocádiei, care, spre uimirea părinţilor şi a unchilor săi, îşi puse isteţimea celor doisprezece ani neastâmpăraţi la dispoziţia lui Natário, fiindu-i de un real folos pentru a spiona mişcările inamicului. Capturat într-unul din aceste du-te-vino, l-au ucis cu sânge rece, scoţându-i măruntaiele. Edu căzuse luptând alături de Fadul: moştenise de la tatăl lui îndrăzneala şi buna ochire.

Bilanţul final al acelor ore de tir intens de ambuscade şi de lupte corp-la-corp, de arme de foc şi de arme albe, totaliza patruzeci şi opt de morţi, dintre care douăzeci şi doi locuitori din Tocaia Grande, bătrâni, tineri şi copii, şi douăzeci şi şase asediatori, printre care căpetenia Chico Roncolho şi criminalul Benaia Cova Rasa. Nici pe timpul luptelor dintre Basilio de Oliveira şi cei din clanul Badarós nu au fost atâţia morţi într-un timp atât de scurt.

Nu ar avea nici un rost să se recurgă la acuzaţii, să fie tras la răspundere unul sau altul; oricum ar fi decurs faptele, disproporţia dintre forţe ar fi condus în mod fatal la ocuparea finală a Tocaiei Grande.

Contingentul Poliţiei Militare, opt bărbaţi plus încă douăzeci recrutaţi să garanteze şi să legitimeze operaţia, sub comanda căpeteniei Chico Roncolho şi a sergentului Orígenes, nu a efectuat decât marele şi cel din urmă atac, după aflarea veştii morţii lui Natário, când forţele Căpitanului erau reduse la şase oameni valizi şi o femeie: Coroca, târfă, moaşă şi locotenent înlocuindu-l pe Fadul şi Castor, ambii căzuţi în luptă. Înfruntările anterioare s-au datorat bandiţilor fără uniformă – că doar nu avea atâtea tunici militare detaşamentul – alţi douăzeci, cel puţin: toţi câţi au fost găsiţi vagabondând pe străzi, provocând dezordine prin cătunuri, ameninţând cu cerul şi cu pământul.

Însă, adevărul, imposibil de ascuns, ne obligă să spunem că gestul nebunesc cil lui Agnaido la apariţia primilor ticăloşi a determinat carnagiul iniţial, marcând, din acel moment, cruzimea expediţiei, transformând lupta în omor. Tăind-o prin interiorul fermei, un grup de bandiţi, în frunte cu Felipăo Zureta, avansa mai rapid decât ceilalţi şi ocupă moara. Natário îl trimise pe Castor să traverseze podeţul, în fruntea a patru voluntari. Dodô Peroba, Balbino, Zé Luiz şi negresa Ressu de Iansan, zeiţa războiului, cu scopul de a-i alunga pe invadatori sau, cel puţin, de a-i împiedica să o apuce spre sat. Fără a mai aştepta ca plutonul să se apropie, Agnaido puse mâna pe carabina şi se precipită spre moară.

Încă din îndepărtatele şi umilitoarele zile din Sergipe – expulzarea de pe pământul din Maroim, stâlpul de care fusese legat ca o vită dusă la tăiere, loviturile aplicate cu biciul pentru sclavi – Agnaido îşi simţea gâtul şi pieptul arzând de setea răzbunării. Bine cu adevărat ar fi fost să tragă în Senator, dar, în lipsa lui, trimişii celorlalţi stăpâni pentru a menţine şi a reînnoi legea nedreaptă aveau să plătească.

Înainta trăgând cu carabina pe care o dusese, inutil, pe umăr în timpul trecerii celor care se retrăgeau. Nimeri în capul unui bandit şi imediat după aceea căzu lovit de gloanţe: au fost primii doi morţi. Pe urmele lui Agnaldo, ca să-l oprească, cine ştie, alergase Lia, soţia lui: primi un glonte rătăcit, se rostogoli peste cadavrul bărbatului ei. Din spate, se ivi Aurélio, ţinând în mână arma pe care i-o dăduse Căpitanul: n-a mai apucat să tragă cu ea.

Furios din cauza atacului neprevăzut, Felipăo ordonă represalii violente pe care bestiile le începură deşi nu reuşiră să le ducă la bun sfârşit după pofta inimii. Nefiindu-le de ajuns că i-au lichidat sau i-au scos din luptă pe Zé dos Santos şi pe Jăozé, care erau înarmaţi, o omorâră pe bătrâna Vanjé, care alerga ţipând, pe puştiul Nando, a cărui armă era o praştie, şi pe una din gemenele Dinorei: abia ţinându-se pe picioruşe, nevinovata întindea mânuţele spre pistolari.

Nu terminară cu cele două familii de sergipani – cea a lui Ambrósio şi a lui José dos Santos – numai pentru că pichetul lui Castor venise din partea cealaltă şi îi luă prin surprindere, deoarece ieşiră din moară ca să omoare în voie. Bătură în retragere.

Când Turcul Fadul se văzu singur, Edu şi Durvalino fiind culcaţi la pământ, unul mort, altul pe moarte, fără glonte în revolver, nici muniţie la centură, se aruncă peste banditul cel mai apropiat, care nu era altul decât Benaia Cova Rasa. Cu cele două mâini, acele mâini diforme cu care potolea certurile şi-i convingea pe cei mai reticenţi, doi cleşti, îl strânse de gât pe bandit, dar nu apucă să-l stranguleze: primi două gloanţe, unul în umăr, celălalt în gât: slăbi strânsoarea şi căzu la pământ. Nu-l uciseseră imediat: ascultând de ordinele lui Benaia, care, gâfâind şi cu respiraţia întretăiată, abia mai sufla. Îl legară pe uriaş şi-l depozitară în grajd, unde aveau baricada. Benaia avea de gând să se ocupe de el când lupta avea să se mai domolească.

Preţ de câteva minute, Fadul rămase nemişcat, adunându-şi forţele. Gâtul şi umărul îi sângerau, dar reuşi să-şi umple pieptul cu aer şi, umflându-şi toracele, rupse corzile cu care se prindeau boii şi cu care-l legaseră. Cu o mişcare rapidă, luă revolverul unuia din bandiţi şi începu să tragă. Trimise doi în iad şi nu putu mai mult deoarece Benaia îi descarcă în corp şase gloanţe. Neputând să-l termine cu cuţitul, încetişor, după cum plănuise, Cova Rasa. Îl apucă nebunia, simţindu-se păcălit şi înfuriat.

Astfel muri fadul Abdala, Marele-Turc, Turcul Fadul, sau Fadu pentru zilieri şi trupeţi. Vânzător ambulant cu o lungă tradiţie, cârciumar, cetăţean de vază al satului, celebru pentru mărimea mădularului, respectat pentru forţa lui înnăscută, bine văzut datorită amabilităţii lui, iubit pentru francheţea şi solidaritatea lui: nu fusese el cel care decretase. În vremuri de demult, că, în Tocaia Grande, erau toţi pentru unul şi unul pentru toţi?

Pe timpuri, făcuse un pact cu bunul Dumnezeu al maroniţilor, care-l dusese de mână până acolo, îşi îndeplini obligaţiile lui până la sfârşit, în ciuda tuturor greutăţilor, iar în ceasul morţii, îşi vărsă focul pe Domnul. Pe un nor văzu trecând prin faţa ochilor tulburi figura Zezinhei do Butiá, fluturând un batic cu flori din uşa vagonului. Deschise gura, dar în loc să silabisească un cuvânt afectuos, scoase ţipătul Sirocăi când el o dezvirginase. Având atâtea fiinţe superbe la care să se gândească, se gândi tocmai la puştoaică în momentul în care-şi dădu sufletul lui Dumnezeu, bunului Dumnezeu al maroniţilor. Bunul Dumnezeu? Să creadă cine-o vrea, se revoltă el, înainte de a-şi vomita sufletul:

— Un mincinos fără cuvânt, un mişel, un ticălos care nu s-a ţinut de promisiunea făcută: iá-rára-dínak!

După ce se sfârşi totul, când legea se instalase deja şi se făcea respectată cu rigoarea necesară, multe poveşti se spuneau pe şoselele, pe drumurile şi pe scurtăturile ţinutului de cacao, în legătură cu asaltul şi ocuparea Tocaiei Grande. După cum informau ziarele, cea mai mare şi mai violentă luptă care avusese loc în regiune, de la sfârşitul luptelor pentru pământ, lupte care, din coincidenţă, se încheiaseră cu memorabila ambuscadă exact în acelaşi loc, de unde şi numele.

În pădurile din provinciile din interior, pe câmpurile din Sergipe, cântăreţi luau ghitarele şi depanau întâmplările înfricoşătoare, făcând să rimeze răzbunare cu desfătare, calicie cu vitejie, de o parte laşitate şi răutate, de alta fermitate şi integritate, inechitatea zdrobind libertatea.

Dacă în presa din capitală, cu argumente pro şi contra, fiecare fiţuică prezenta propriul ei adevăr, se întâmpla contrarul în consonanţa şi verificarea maeştrilor de trei parale: a avut loc o condamnare unanimă a masacrului, printr-o evidentă luare de poziţie alături de locuitorii din Tocaia Grande. Puseseră în lumină cauzele devastării – invidia, setea de câştiguri, impunerea forţei. Îi denunţară pe eroii proclamaţi de gazetele de circumstanţă, îi însemnară pe învingători cu stigmatul răutăţii şi al violenţei şi apărară cauza învinşilor. Atitudinea subversivă a ignoranţilor, expusă în rime famelice. Cu greşeli de versificaţie şi de gramatică, cântecele au străbătut ţara ajungând până în depărtatele regiuni din Paraíba şi Pernambuco. Au fost ca o luminiţă mititică, o pâlpâire de felinare care luminau faţa ascunsă.

Unele nume s-au văzut blestemate, altele exaltate în cântecelele populare. Versurile vorbeau de nedreptate şi intoleranţă, de ipocrizie şi trădare, de sânge şi moarte, dar se refereau şi la frumuseţe şi la bucurie. Oameni cu o inimă loială care-şi construiseră o casă şi plantaseră nişte vrejuri de fasole:

Căpitanul casa şi-a ridicat Cu credinţa şi iubire.

Câmpul cu fasole plantat E-al bătrânei coane Vanjé.

„Istoria Adevărată a Căpitanului Natário da Fonseca”, scrisă de Filomeno das Rosas Alencar, o rudă săracă a erudiţilor Alencar din lucrările folclorice, descria faptele lui Natário. Poate că nu erau toate adevărate, după cum anunţa autorul povestirii, dar chiar şi cele inventate erau pe măsura cutezanţei şi decenţei metisului:

Era un brav căpitan, Era un dârz comandant, Cu femeile bun amant, Cu duşmanii, un uragan.

Povestea cum, în timpul asediului, Căpitanul era văzut în toate colţurile din Tocaia Grande, comandând şi luptând. Numai el lichidase o mulţime de criminali şi, dat drept mort, continuase să doboare bandiţi cu nemiluita. Cu ultimul glonte, ţintind la fix. Îl făcuse pe necredincios să plătească preţul fatal al trădării:

Nimeri în moalele capului, Creierii zburându-i pe jos.

Dudu Matias, cântăreţ la ghitară din Amargosa, le dedicase inspiraţia şi strofele lui Pedro Cigano şi lui Dodô Peroba, „doi menestreli ai vieţii”. Povesti cu talent sosirea „regelui armonicii şi a împăratului păsărilor” în Paradisul unde, pentru a îndeplini dorinţa curţii cereşti, imediat Pedro Cigano organiză o petrecere animată.

Şi Iisus dansă cu Magdalena în timp ce Dodô Peroba scoase din pieptul sfâşiat de gloanţe o pasăre sofre pe care o oferi în dar Părintelui Etern.

Pentru a-l consola pe Pruncul Dumnezeu Şi a îndulci eternitatea.

Toţi muzicanţii, fără excepţie, vorbiră de Fadul, de forţa lui de uriaş, de potenţa şi de mărimea „mădularului mai mare decât enorma-i palmă, mai mic decât inima lui imensă”, şi o amintiră şi pe Coroca. „binecuvântată moaşă, bună la pat, cu cât era mai bătrână, cu atât mai gustoasă, la bătaie făcea cât doi bărbaţi, ba chiar cât trei”.

Jesus da Mata, originar din Feira de Sânt' Ana, incomparabil în improvizaţii, cântând la ghitară în îndepărtatele provincii din interior, răspândi de pe plantaţiile de trestie-de-zahăr din Recôncavo până la cele de cacao din sud. „ABC-ul lui Castor Abduim, zis şi Tiçăo”, în ale cărui strofe asimetrice, de şase şi şapte silabe cu rimă, zugrăvi odiseea negrului, un personaj cu mii de iubiri şi nenumărate peripeţii.

În franţuzisme era dibace Al slujnicelor şi madamelor favorit, Se-nfrupta copios din toate, Dansă cadril: xote şi menuet.

Cu exagerarea caracteristică poeţilor, garanta că negrul îl bătu pe conte şi pe baron, punându-le coarne lordului şi prelatului. Vorbi cu emoţie despre moartea potcovarului în schimbul de focuri de pe podeţ:

Pe la spate împuşcat, Negrul Tiçăo răpus a căzut.

Cel mai mare vrăjitor, Cel mai abil potcovar Din tot acel ţinut.

Tot atunci pieri şi Alma Penada, Căţelul lui preferat.

Dudu Matias informa asupra repercusiunii universale a morţii lui Castor:

Lacrimile – au curs şiroaie La curtea Franţei şi la Bahia Fiindcă el deosebire nu făcea.

Fie albă, fie neagră, Deopotrivă le consuma Cu toată bucuria, Toate erau căutate Pentru a scăpa de singurătate.

Versurile pomeneau de tunete şi fulgere în ceasul de pe urmă al negrului Castor Abduim da Assunçăo, adolescent Prinţ de Abanos desfătându-se în patul baroanei şi al slujnicei, potcovar, meşteşugar de bijuterii din alamă, fiul lui Xangô, cu o latură a lui Oxóssi şi alta a lui Oxalá, iubitul lui Oxum, favoritul lui Iemanjá. În lumina fulgerelor, în bubuitul tunetelor, fulgerele şi tunetele puştilor, urcară la ceruri negrul Tiçăo şi câinele său Alma Penada, despre care nimeni nu ştia de unde venise: o ofrandă a lui Exu, nu exista altă explicaţie.

Urcară la ceruri pe o limbă de foc şi acolo pot fi văzuţi chiar şi astăzi de negrese, mulatre, metise, albe şi aristocrate, pe o rază de lună. pe un câmp de stele, zburând pe deasupra plantaţiilor de trestie-de-zahăr din Santo Amaro şi pe deasupra râului Cobras, sub comanda lui Săo Jorge dos Ilhéus.

Cât despre ziarele din Capitală la care s-a făcut deja referire, au angajat o polemică zgomotoasă, nesângeroasă. Totuşi furibundă: a rămas în analele presei din Bahia, datorită talentelor strălucite care au luat parte la ea, o pleiadă de vulturi.

În singurul ziar de opoziţie, pene vibrante făceau dezvăluiri lumii întregi, prin articole libere sau comandate, respirând, toate, indignare, ruşine şi sânge, vorbind despre revenirea timpurilor ruşinoase când sudul Statului era pământul criminalilor feroce, al monştrilor plini de cruzime, bandiţi fără de lege. Cele trei ziare ale guvernului, nu mai puţin vehemente, replicau afirmând că, din contra, ceea ce se întâmplase a fost impunerea legii şi a ordinei într-un bârlog de bandiţi, dovediţi şi condamnaţi, transfugi care se ascundeau de poliţie. O operaţie de curăţare simplă şi de rutină care pusese capăt ultimelor reziduuri ale unei epoci de infamie şi barbarie.

În ciuda insistenţei autorităţilor superioare, grăbite şi superficiale, sergentul Origenes aşteptă, pentru a da ordinele, o jumătate de ceas după ce încetară focurile risipite venind dinspre crucifix şi dinspre baraca cea mare, semnal că, răniţi sau morţi, încăpăţânaţii ieşiseră din luptă.

Prudenţa Sergentului îi era dictată de pierderile suferite. Nu prevăzuse atâţia morţi printre bandiţi şi soldaţi. Din efectivul de opt, îi mai rămăseseră doar trei, cinci căzuseră. În afară de căpetenia Chico Roncolho. Vreo cincisprezece bandiţi – nu-i numărase, dar calculul era destul de exact – îşi dădură sufletul Diavolului sau lui Dumnezeu. Indivizii din Tocaia Grande, unii dintre ei punând mâna pe arme pentru prima dată, s-au comportat ca nişte profesionişti, şi-au vândut scump viaţa. De ce naiba o făcuseră, Sergentul nu ştia, dar, fiind din aceeaşi branşă, un fost bandit, aprecia vitejia. Norocul a fost moartea căpitanului Natário da Fonseca. Fără el, restul a fost uşor.

Prelungindu-se liniştea, verificând pe ceas că trecuse o jumătate de oră, Origenes îi ordonă contingentului încă numeros, în ciuda pierderilor grele, să înainteze spre baraca cea mare. Încet, cu grijă, cu armele încărcate. Nimic nu-i prea mult să te fereşti de un nebun, ei există şi se manifestă oriunde.

Dacă ar fi pariat, ar fi câştigat. Se apropiau de crucifix când, din umbra nopţii, apăru o figură stranie ţinând în mână şi agitând un soi de drapel în timp ce, cu mâna liberă, trăgea cu o puşcă deteriorată: focuri la întâmplare, tocmai de aceea periculoase.

Pe neaşteptate, Sergentul ordonă foc şi fu ascultat. Încărcătura îl doborî pe trăgătorul solitar: steagul s-a răsucit şi a căzut la picioarele crucii. Folosise drept steag, dar de fapt era stindardul scenetei, roşu şi albastru. Cine-l ţinuse şi mânuise arma fusese Leocádia, care, în loc să-şi urmeze rudele care se retrăgeau, aşteptând să vadă cum va fi după, preferase să rămână în Tocaia Grande, riscându-şi viaţa. O bătrână de optzeci de ani îmbrăcase costumul Senhoritei Dona Deusa, folosit în ziua Regilor Magi de nepoata Aracati. Luase în mână stindardul şi arma şi venise să defileze pe pârloagă. Acolo rămaseră, ciuruiţi de gloanţe, venerabila şi vioaia femeie – o vrăjitoare bătrână, murmură Sergentul – şi invincibilul stindard al scenetei.

Bandiţii înaintară şi ocupară baraca cea mare. Drept pentru care, sergentul Origenes Brito, din Poliţia Militară a Statului Bahia, delegat al comisariatului din Itabuna, declară îndeplinită misiunea de război şi începu să organizeze, cu bandiţii nesupuşi, garda de onoare pentru a primi cu reverenţa cuvenită autorităţile municipale, distinsa şi eleganta delegaţie care încă aştepta în Baixa dos Sapos. Numai după ceremonia triumfală Sergentul le va da drumul subordonaţilor să jefuiască şi să chefuiască.

În lumina lunii pline revărsată pe pământul violat, peste râul asasinat, peste moartea dezlănţuită, la miezul-nopţii, lângă copacul mulungu, sus pe Dealul Căpitanului, Jacinta Coroca şi Natário da Fonseca, ea cu mitraliera, el cu pistolul, la pândă, admirau frumuseţea peisajului. Jos, zăcea Tocaia Grande ocupată de bandiţii şi gorilele din Briosa.

— Cel mai frumos lucru – spuse Coroca – nu are comparaţie pe lume, este să moşeşti copii. Să vezi acel boţ de carne ieşind din pântecele femeii, mişcându-ţi-se în mână, viu. Te podidesc lacrimile. La primul pe care l-am moşit, am izbucnit în plâns.

Pc buzele Căpitanului apăru zâmbetul lui subţire:

— Ai moşit ceva copii. Ai devenit o doamnă.

— Ne-am schimbat şi am prosperat o dată cu locul. Nici tu, Natário, nu mai eşti acelaşi om rău de dinainte.

— Se poate.

Se aşternu o scurtă tăcere şi, venind dinspre râu, în acea noapte de vară, briza îi învălui într-o mângâiere caldă, răspândind în aer miresme de iasomie, în glasul senin al Corocăi, căldura şi briza:

— Niciodată n-am văzut pe cineva să iubească mai mult, o femeie să iubească atâta un bărbat, aşa cum te-a iubit Bernarda pe dumneata.

— Rămase o clipă pe gânduri, continuă:

— Cred că asta e dragostea de care se vorbeşte. Ştiu cum este, am cunoscut-o când eram fată tânără. Îl chema Olavo, el a fost primul meu bărbat, suferea de plămâni, a murit scuipând sânge pe gură. Îmi amintesc de parcă ar fi astăzi.

Ajunse până la urechile lor tropotul delegaţiei de notabilităţi. Veneau din dezolanta Baixa dos Sapos: în bordeiele abandonate de fete, bandiţii s-au baricadat, după ce o lichidaseră pe Paulinha Marisca, singura care rămăsese de pază. Învăţase să tragă în Alagoas cu diverşi pistolari din familie, în casa de lemn, în barăcile din chirpici. Intendentul. Judecătorul, Procurorul. Mandatarul şi vesela companie, curtea răsunătoare, se adăpostiră, aşteptând momentul intrării triumfale.

Zăriră în lumina lunii o cavalerie demnă de aplaudat: graşi, puternici, distinşi, bine îmbrăcaţi, bine dispuşi, aduceau cu ei legea ca s-o înscăuneze. Jacinta Coroca sprijini puşca de piciorul copacului, Căpitanul Natário da Fonseca repetă:

— Nu există un loc mai frumos unde să trăieşti!

— Nu are pereche.

— Încuviinţă Coroca.

Călare pe o frumuseţe de iapă, în centrul cortegiului, fiind încadrat de-o pane de Intendent şi de cealaltă de divina Ludmila Gregorióvna, se detaşa corpul butucănos al avocatului Boaventura Andrade Junior, şeful politic, cel care tăia şi spânzura. Hohotea de râs.

Natário ochi, vizând capul lui Venturinha. În mai bine de douăzeci de ani, nu dăduse greş niciodată. Cu permisiunea dumneavoastră, Colonele.

Aici se întrerupse, la începuturile sale, povestea oraşului Irisópolis pe când încă era Tocaia Grande, faţa ascunsă. Ceea ce se întâmplă după – progresul, emanciparea, schimbarea numelui, regiunea, municipiul, biserica, bungalourile, pălăţelele, construcţiile paralelipipedice englezeşti, intendentul, vicarul, procurorul şi judecătorul, tribunalul şi puşcăria, loja masonică, clubul social şi cenaclul literar, faţa luminoasă – nu merită să fie povestit, nu are nici un haz. Rămas-bun.

SFÂRŞIT

Acest roman a fost scris din uşă-n uşă: la Săo Luiz do Maranhăo, între mai şi iunie 1982, în casa lui Jean şi a lui Eduardo Lago: la Estoni, în Portugalia, în noiembrie 1982, la Hotel Estoril-Sol; la Itapuă, în Bahia, între martie şi noiembrie 1983, în casa Riziei şi a lui Joăo Jorge: la Petrópolis, între aprilie şi septembrie 1984, în casa Gloriei şi a lui Alfredo Machado.

1 Cutiá (braz.) – specie de mamifer rozător.

2 Tocaia grande (braz.) – capcana cea mare.

3 În original: cachaça (braz.) – rachiu din trestie-de-zahăr, băutura specifică locuitorilor Braziliei

4 În original: rapadura (braz.) – bucată de zahăr nerafinat.

5 În original: arroba (braz.) măsură de greutate de 1,5 kg.

6 Boa vista (braz.) – privelişte frumoasă.

7 Caatinga (braz.) – vegetaţie formată clin arbori mici caracteristică NE Braziliei.

8 Coroca (braz.) – persoană bătrână şi urâtă.

9 Sao (port.) – sfânt.

10 Tiçâo aceso (braz.) – tăciune aprins.

11 Mon Prince (fr.) – prinţul meu (n. tr.).

12 Prince noir (fr.) – prinţ negru (n. tr.)

13 amies intimes (fr.) – prietene intime (n. tr.).

14 Ma chere (fr.) – draga mea.

15 Malheur! (fr.) – Ce nenorocire.

16 Dar, nicidecum, dragul meu. Nu este un animal. Este un om. Are un suflet nemuritor pe care misionarul i l-a dăruit o dată eu botezul (fr.).

17 Un om? (fr.)

18 Monsieur le Franciú – Domnul Franţuz.

19 Foarte frumos, da. Un bărbat toarte frumos, un prinţ. Un prinţ de abanos.

20 Le ricanement sardonique (fr.) – rânjetul sarcastic.

21 Double cocuage (fr.) – dublă încornorare.

22 Le granel mât (fr.) – marele catarg.

23 Marechal ferram (fr.) – potcovar, fierar.

24 Un gentil cocu (fr.) – un încornorat drăguţ.

25 Candomblé (braz.) – sărbătoarea orixá-urilor.

26 Oxóssi, Oxum, Iemanjá, Xangô (braz.) – divinităţi ale triburilor de origine africană din Brazilia.

27 Coco (braz.) – dans tradiţional brazilian.

28 Forrobodó (braz.) – dans popular brazilian.

29 Gringo (braz) – denumire dată de brazilieni străinilor, în special europenilor.

30 Orixá (braz.) – zeitate păgână în Brazilia.

31 Cajá (braz.) – fruct al unui arbore aparţinând familiei anacardiaceelor (spondias lutea) fruct suculent şi acru.

32 Mangaba (braz.) – fruct al unui arbore aparţinând familiei apocinaceelor (Itancnmia speciosa), cu pulpa dulce.

33 Umbu (braz.) – fruct al unui arbust aparţinând familiei anacardiaceelor (spondias luberosa).

34 Fazenda dos Macacos (braz.) – Plantaţia Maimuţelor.

35 En detail (fr.) – cu de-amănuntul.

36 Por vós yo me rompo toda (sp.) – pentru tine, mă sfărâm în bucăţele.

37 La patética interprete dei tango arrabalero (sp.) – interpreta patetică a tangoului de mahala.

38 Tiquira (braz.) – rachiu de manioc.

39 A Preferida (braz.) – preferata.

40 Pif-paf (braz.) – numele unui joc de cărţi la care participă 5 sau 9 jucători.

41 Caminho dos Burros (braz.) – Drumul catârilor.

42 Rua da Fuente (braz.) – Strada principală

43 Baixa dos Sapos (braz.) – Cartierul broaşlelor.

44 Vinhático (braz.) – denumire dată la două specii de arbori din genul Platliymcnia cu esenţa de lemn galben bun pentru mobilă.

45 Putumuju (braz.) – arbore din familia leguminoaselor (Centrolobium robuzum) folosit pentru mobilier.

46 Pau d'arco (braz.) – denumirea dată arborilor din genul Tabebuia cu lemn foarte rezistent.

47 Caititu (braz) – mamifer din familia Tayassu tajacu din regiunea cisandină a Americii de Sud.

48 iiabá (braz.) – denumire generică dată unei zeităţi feminine.

49 Ogam (braz.) – protector al candombleului; religia negrilor iorubas din Bahia.

50 Rumpi (braz) – tobă mică.

51 Coco (braz.) – dans popular brazilian.

52 Jabá (braz.) – carne de vacă sărată şi uscată.

53 Alma Penada (braz.) – suflet amărât.

54 Macumba (braz.) – religie afro-braziliană.

55 Canjica (braz.) – budincă preparată din porumb verde ras, zahăr şi lapte.

56 Manue (braz.) – prăjitură din porumb şi miere.

57 Jenipapo (braz.) – fructul unui arbore din familia rubiaeeelor (Genipa americana).

58 Oxum (braz.) – zeiţa râului Oxum din Africa.

59 Iansan (braz.) – orixá feminin, soţia lui Xangô, stăpâna vânturilor şi a furtunilor.

60 Obaluaie (braz.) – zeitate indigenă: stăpânul variolei.

61 C'est a toi, mon amour (fr.) – este a ta, dragostea mea.

62 Viens chercher (fr.) – vino s-o iei.

63 Cavaquinho (braz.) – mic instrument cu patru corzi.

64 Trezenas (braz.) – rugăciuni de treisprezece zile care preced ziua unui sfânt.

65 Pitangas (braz.) – fructul de „pitangueira”, specie de mirt.

66 Sergipani – locuitori din regiunea Sergipe.

67 Grapiuna (braz.) – poreclă dată de provinciali locuitorilor de la oraş.

68 Mulungu (braz.) – stejar de plută.

69 Ofericida (braz.) – oferită.

70 Quiabo (braz.) – fruct capsular conic, verde.

71 Maxixe (braz.) – fruct de origine africană

72 Jilós (braz.) – fructe de culoare roşie, cu gust amărui

73 Good (engl.) – bun.

74 Regular (engl.) – satisfăcător (în text).

75 Galega – originară din provincia Galicia (Spania).

76 Ouieiro do Capitao (braz.) – Colina Căpitanului.

77 Graviola (braz.) – arbore mic (Anona reticulata) ale cărui fructe în formă de boabe sunt comestibile

78 Iemanjá – orixá feminin, regina apelor pentru indigenii iorubanos.

79 Paca (braz.) – mamifer rozător din America de Sud.

80 Ia bassé (braz.) – denumire dată unui orixá feminin.

81 Quiabo (braz.) – fruct capsulat conic, de culoare verde şi cu coajă

82 Candomblé (braz.) – sărbătoare a unei divinităţi afro-braziliene.

83 Erukere (braz.) – unul din simbolurile orixá-ului Oxóssi.

84 Caititu (braz.) – o specie de porc mistreţ specifica regiunii cisandine a Americii de Sud.

85 Surucucu (braz.) – reptila din familia Crotalidelor (Bothrops Jararacussu).

86 Opanijé (braz.) – ritm special pentru orixá-ul Omolu.

87 Quetu (braz.) – important grup tribal iorubano.

88 Xaxará (braz.) – însemn a! Lui Omolu alcătuit din paie. Scoici şi bucăţi de piele colorate.

89 Icá (braz.) – salutul persoanelor care au sfinţi masculini protectori.

90 Xote (braz.) – denumirea unui vechi dans de salon originar din Ungaria.

91 Arak – băutură alcoolica cu gust de anason.

92 Seriena (braz.) – pasăre din familia cariamidelor.

93 Maracana (braz.) – denumire comună dată pasărilor psitaciforme

94 Vá-Tomar-no-Cu (braz.) – Să ţi-o trag în fund.

95 Quitute (braz.) – numele unui fel de mâncare servit ca antreu.

96 Corrupriao (braz.) – pasăre din familia icteridelor de culoare neagră cu pete roşii.

97 Curió (braz.) – pasăre din familia fringilidelor.

98 Fogo-pagou (braz.) – Focul s-a stins.

99 A la volonté (fr.) – Fără grabă.

100 Guzeras (braz) – originar din Guzerate (India).

101 Jaca-de-pobre (braz.) – fruct de culoare galbenă comestibil.

102 Fruta-de-conde (braz.) – fruct de pin.

103 Condessa (braz.) – fruct galben-crem, suculent, aromat, dulce.

104 Jambo (braz.) – fruct din familia mirtaceelor.

105 Carambola (braz.) – fruct din familia oxalidaceelor.

106 Capivora (braz.) – specie de rozătoare foarte mare, răspândite în regiunea cizandină din America de Sud.

107 Caminho dos Burros (braz.) – drumul catârilor.

108 Rua da Frente (braz.) – strada principală.

109 Rua dos Fundos (braz.) – strada din spate.

110 Pao-de-Ló (braz.) – pandişpan.

111 Besta-fera (braz.) – fiară sălbatică.

112 Egum (braz.) – spirit al unei persoane decedate

113 Negô (braz.) – dialect al negrilor din Brazilia.

114 Babá (braz.) – strămoş, părinte în cultul ioruba

115 Caboclo (braz.) – divinitate din triburile indigene, de origine africană.

116 Iao (braz.) – novice într-un candomblé.

117 Limb – locul unde, în religia catolică ajung, după moarte, sufletele copiilor nebotezaţi.

118 Cova rasa (braz.) – mormânt săpat la suprafaţă.

119 Să călătoreşti noaptea prin pădure este romantic, iubitul meu (fr.).

120 Mingau (braz.) – terci din făină de grâu sau tapioca, zahăr, ouă.

121 Sunteţi foarte amabilă, Doamnă (fr.)