Jorge Amado

— În tren mă gândeam la dumneata. În afara de mama, care nu poate face nimic, nu le mai am în viaţă decât pe dumneata.

Atunci lăsă din nou ochii în jos:

— Chiar deunăzi m-am gândit la dumneata, atât de mult, încât parcă te-am văzut lângă mine spunându-mi că ar trebui să-i răspund donei Misete.

Numele îi sună familiar Căpitanului:

— Cunosc o Misete, una care ţine un bordel în Ilha das Cobras.

— Mi-a trimis vorbă să mă duc să fiu damă de companie în casa ei. Atunci m-am gândit la dumneata care-mi spuneai că nu i-ar plăcea Colonelului să mă vadă prostituându-mă. Mai bine rămâneam servitoare în casa donei Ernestina. Numai că, atât timp cât domnişorul locuieşte acolo, nu se mai poate. Am luat trenul, am coborât în Taquaras şi am ajuns aici. Acum am venit, nici măcar nu ştiu unde-i mama. Dar te-am văzut pe dumneata şi asta mi-e de-ajuns.

Se uită din nou la el şi-i spuse cu o voce calmă şi hotărâtă:

— Nici pentru bani şi nici cu forţa nu se va culca cineva vreodată cu mine.

— Surâzând printre lacrimi, se uită la braţele pline de praful de pe drum, îi atinse părul năclăit, îi vorbi în şoaptă:

— Trebuie să fac o baie, arăt îngrozitor. Cum vine mama, mă duc la râu.

Natário îi spuse unde se afla Efigenia şi ce făcea. Pe jumătate ruşinată, pe jumătate obraznică, Sacramento anunţă:

— Atunci, am să mă spăl chiar acum, înainte să vină ea. Sunt infectă, atât de urâtă, încât nici nu mă bagi în seamă.

— Murdară sau curată, eşti al naibii de frumoasă. Dacă n-ar fi pus Colonelul ochii pe tine, eu te-aş fi făcut femeie.

— Se poate. Cum să te fi refuzat, dacă cu mă gândeam numai la dumneata?

Se duse la uşă. Trecu pe lângă el, sânii bombaţi atinseră pieptul Căpitanului. Cu voia dumitale, Colonele: el o urmă în direcţia râului.

Fuad Karan, la masa de la bar, savurând arakul parfumat, băutura lui preferată, îi zâmbi Marelui-Turc, amicul Fadul Abdala, şi declară, emfatic:

— S-a abătut asupra Itabunei, dragul meu Fadul, un cataclism sexual şi trăim sub semnul lui. Răspunde la poetica şi misterioasa invocaţie Ludmila Gregorióvna Cytkynbaum, un vers, vezi?

— Repetă, ridicând, într-un gest declamator, mâna deschisă şi cu o voce clară şi rotundă:

— A venit din taigaua siberiana: Ludmila Gregorióvna Cytkynbaum!

Timp de o secundă a rămas să asculte ecoul pronunţiei limpezi a numelui răsunător, într-un elogiu evident adus propriei voci.

— Ai auzit vorbindu-se de femei fatale, dragul meu Fadul? Ludmila Gregorióvna este specimenul perfect, prototipul, paradigma femeii fatale şi suntem cu toţii înlănţuiţi de farmecele ei, suntem sclavii ei, fericiţi de sclavia noastră.

Fuad Karan sorbi o gură de arak pentru a-şi înmuia gâtlejul. Cu chipul iradiind o profundă satisfacţie intelectuală. Fadul îl urmă. Plin de admiraţie, îl asculta pe crai, unul din corifeii lui: celălalt era Álvaro Faria şi locuia în Ilhéus.

— O devoratoare de bărbaţi, Marele meu Turc. De preferinţă negri: cu cât este mai afro, cu atât mai mult îi atinge psihicul şi îi umezeşte vulva. Aparţine de drept, dar nu de fapt noului nostru maestru şi stăpân, avocatul Boaventura Andrade Junior, moştenitor al Regatului Unit al Itabunei şi Ilhéus. Ne aflăm sub domnia lui Boaventura II. Veselul, succesorul lui Boaventura I, Armăsarul.

Pentru Fadul, surghiunit de bunul Dumnezeu al maroniţilor în coclaurile din Tocaia Grande, venirea pe străzile agitate de la oraş însemna să-şi refacă proviziile, să încaseze plăţi şi să facă alte credite, să se ducă în baruri şi cabarete şi în bordeluri, şi să vadă apa mării înspumată udând plajele din Ilhéus, dar, înainte de orice, însemna privilegiul de a discuta cu cele două somităţi, cu cei doi literaţi: Álvaro Faria, în portul Ilhéus, Fuad Karan în Itabuna. Se asemănau amândoi prin dispreţul pentru orice activitate care să nu fi fost o pură elucubraţie intelectuală: conversaţia, jocul de pocher şi comentarea evenimentelor locale. Fuad Karan avea un discret avantaj faţă de partenerul lui, după părerea lui Fadul, prin faptul că era arab şi că vorbea limba profeţilor dulce ca mierea, savuroasă ca nişte fructe exotice. Fiind la curent cu toate evenimentele şi cu toate bârfele, Fuad le relata şi le analiza în cunoştinţă de cauză şi cu haz. Fadul asculta extaziat.

— Frumoasă?

— Cu un glas jinduitor şi pofticios. Fadul voi să ştie.

— Frumoasă este un adjectiv impropriu pentru a o defini pe Ludmila Gregorióvna: să spunem superbă, mai degrabă. Aş vrea să cred că este eurasiană, amestec de slavi şi semiţi: aşa ar fi ruda noastră mai îndepărtată, lucru de care trebuie să fim mândri. Pe lângă faptul că este frumoasă, mai e şi mistică fiind rusoaică, dramatică fiind evreică, romantică şi senzuală prin sângele arab. Dacă te va ajuta norocul tău de Mare-Turc, ai s-o vezi în timpul zilei trecând pe stradă, intrând în magazine şi uitându-se cu dispreţ la exponate sau, în compania tânărului nostru monarh, domnind nopţile prin cabarete cu port-ţigaretul lung din jad şi cu ochii ei verzi. Îşi rezumă sentimentele cu o expresie în arabă: ia hôhi!

— Cum de-a ajuns aici?

— Adusă de Venturinha, cum altfel îţi închipui?

— Şi de ce a venit cu domnişorul?

— Fadul nu se considera încă pe deplin informat

— Pentru că e o târfă, asta-i meseria ci. Salvează aparenţele cântând balade ruseşti. Asasinează „Luntraşul de pe Volga” cu o perfecţiune extraordinară. Fratele ei, în treacăt fie spus, cântă ia balalaică destul de bine: trebuie s-o spunem, este adevărat.

— O fi chiar fratele ei?

— Am făcut cercetări şi am ajuns la concluzia că legăturile dintre Ludmila Gregorióvna şi Piotr Sergueinovitch sunt într-adevăr de sânge şi nu de alcov. Fraţi pe linie maternă. Cat despre faptul ca este târfă, nu trebuie s-o condamnăm, aşa, cu una cu două. Pentru bani, se vinde numai bravului nostru Venturinha, celorlalţi le dă pe gratis, din plăcere, or, noi ştim, dragul meu Fadul, că nu există pe lume plăcere asemănătoare cu aceea de a face amor.

— Nu există într-adevăr.

Exagerările şi retorica lui Fuad Karan corespundeau emoţiei oraşului care se afla încă sub impactul prezenţei îmbătătoare a Ludmilei Gregorióvna Cytkynbaum: atât la cabaret, cât şi la Biserică, locuri animate, apariţia ei de nea şi foc, la braţul lui Venturinha, provoca senzaţie, tumult: toţi doreau s-o vadă, să se încălzească cu zâmbetele ei, să moară în adâncurile ochilor ei. La cabaret, reducea la tăcere gălăgia stropită cu vin, la Biserică rupea tăcerea cucernică, ici şi colo se auzeau ah! Şi oh! De jinduire şi entuziasm, fiind învăluită de o flacără de dorinţi asemeni unei aure divine, coada fulgurantă a unei comete.

Vestea decesului colonelului Boaventura Andrade întrerupsese studiile fascinante ale lui Venturinha la Sorbona din Place Pigale, grăbindu-i întoarcerea în Brazilia. În acea noapte, licenţiatul înecă în vodcă remuşcările şi supărarea, îşi pierduse sprijinul vieţii lui.

La fel şi Ludmila Gregorióvna, aflând despre tragedia care se abătuse asupra „tătucului”, făcu o criză de nervi, izbucni într-un plâns agonizant, nu o smiorcăială oarecare cu două lacrimi timide: plânset în stil slav, cu leşin, nebunie şi rugăciuni în rusă. Îndrăgostit până-n gât şi scrot, proaspătul european se hotărî să o aducă pe Ludmila în Brazilia, cu el, cel mai bun mod de a importa cultura Europei prin ceea ce avea ea mai reprezentativ. Plecă însoţită de fratele ei, Piotr Sergueinovitch, însă amantul, Konstantin Ivanovitch Surkov. Rămăsese la Paris ca să roadă capacul de la ţucal, după expresia folclorică a triumfătorului Venturinha.

Contele şi colonelul Gărzii Imperiale Konstantin Ivanovitch Surkov, rudă a familiei imperiale dar în dizgraţia Ţarului, îi încredinţase un secret de stat lui Venturinha. Baronul Boaventura Boaventurovitch, aşa cum se prezentase în cercurile emigraţiei slave: Ludmila Gregorióvna avea şi ea sânge nobil, deşi nu o mărturisea datorita nenorocirii care o obliga să cânte balade melancolice în cabaretele pariziene. Fugise de la Curte din cauza unor josnice persecuţii din partea Marelui-Duce Nikolai Nikolaievitch Romanov, care o voia drept concubină. Unchi al Ţarului Nikolai II, general al armatelor ruse, îi făcea viaţa un calvar. Cum Venturinha se miră că respectiva nu se dăruise unei figuri atât de puternice şi eminente, Konstantin Ivanovitch îi explică iubitului său Boaventura Boaventurovitch că micuţa Ludi, fină şi sensibilă, nu suporta duhoarea de usturoi pe care o exala generalul: sărutările Marelui-Duce îi provocau greţuri, apărându-i virtutea. De aceea îl însoţise pe Konstantin când colonelul disident se exilase la Paris. O relaţie dramatică, nu se puteau căsători pentru că el avea o soţie la Moscova; şi ea era verişoară cu Tarul, dar îşi juraseră iubire veşnică şi-şi ţineau promisiunea. Venturinha achita notele de plată şi o făcea cu un orgoliu justificat: nu i se pun coarne în fiecare zi unui membru al familiei imperiale a tuturor Ruşiilor.

În La Datcha, cabaret moscovit din Place Blanche, acompaniată de fratele Piotr, vituoz al balalaicăi – Pedrinho, frăţioare! Îl ruga Venturinha în culmea pasiunii şi şi a beţiei.

— Cântă la viola aia a ta să-mi dea lacrimile!

— Ludmila cânta melodii ruseşti şi dansa dansuri din Caucaz arătându-şi perfecţiunea picioarelor. La o masă apropiată, contele Konstantin, de viţă veche şi Boaventura Júnior, baron recent, aplaudau, consumând vodcă şi coniac. La sfârşitul nopţii şi a spectacolului, Piotr îl aduna pe încornoratul Konstantin, lăsând-o în grija brazilianului, campion continental la ingeratul rachiului, pe timida şi nefericita Ludmila: în pat, o impetuoasă iapă a cavaleriei imperiale, gloria Curţii Ţarului. În momentul orgasmului, recita versuri din Puşkin şi rugăciuni ortodoxe.

Versiunea Ludmilei în legătură cu succesele de la Moscova, era întrucâtva diferită de aceea prezentată de conte şi colonel. Nu în ceea ce-l privea pe Marele-Duce Nicolae, mâncătorul de usturoi: de fapt, o persecutase ca pe un câine blestemat, obligând-o să se exileze împreună cu fratele ei. Dar nu era adevărat că ea s-ar fi îndrăgostit de Konstantin. Profitând de condiţia ei tristă de fugară, emigrată la Paris, el se insinuase în patul ei de artistă, făcându-i rost de contracte şi protejând-o de agresiunea lacomă a celor ce frecventau La Datcha. Recunoscătoare, ea îl acceptase şi-l tolerase, dar de aici şi până la a proclama iubirea era o distanţă tot atât de mare ca cea care separa Piaţa Kremlin din Moscova, de Piaţa Pigalle din Paris.

Şi într-o variantă şi în cealaltă, existau hiatusuri, contradicţii, spaţii albe, incongruenţe, totul datorându-se slabei dominări a limbii franceze de către persoanele în cauză, deşi Ludmila se dovedise talentată în cultivarea limbilor: cu Venturinha învăţa cuvinte obscene în portugheză pe care le repeta cu o pronunţie adorabilă, între săruturi. În orice caz, era ceva adevărat în pompoasele istorisiri, pentru că atunci când Ludmila Gregorióvna acceptă să-l însoţească în Brazilia, contele-colonel invadase hotelul brazilianului, ameninţându-l cu scandalul şi moartea, provocându-l la duel, cu pumnalul în mână.

Orice se putea spune despre Venturinha, dar nu şi că era fricos. Mai avusese deja întâlniri, în ocazii anterioare, cu soţi şi amanţi furioşi şi nu tremură. Îi lăsă braţul în jos rudei Ţarului, îi luă pumnalul şi-l păstră ca pe un trofeu. În final, rezolvă chestiunea cu educaţie şi generozitate, în franci francezi şi lire englezeşti, din lipsă de ruble. Se îmbarcă pentru Rio de Janeiro pe un transatlantic al companiei Chargeurs Reunis, ducându-i în bagaje pe Ludi şi Piotr, balalaica şi pumnalul, Rusia imperială.

La cabaret, Fadul Abdala constată justeţea cuvintelor exaltate ale lui Fuad Karan şi repeta exclamaţia rostită din adâncul sufletului: ia hôhi! Ba chiar a avut pretextul şi ocazia de a atinge mâna extrem de albă a rusoaicei cu vârful degetelor lui diforme, fiindcă Venturinha, zărindu-l şi recunoscându-l, îi făcu un semn cordial. Drept pentru care. Turcul se aventură până la masa tânărului avocat pentru a-l saluta şi pentru a o vedea de aproape pe roşcata fatală care incendia oraşul Itabuna şi marea din Ilhéus. După limba veninoasă a lui Fuad, avea predilecţie pentru negri: un desert ideal pentru Tiçăo Abduim, negru obişnuit să se desfete cu străine.

Întors la Tocaia Grande, comentă cazul cu căpitanul Natário da Fonseca şi deplânse faptul că rusoaica era specialistă în negri şi milionari, neinteresând-o cârciumarii arabi. Căpitanul o cunoscuse şi discutase cu ca cu ocazia întoarcerii lui Venturinha. Pentru el, Venturinha continua să fie copilul pe care-l dădăcise cu peste douăzeci de ani în urmă, învăţându-l să călărească şi să tragă cu arma: prima femeie pe care o cunoscuse puştiul, pistruiata Júlia Sarné, i-a fost prezentată de metis:

— E un fustangiu, nu iartă nici o muiere. Cu rusoaica asta risipeşte o groază de măsuri de cacao. Şi cu toate astea, se ţine şi după altele, vrea să radă tot. La urma urmelor, nu-i decât un copilandru.

— Să cheltui bani ca să fii încornorat…

— Coarnele de târfă nu se iau în consideraţie, nu sunt coarne adevărate.

Turcul ar mai fi avut ceva de spus dar o lăsă baltă: Căpitanul s-ar li putut simţi jignit, ţinea atât de mult la Venturinha, ca şi cum avocăţelul i-ar fi fost vreo rudă. O rudă apropiată, un fel de nepot fără minte.

Vestea iminentei sosiri a Sfintei Misiuni a alergat ca un fitil de exploziv, provocând senzaţie, exaltându-i pe locuitorii din Tocaia Grande, o noutate trăsnet. Şi de-o parte şi de alta a râului, a fost o forfotă fără seamăn.

Natalina munci neobosită la maşina de cusut. În general, comenzi de la femei, iar în particular, de la miresele din luna mai: erau la jumătatea lui mai, luna primelor ploi şi, după cum au aflat de la călugări, a Fecioarei Maria. Mireasă demnă de a purta cununiţă şi voal, se profila una singură: domnişoara Chica, în dragoste serioasă cu Balbino. Trăia în casa părinţilor, în timp ce celelalte candidate la binecuvântarea nupţială trăiau toate în concubinaj, unele având şi copii.

Chiar şi Chica, deşi foarte tânără şi deşi locuia în căminul părintesc, cine ar fi îndrăznit să bage mâna-n foc pentru fecioria ei? În Tocaia Grande, ca de altfel în tot ţinutul de cacao, fecioria dura, de obicei, puţin; pe plantaţii era o femeie la zece bărbaţi, iar floarea virginităţii era culeasă abia ce îmbobocea.

Chica era văzuta în compania lui Balbino prin cotloanele râului, prin luminişurile pădurii: dacă îşi păstrase fecioria, din două una: or Balbino era un labagiu, or se întâmplase vreo minune. Oricum ar fi fost, coana Leocádia a venit în persoana să comande rochia de mireasă a nepoatei şi-i explică donei Natalina că o dorea după moda sergipana, cu toate podoabele şi gătelile pe care le merita o domnişoară.

Celelalte nu cerură aşa de mult, se mulţumeau cu rochii simple, nu voiau să se căsătorească acoperite de zdrenţe. Cleide, şi ea nepoată a coanei Leocádia, verişoară cu Chica, era cu burta mare, comandă o rochie albastră, de culoarea panglicii de păstoriţă din scenetă, albastrul Fecioarei Imaculate. Pentru că tot vorbim de nepoatele coanei Leocádia şi pentru că s-a amintit sceneta, trebuie s-o mai trecem pe lista celor ce urmăreau să se căsătorească şi aşteptau Sfânta Misiune, pe tânăra Aracati, care o reprezentase pe Senhorita Dona Deusa. Spre surprinderea rudelor, inclusiv a bunicii atente, imediat după triumful din noaptea Regilor, apăru acasă, la braţ cu Guido, anunţând că vor locui împreună. Cei din Estância concuraseră cu trei gravide în sezonul de naşteri, colaborau acum cu trei mirese la recolta de căsătorii.

Concubine mai vechi îşi comandaseră şi ele rochii la dona Natalina sau şi le cususeră acasă. Abigail i-o adusese pe-a ei de la Taquaras, unde locuiau ea şi Bastiăo da Rosa de când cu inundaţiile: preoţii se vor duce şi acolo, dar ea dorea să se căsătorească în Tocaia Grande, o dată cu Isaura, sora ei: sărbătoare în casa lui Zé dos Santos şi a Clarei. De pe plantaţii veneau o mulţime de perechi, nu oricând apărea o Sfântă Misiune pe malurile râului Cobras.

Nu mai puţin agitaţi erau şi părinţii copiilor care aşteptau să fie botezaţi. Cam vreo zece păgâni aşteptau în Tocaia Grande ocazia de a deveni romano-catolici, scăpând de limb117 dacă aveau să moară copii, de infern dacă ajungeau la vârsta adultă. Intraseră în febra cumetriilor, alegerea naşilor genera discuţii şi râsete: Zilda îi trimise vorbă Bernardei: să-i aleagă naşii lui Nado pentru că băieţelul va fi botezat când va veni Sfânta Misiune.

În pat cu Natário, Bernarda aduse vorba despre acest lucru:

— Naşule, te-ai gândit deja la cineva?

— Îşi odihnea capul pe pieptul Căpitanului, el îi mângâia părul despletit.

— Dacă vrei, facem aşa: eu aleg naşul, tu, naşa.

— Pentru mine, naşa nu poate fi decât cumătră Coroca îi datorez mai mult ei decât mamei mele, biata de ea.

— Pentru naş, m-am gândit la Fadu, deja ne numim cumetri.

— Coborî mână din păr spre sânii finei lui, de la sâni spre pântece şi se jucă cu părul pubian.

Aşa fuseseră aleşi naşii băieţelului Nado, fiu de sânge al Bernardei şi al căpitanului Natário da Fonseca, copil pe care-l creştea Zilda, naşa Bernardei, nevasta Căpitanului.

— Piei Satană!

— Exclamă călugărul Zygmunt Gotteshammer în momentul culminant al spovedaniei fetiţei Chica, nu chiar aşa fetiţă pentru că avea să împlinească paisprezece ani în ajuns de Sân' Petru: dintre miresele de mai, singura meritând să poarte cununiţă şi văl la nuntă.

Demonstrând o înclinaţie hotărâtă pentru detalii şi o inocenţă absurdă faţă de ceea ce era şi ce nu era păcat uşor şi păcat mortal, puştoaica cu panglica roşie, fără să roşească – ceea ce, de altfel, ar fi fost în ton cu culorile pe care le purtase în scenetă – îi relată indignatului frate Zygmunt plăcutele provocări la care o supunea iubitul. Balbino locuise în Ilhéus şi cunoştea invenţiile străinelor: Chica se delectase cu ele.

Deşi fără vărsare de sânge, nu a fost mai puţin aprigă lupta care s-a dat în sanctuarul improvizat, între sfântul inchizitor şi fetiţa cu panglică roşie, încântată, ea îi povesti scabroase scene cu limbă şi deget, de sodomie – ah, a înviat Sodoma!

— Drept pentru care, călugărul îi interzisese voalul şi coroniţa, simbolurile virginităţii. Dar mireasa, jurându-se cu încăpăţânare, îşi cerea drepturile de a purta florile de portocal, confecţionate de degetele măiestre ale donei Natalina, pentru că acolo, înăuntru – părinte, jur pe Dumnezeu!

— Balbino nu a intrat, Chica nu l-a lăsat niciodată. Ceea ce făcuse a fost tocmai pentru a-l împiedica s-o dezvirgineze: unde a auzit preacuvioşia sa că s-o faci în fund era acelaşi lucru cu a o primi prin faţă? În Estância, fetele se măritau domnişoare, în majoritate, dar ca să reziste aşteptării, o luau pe coapse şi în poponeţ, că doară nimeni nu-i de fier, părinte.

Fratele Zygmunt o afurisi în latină, vade retro, Belzebu! În alte timpuri ar fi folosit biciul ca s-o exorcizeze, să-i scoată demonii din corp: în timpurile bune ale Sfintei Inchiziţii. Chica plecă satisfăcută, crezând că sacerdotul o binecuvântase şi că fusese de acord cu ea asupra rochiei de mireasă. Spuse trei ave-maria şi un tatăl-nostru deoarece bunul călugăr uitase să-i dea canon.

Preoţii, având consimţământul lui Carlinhos Silva, improvizaseră două confesionale în depozitul de cacao, câte unul în fiecare capăt. Nu exista separatorul obişnuit între cel care spovedea şi cel care mărturisea, dar puţinele femei care s-au supus acestei taine – cea mai importantă dintre toate, după opinia înţeleaptă a fratelui Zygmunt von Gotteshammer – nu se sfiau să se uite la părinte în momentul când îşi deşertau sacul de păcate, nu ştiau, nefericitele, ce era aceea pudoare.

Puţine femei, nici un bărbat. Biserica şi preotul sunt lucruri de femeie, spuneau bărbaţii, renegaţii. Criminali cei mai mulţi dintre ei, începând chiar cu Căpitanul, despre a cărui faimă de cruzime şi trecut criminal auziseră lucruri înspăimântătoare, străbătând pe jos întinsele leghe din ţinutul udat de apele râului Cobras.

Fratele Theun şi fratele Zygmunt îşi rezervaseră prima zi din Sfânta Misiune pentru a face un bilanţ al vieţii din Tocaia Grande: să-i spovedească pe păcătoşi, să ia cunoştinţă de situaţia păgânătăţii şi moralităţii locului. Fiind minimă căutarea confesionalului, a penitenţei şi a iertării – iertarea în glasul fratelui Zygmunt von Gotteshammer, Ciocanul lui Dumnezeu, avea accente de cenzură şi pedeapsă – au plecat călugării să afle cum stau lucrurile, din casă în casă, de la om la om.

Se întoarseră la locuinţa lui Carlinhos Silva, unde erau găzduiţi, Theun cu inima plină de tristeţe văzând cât de dispreţuită era legea Domnului – Ah! Sărmani nefericiţi!

— Zygmunt cuprins de indignare şi oripilat, vibrând de o furie sacră, constatând starea abominabilă în care trăiau acei renegaţi: păcătoşi blestemaţi!

Copii nebotezaţi, fii naturali concepuţi în păcat, cupluri care se reproduceau precum animalele, fără consimţământul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, desfrâul, crima, necunoaşterea şi puţina preocupare pentru cele ce ţineau de Sfânta Mamă Biserica. Mai mare decât şirul de case ridicate în centrul satului – două străduţe şi o fundătură – era putreda aglomerare de cocioabe din chirpici şi de bordeie din paie din Baixa dos Sapos, bordelul, după denumirea murdară a locuitorilor: se refereau la el cu accentuată mândrie, datorită dimensiunilor sale, cel mai mare din zonă.

De cealaltă parte a râului, unde se cultivau cele necesare pentru târgul săptămânal, nu se stătea mai bine cu moralitatea, cu atât mai puţin cu evlavia, în noul loc. evlavioşii sergipani, temători de Dumnezeu, intrând în contact cu impietatea ce caracteriza ţinutul de cacao, se delăsaseră de îndatoririle faţă de Domnul, îşi pierdură frica de Dumnezeu şi se bălăceau în noroiul abominabilelor obiceiuri ale locului.

Arabul care făcea negoţ acolo, furându-i pe amărâţi, locuitori sau călători, cămătar dintre cei mai răi, un degradat, nu era propriu-zis un mahomedan, dar nici mult nu lipsea Departe de a fi un fiu exemplar al Bisericii de la Roma, aparţinea sectei orientale a maroniţilor, prea puţin demnă de încredere: era aproape musulman. Dacă ar fi trăit în Spania, în vremurile bune, n-ar fi scăpat de sabia creştină şi binecuvântată a lui San Tiago Mata Mouros.

În ceea ce-i priveşte pe negrii fetişişti, în frunte cu cinicul potcovar, care se hlizea tot timpul, persistau în eterna şi perversa încercare de a spurca puritatea şi demnitatea sfinţilor canonizaţi de Vatican, amestecându-i şi confundându-i cu spiritele demonice care bântuiau colibele sclavilor, oferindu-le animale în jertfe sângeroase. Centrul vrăjitoriei era instalat în atelierul potcovarului, un proscris.

Fratele Zygmunt Ciocanul lui Dumnezeu îşi propusese să trezească sufletele credincioşilor în timpul predicilor, cine ştie, poate va reuşi să-i facă să distrugă altarul nedemn ridicat în spatele forjei pentru monstruoşii diavoli africani pe care negri, eliberaţi din sclavie prin conspiraţiile şi capcanele Masoneriei. Îi numeau fermecaţi, căutând să-i învăluie în mantia luminoasă a preafericiţilor. Sacrilegiu!

Odihnindu-se după barbara – dar delicioasa!

— Cină din fructe şi vânat, la sfârşitul acelei prime zile a Sfintei Misiuni, fratele Theun deplânse, compătimitor, soarta acelor păcătoşi, victime ale ignoranţei şi înapoierii, ale căror suflete erau condamnate la infern fără, poate, să o merite. În special lipsa codurilor morale, a reţelei de legi, a abţinerii impuse de reguli era cea care-i dusese la practicarea unor greşeli atât de mari, la o viaţă de delincventă şi păcate.

Carlinhos Silva, vorbind germana cu fluenţă şi pronunţia unui literat – un mulatru sarará, închipuiţi-vă de ce surprize au parte călugării cerşetori aflaţi în Sfânta Misiune!

— Cu o voce calmă şi amabilă, ca a celui care nu doreşte nimic, dar spune lucrurilor pe nume, luă apărarea locului şi a locuitorilor. Părea un profesor care ţinea prelegeri la catedra din Weimar şi fratele Zygmunt îl privi cu ochi bănuitori. Şi pe bună dreptate, pentru că metisul absolvi acele creaturi de orice vină. Locuitorii din Tocaia Grande – spuse el – trăiau acolo în afara ideilor preconcepute, lipsiţi de prejudecăţi morale şi sociale impuse de coduri, fie el codul penal, fie catehismul. Oameni mai ordonaţi decât cei din Tocaia Grande, în ciuda numelui şi a proastelor obiceiuri, nu existau în tot ţinutul de cacao. Şi ştiţi de ce, prea-cuvioşiile voastre? Pentru că aici nimeni nu porunceşte nimănui, totul se face de comun acord şi nu din frică de pedeapsă. Dacă ar fi depins de Carlinhos Silva, această pace nu ar trebui să fie nicicând tulburată, acest trai fericit al locuitorilor din Tocaia Grande, care, după părerea lui, merita în mod cert aprecierea lui Dumnzeu, a celui adevărat.