Jorge Amado

Pe malurile râului Cobras lipsa ordinei şi dispreţul pentru morală erau totale şi absolute. Misiunea de a instaura ordinea şi morala, de a implanta frica de Dumnezeu, călugărul Zygmunt nu o primise numai de la Şeful Congregaţiei care-l trimisese să predice şi să convertească în acel capăt de lume. O primise direct şi fără drept de apel de la Domnul Nostru Christos, în singurătatea chiliei, în nopţile nedormite de rugăciune şi veghe, se flagela cu biciul pentru a-şi îmblânzi trupul, pentru a-l feri de tentaţiile lumeşti, de idolatrie şi de lux. Singura podoabă pe peretele gol, o stampă cu Inima lui Iisus, sângele curgând din inima sacră datorită păcatelor comise împotriva slavei lui Dumnezeu, prindea viaţă, sângele se răspândea, picura pe coapse şi pe pântece, pe fesele şi trunchiul călugărului tulburat. Iisus îi ordona să plece să combată păcatul prin sabie şi foc, până-l va extermina în întregime.

În opinia călugărului Zygmunt, Sfânta Mamă Biserica nu avea un sfânt mai virtuos, mai demn de odoruri şi adulaţie decât Torquemada, inchizitorul-şef al Spaniei şi Portugaliei: nu fusese canonizat, o nedreptate care, însă, nu-l făcea mai puţin venerabil. Căpitan al oştilor virtuţii şi doctrinei, ale armatei lui Dumnezeu, sub stindardul lui s-a înrolat călugărul Zygmunt şi porni în lupta fără front împotriva ereticilor, a depravaţilor şi a anarhiştilor. Îl susţinea furia iluminaţilor, iluminat de focul infernului.

În timpul obositoarei călătorii, din cătun în cătun, cei doi preoţi luaseră cunoştinţă de faima Tocaiei Grande, neagră, sinistră. Fiind aşezarea cea mai prosperă din vale, acolo se instalaseră impietatea şi dezordinea. Din câte se povestea, printre oamenii fără religie şi fără lege, fără dogme şi fără coduri – păgâni, concubini, bandiţi, târfe – mai existau şi negri vrăjitori şi arabi mahomedani. Deja numele locului spunea totul. Tradus în termeni biblici, Tocaia Grande semnifica Sodoma şi Gomora reunite în damnarea celor şapte păcate capitale.

Pe urmele călugărilor. Însoţitor şi concurent, străbătea noroiul, în drum spre Tocaia Grande, popularul muzicant şi dansator Pedro Cigano. Oriunde se anunţa prezenţa călugărilor şi preoţilor în misiunea sfântă de apostolat: predică, botez, cununie, spovedanie, exorcizare şi ispăşire, sosea. În aceeaşi clipă, parte integrantă a grandiosului eveniment şi, în acelaşi timp, negarea lui, armonica lui Pedro Cigano. Pentru a înveseli sezonul petrecerilor cu care populaţia avea să comemoreze botezurile şi cununiile.

De cât frecventase sfintele misiuni, Pedro Cigano ar fi în stare să servească drept paracliser şi să ajute la oficierea slujbei, însă, călugărul Zygmunt, văzându-l atent la cuvintele incandescente ale predicii, aflat în primele rânduri printre credincioşi, simţea cum i se întorc maţele pe dos în fanaticele-i măruntaie: vedea chipul Satanei în carne şi oase, râsul desfrâului pe faţa-i prostească. Mult trebuie să sufere un misionar în vremuri de rătăcire şi decădere a moravurilor, după ce se dezactivase Sfântul Oficiu şi fusese abolită sfânta sclavie.

De când vânduse depozitul de cacao lui Koifman & Cia. Colonelul Robustiano de Araújo îşi rărise drumurile prin Tocaia Grande, totuşi, din când în când, o lua pe scurtătură şi venea să arunce un ochi pe la grajd, să schimbe două vorbe cu arabul Fadul şi cu căpitanul Natário, să facă o vizită cumătrului Castor Abduim, să dea binecuvântarea finului său.

Îl stima mult pe negru, îl ajutase să-şi pună pe picioare propria afacere. Fusese îngrijorat când l-a văzut amărât, fără chef de viaţă, dezinteresat de tot după moartea cumetrei Diva. Nu mai rămăsese nici umbră din băiatul expansiv şi gata oricând de a scorni şi răspândi tot telul de farse şi intrigi, care animase cu jovialitatea lui Plantaţia Santa Mariana, iar cu inventivitatea lui a transformat obiceiurile locului.

Reînvierea subită a potcovarului îl bucurase pe Colonel. Cumătrul îi povestise în secret episodul spiritului care apăruse pe câmp ca să-i poruncească sfârşitul doliului şi să-i redea corpului gol şi sinucigaş gustul de a trăi. Îi atinsese capul, inima şi mădularul. Pentru ca Epifânia să vină să aibă grijă de el şi de copil, îi modificase traseul fetei, îi călăuzise paşii. Spiritul Divei, o stea aprinsă peste valurile oceanului, în îndepărtatul Aiocá.

Spre deosebire de majoritatea, colonelul Robustiano de Araújo nu căuta să-şi ascundă sângele negru care-i curgea prin vine, puternic şi din abundenţă. Alb pur prin bogăţie, cultivator de cacao de peste şase mii de măsuri la o recoltă, crescător al unei considerabile cirezi de vite, susţinător al Bisericii, socru de franţuz – fata cea mai mică se căsătorise cu un Laffitte de la Compania pentru Iluminatul cu Gaz – totuşi nu-i renega pe orixá. Mama sa, mulatra Rosália, închisă la culoare şi frumoasă, se urcase într-o barcă de iaôs116 să joace rolul unui zeu, fără să ştie că era însărcinată cu stăpânul, profesorul de şcoală primară Sélvio de Araújo, frumos şi sărac, bolnav de piept. Oxaguian, punând stăpânire pe capul Rosaliei, deveni, în acelaşi timp, stăpân şi domn al celui ce urma să se nască. Pentru a-i răscumpăra dreptul la viaţă. Rosália îl cumpără înapoi de la vrăjitor, îndeplinind sarcini grele, plătind un preţ mare pentru certificatul de eliberare, dar acţiunea ei a fost încununată de succes. Îl eliberă pe sclav şi îi dădu titlul de fiu al lui Oxaguian. Copilul crescu sănătos şi puternic, plecând încă de tânăr la războiul pentru cacao, de unde se întorsese victorios.

Înainte de a muri, tatăl îl adoptase: nu mai avea nimic să-i lase în afara numelui de familie. Tânărul Robustiano i se alătură lui Basílio de Oliveira în lupta legendară împotriva clanului Badarós: tăiase jungla, demarcase pământuri, îi înfruntă pe bandiţi. Corp închis, protejat de Oxaguian, nu fu atins nici măcar de o zgârietură. Plantă cacao, crescuse vite, se căsători cu o fată bogată, se pare, o rudă de-a lui Badarós, domnişoara Isabel. Nu a avut nici un băiat, şi-a dat fetele să înveţe la Colégio da Piedade cu bunele călugăriţe ursuline. Vor fi profesoare de şcoală primară, la fel ca bunicul, dar nu vor avea nevoie să predea – brunete frumoase, moştenitoare bogate, nu le vor lipsi pretendenţii. Aşa se şi întâmplă: medicul Itazil Veiga se căsători cu cea mai mare: mezina, pe nume Kátia, câştigă la loterie. Într-o zi când îl sărbătoreau pe Săo Jorge, pe franţuzul Jean Laffitte, inginer format prin străinătăţuri. Colonelul contribuise cu generozitate pentru serbările de la Biserică şi pentru cele din jurul casei lui taica Arolu. Purta însemnele sfântului-patron la procesiunile catolice. Nu dansa în hora orixaurilor, la candomblé; dar acasă îi dădea să mănânce lui Oxaguian.

Într-o bună zi, cu o vară înainte, colonelul Robustiano de Araújo rămăsese în Tocaia Grande mai mult timp decât cele câteva ore obişnuite în care inspecta grajdul şi stătea la taclale cu amicii. O făcuse pentru a răspunde invitaţiei căpitanului Natário da Fonseca, faţă de care întotdeauna manifestase o stimă deosebită. Îi promisese o vizită la Plantaţia Boa Vista, a cărei producţie suscita uimire şi comentarii: o bucăţică de pământ comparat cu imensele terenuri de la Atalaia sau Santa Mariana, recolta ultimă depăşise cele cinci sute de măsuri, iar Căpitanul prevedea că va dubla cifra în câţiva ani.

Ţinându-şi promisiunea – parcurse plantaţia de la un capăt la altul, din arbore în arbore, examina utilităţile una câte una, cuvele, serele, mesele de uscat cacaoa, casele zilierilor – Colonelul îşi satisfăcu o curiozitate: află ce se întâmplase, de fapt, între Natário şi Venturinha, când unicul fiu şi moştenitor al răposatului colonel Boaventura Andrade intrase, în cele din urmă, în posesia proprietăţilor. Se auziseră unele zvonuri despre acest subiect delicat, se vorbea despre neînţelegeri şi schimburi de cuvinte dure.

Cu ocazia decesului neprevăzut al tatălui, Venturinha se afla în Europa, la începutul unei excursii proiectate să se prelungească prin cabaretele şi bordelurile din marile capitale, Londra şi Paris, Berlin şi Roma. Nu ajunse să viziteze Berlinul şi Roma, deoarece vestea, retransmisă din Londra, îl ajunsese la Paris, îndrăgostit şi risipitor. Cu destulă întârziere: trecuse aproape o lună de când Colonelul zăcea în cimitirul din Ilhéus, pe Alto da Conquista – cortegiu funebru interminabil, discursuri interminabile la picioarele mausoleului – fusese făcut şi parastasul de şapte zile, apropiindu-se cel de o lună: cel făcut de dona Ernestina şi cel al Adrianei. Ba chiar spiritul Colonelului se şi încarnase, mai mult de o oră, în corpul zvelt şi nervos al mediumului Sorávia, de la Casa Espírita Fé e Caridade, cerând Adrianei să-i plătească slujbe pentru sufletul lui şi să dea de pomană săracilor, ajutându-l astfel să părăsească cercurile inferioare de Dincolo, pe unde rătăcea. Pe străzile oraşelor, în special în Itabuna, răuvoitorii, la curent cu astfel de fenomene psihice, traduceau cercurile inferioare prin adâncurile iadului. Limbi de vipere, nu aveau respect pentru morţi.

De asemenea, se spunea în dreapta şi-n stânga, că ceea ce provocase congestia care-l doborâse pe Colonel, fusese scrisoarea sosită de la Rio de Janeiro prin care fiul îl anunţa despre plecarea la Londra, la bordul pachebotului Poştei Regale Engleze. Călătorie de studii cu o durată prevăzută pentru trei luni. Solicita expedierea cecului semnat la o Bancă englezească, un împrumut menit să-i finanţeze excursia. Călătorie hotărâtă în ultimul moment, Venturinha regreta că nu avusese timpul necesar să-şi anunţe părinţii dinainte. Când vor primi scrisoarea, el se va afla deja în Anglia. Neavând încă nici adresă de comunicat, o trimitea pe cea a Băncii prin care trebuia să i se remită, cu obişnuita urgentă, o mare sumă de bani: fiind cine era, nu putea să facă impresie proastă în Europa, să pară un amărât, un teleleu. Cerea numerar copios şi rapid: studiile la Oxford şi la Sorbonne îl costau ochii din cap.

Scrisoarea sosise în Ilhéus şi de acolo rusesc expediată la Taquaras, Colonelului. Lourenço, şeful gării, o trimisese prin cineva la Plantaţia Atalaia: scrisoare sau telegramă de Ia Venturinha. O trimiţi cu cea mai mare urgenţă printr-un mesager călare!

După cum povestea negrul Espiridiâo, Colonelul nici nu terminase bine de citit epistola blestemată. Făcu un pas în direcţia donei Ernestina întinzându-i foaia de hârtie, dar nu reuşi să i-o dea, se prăvăli agonizant între paznic şi sfânta lui consoartă, chiar lângă picioarele lui Sacramento. Cum putuse dona Ernestina să suporte cele întâmplate fără să cadă şi ea moartă, acolo, în aceeaşi clipă, lângă bărbatul ei?

Cu un strigăt se aruncă peste trupul inert, şi, când Sacramento reuşi s-o ridice, o îmbrăţişa pe fată şi plânseră împreună. Bărbatul mort, fiul departe, singură şi pierdută, dona Ernestina găsi sprijin şi consolare la devotata şi neobosita Sacramento. O luă cu ea în trenul special în care, în dimineaţa următoare, îmbarcară corpul răposatului pentru a-l înmormânta în Ilhéus. Venind degrabă, în toiul nopţii, Natário se ocupase de tot. Chipu-i imobil nu lăsa să-i transpară simţămintele, se zăvorâse într-o tăcere dură şi opacă.

De atunci şi până la sosirea lui Venturinha, Sacramento îi ţinu tovărăşie donei Ernestina şi plânse eu ea moartea colonelului Boaventura Andrade, plantator de cacao, milionar, şef peste bandiţi, stăpân al întinselor pământuri de la Atalaia, care tăiase şi spânzurase în Ilhéus şi în Itabuna.

Dacă. Aşa cum se spunea şi cum el însuşi, colonelul Robustiano de Araújo, putuse constata, grija manifestată faţă de plantaţia de ia Atalaia era identică cu aceea pe care Natário o avusese faţă de arborii de cacao de la Boa Vista. Venturinha avea destulă dreptate să se supere pe refuzul administratorului de a rămâne în acest post. Un refuz de neclintit, nici propuneri de bani, nici alte şi diverse avantaje, nimic nu a putut schimba hotărârea lui Natário. Din ce motiv?

— Întrebă colonelul Robustiano de Araújo, manifestându-şi curiozitatea printre laudele aduse arborilor viguroşi a căror înflorire crea o imagine paradisiacă: nimic mai aproape de frumuseţea din Paradis decât imaginea mişcătoare a unei plantaţii de cacao încărcată de flori şi muguri.

Căpitanul Natário da Fonseca ascultă întrebarea fără a schiţa cel mai mic gest: faţa arămie, ochii mici, pe buze acel firişor de zâmbet pe care licenţiatul şi poetul Medauar îl comparase într-o zi cu o tăietură fină de brici. Un zâmbet enigmatic, unii-l considerau batjocoritor, alţii-l găseau înfricoşător.

— Am să vă spun, Colonele, dacă veţi avea răbdare să mă ascultaţi. Ani venit din Sergipe, eram un copil, omorâsem pe cineva acolo. Un lucru lipsit de importanţă, individul nu merita nici măcar cartuşul pe care l-am folosit. Am venit cu o recomandare la Colonel şi el m-a primit.

Iapa Imperatriz a colonelului Robustiano şi catârca neagră a căpitanului Natário mergeau alături, cu un pas lent şi grijuliu, pe cărarea dintre arborii de cacao. Colonelul nu comentă. Căpitanul îşi continuă povestirea:

— Colonelul Boaventura era deja amestecat în lupte, după cum ştiţi şi dumneavoastră pentru că umblaţi împreună. A avut încredere în mine, mi-a dat o puşcă şi m-a luat cu el. Pot spune că el m-a crescut, întotdeauna m-a tratat ca pe un om adevărat, lui îi datorez ceea ce sunt şi ceea ce am. Nu-mi aduc aminte de tata: a sedus-o pe mama şi s-a făcut nevăzut. Tatăl pe care l-am cunoscut a fost colonelul Boaventura.

— Dar l-am auzit chiar pe el spunând că i-ai salvat viaţa de câteva ori. Boaventura nu ţi-a făcut o favoare când ţi-a pus pe numele tău pământul pe care călcăm.

— Colonelul m-a adăpostit şi îmi plătea solda de gardian ca să-l păzesc. Gândesc repede şi sunt iute de mână. Nu mi-am făcut decât datoria. Dacă n-ar fi vrut, putea să nu-mi dea nici pământ, nici grad. N-am să vă spun că nu am meritat, am meritat din plin, numai că el nu era obligat s-o recunoască deoarece îmi oferise adăpost şi plată.

Căpitanul lăsă hăţurile peste coama şeii, lăsă catârca să meargă în voie pe poteca binecunoscută, el parcurgea alte drumuri, pe cele ale trecutului, unde. Uneori, nici poteci nu existau:

— Colonelul Boaventura a fost bărbatul cel mai curajos şi mai drept pe care l-am cunoscut şi nu mi-ar fi părut rău dacă ar fi trebuit să mor pentru el. De aceea, chiar şi după ce am ajuns proprietar de pământ şi după ce am început să cultiv cacao, nu am plecat din serviciul lui, am continuat să mă ocup de Atalaia. I-am spus şi lui de mai mult ori: atât timp cât trăiţi şi cât mă vreţi, sunt la dispoziţia dumneavoastră. Pentru după ce va muri, i-am promis un lucru pe care îl îndeplinesc. Dar n-are nimic de-a face cu plantaţia de cacao sau cu postul de administrator.

— Mi s-a spus că Venturinha s-a oferit să-ţi plătească oricât i-ai fi cerut.

— Colonele, eu cred că fiecare om vrea să fie stăpân pe propriul lui destin. Când am început să-mi câştig existenţa, însoţindu-i pe pelerini, acolo, în Săo Francisco, i-am auzit pe oameni spunând că destinul nostru este scris în ceruri şi că nimeni nu-l poate schimba, dar părerea mea este alta. Consider că fiecare om trebuie să aibă grijă de el şi mi-am dorit întotdeauna să fiu propriul meu stăpân. L-am slujit pe Colonel mai bine de douăzeci de ani: aveam şaptesprezece când m-am aciuit aici, am împlinit deja patruzeci şi doi. Niciodată n-am promis că-i voi sluji văduvei sau fiului. Nici el nu mi-a cerut-o vreodată.

Se uită la colonelul Robustiano de Araújo şi spuse:

— Cu puţin înainte de a muri, într-o zi, stăteam de vorbă aşa cum stăm noi doi acum, şi mi-a spus că avea să mă roage ceva pentru când nu va mai fi. Mi-a fost teamă să nu-mi ceară să continui să administrez Atalaia fiindcă ar fi trebuit să-l refuz. Patron, numai el şi nimeni altcineva. Din fericire, el dorea altceva şi eu am acceptat. Venturinha a crezut că eu aveam să continui să mă ocup de plantaţie, s-a mirat când i-am spus că pentru nimic în lume. Nici pentru bani, nici din prietenie. Obligaţia s-a sfârşit o dată eu moartea Colonelului.

Reluă hăţurile, animalele ieşeau de pe plantaţia de cacao, luând-o pe un drum ce ducea la o casă pe care Natário tocmai o construise. Colonelul Robustiano nu o cunoştea. Natário îşi înmuie glasul:

— Ţin mult la Venturinha, când am venit pe plantaţie el era un copil. Dar este un sentiment diferit faţă de cel pe care-l aveam faţă de colonel. Colonelul mi-a întins mâna pe când eu nu eram decât un fugar, urmărit de Justiţie. Acum. Eu sunt propriul meu stăpân, eu hotărăsc ce am de făcut.

— Şi Venturinha ţi-a înţeles punctul de vedere? A fost de acord? Am aflat că nu.

— Nu l-am întrebat şi nici nu am vrut să ştiu. El va intra în politică, îi va lua locul tatălui său. I-am spus că dacă într-o zi va avea nevoie de mine să se apere de duşmani, să mă cheme, încă sunt un trăgător bun. Dar servitor, se scuză el, nici al lui, nici al altcuiva.

Înainte de a se opri în faţa locuinţei, colonelul Robustiano de Araújo, aflând ce voise să ştie, încheie conversaţia:

— Dacă vrei să cunoşti părerea mea, Natário, află că ai făcut bine, atât slujindu-l pe Boaventura, cât şi refuzându-l pe Venturinha Nu păstra distanţa corespunzătoare care trebuie să existe între cel care comandă şi cel care ascultă.

— Schimbă vorba:

— O frumuseţe de conac. Felicitările mele.

— Conac? O căsuţă în care să stea Zilda cu cei mici. Ea vine pe plantaţie în fiecare lună.

La Plantaţia Atalaia, locuinţele lucrătorilor – bordeie din chirpici sau din lemn – erau grupate între conac şi pârâu, pe marginea drumului: câteva erau izolate, risipite pe plantaţiile mai îndepărtate. Natário a ţinut neapărat să treacă pe la toate, să le comunice vestea şi să-şi ia rămas-bun, oferindu-şi serviciile: avea cu zilierii şi cu trupeţii relaţii bune de lucru şi chiar politicoase, iar unii îi erau cumetri. Noaptea coborî peste arborii de cacao şi peste pădure şi, deşi iarnă, nu ploua, în acea seară atmosfera era caldă, mângâietoare. Căpitanul se simţea dominat de sentimente contradictorii: de uşurare şi mândrie pentru că, în sfârşit, nu mai avea stăpân, şi de părere de rău şi nostalgie pentru că părăsea acele locuri unde trăise şi trudise mai bine de douăzeci de ani.

În drumul lui, zări lumina unui felinar în baraca răposatului Tiburcinho şi se miră: o găsi pe coana Efigenia îngrijindu-l pe Idálicio, un tânăr culegător de cacao, muşcat de un şarpe în după-masa aceea. Vindecătoare competentă, bătrâna îi sărise în ajutor, îşi umpluse cu tutun gura ştirbă, gură ca o ventuză, şi o puse pe muşcătură, pe călcâiul bolnavului: sugea veninul şi îl scuipa, murmurând rugăciuni:

Săo Bento, fii binecuvântat, Bate şarpele cel hain, Omoară şarpele îndată.

Şarpele-i de la Necurat.

Scapă-mă de venin Şi nu mă duce în păcat.

Idálicio ardea de febră, dar rezista, bătrâna reuşise să-i micşoreze cantitatea de otravă, atenuându-i efectul aproape întotdeauna mortal. Căpitanul o găsi la căpătâiul bolnavului şi stătu acolo de vorbă cu ea, înainte de a părăsi Plantaţia Atalaia. Îi ură lui Idálicio să scape cu viaţă, poate va reuşi, graţie puterilor lui Săo Bento şi înţelepciunii populare a femeii. Vorbiră despre Sacramento şi Efigenia se plânse: îi simţea lipsa fetei a cărei şederea în Ilhéus, unde avea grijă de văduva Colonelului, împiedica realizarea planurilor pe care şi le făcuse de când aflase că era proprietara unei case de închiriat în Itabuna, cadou din partea colonelului Boaventura Andrade, recunoscător şi generos.

Despre casa cumpărată de plantator şi pusă pe numele ibovnicei, cu acte în regulă semnate şi parafate la notariat. Efigenia şi Sacramento aflaseră de la Natário, singurul la curent cu tainicul subiect: Colonelul nu dorea să se afle acest lucru. Din chirii, obţineau lunar bani buni, suficienţi ca mama şi fiica să ducă o viaţă lipsită de griji. Coana Efigenia visa de atunci să lase lucrul de pe plantaţie şi să-şi deschidă un magazinaş, în Itabuna sau în Taquaras, unde să vândă banane, fruncte-de-pâine, ardei, jilós şi alte fructe şi condimente.

Însă, cum Colonelul era sănătos şi îndrăgostit de fată, bătrâna amânase proiectul pentru când plantatorul avea să se sature de Sacramento: dragostea bogătaşilor, se ştie cum e, se poate sfârşi într-o clipă, de pe o zi pe alta. Colonelul nu mai avut timp să se sature, muri înainte: moartea i-a trimis o congestie şi el căzu lat, cu gura strâmbă. Vânzând dovleci şi maxixe în prăvălie, cu aglomeraţia din Itabuna, Sacramento îşi va găsi curând un alt bogătan care să-i dea casă şi să-i deschidă cont în magazinele de stofe şi încălţăminte. Aşa plănui coana Efigenia, ambiţioasă şi practică.

Dar dona Ernestina o moştenise pe Sacramento împreună cu proprietăţile rurale şi citadine: pământurile, străzile cu case de închiriat din Ilhéus şi Itabuna, banii puşi cu dobândă, averea imensă. Visele de negustoreasă ale coanei Efigenia au fost amânate până când va vrea Domnul.

Moştenirea colonelului Boaventura Andrade, temă principală de discuţie şi bârfă pe la colţuri şi-n cafenele, pe şosele şi prin bodegi, nu a constituit obiect de inventar sau divizare. Mai devreme sau mai târziu, totul va fi al lui – hotărâse văduva plătind slujbe de pomenire părintelui Afonso şi referindu-se la fiu – imediat ce Domnul mă va chema alături de el. Aşa stând lucrurile, la ce bun să se împartă plantaţiile şi casele, bunuri mai mari şi mai mici. Capitalul şi dobânzile? Nici nu se întorsese bine Venturinha din Europa, făcând escale la Rio şi la Bahia, şi maică-sa îi dăduse pe mână toată averea, în exclusivitate pentru ea. Dona Ernestina îşi rezervă un singur bun: servitoarea Sacramento.

A cui să fie umbra pe care Căpitanul o văzuse reflectată în flacăra felinarului din casa răposatului Tiburcinho? Ce căuta în baracă în lipsa stăpânilor? Nu era a bună. Natário împinse uşa cu mâna stângă, în dreapta avea pistolul. Dădu peste Sacramento, plină de praf: fata scoase un mic strigăt văzându-l, dar nu de spaimă, ci de surpriză şi satisfacţie:

— Ah, Căpitane! Ce bine că vă văd! Mi-au spus că aţi plecat.

— Dar tu, ce faci aici? Ţi-a dat liber dona Ernestina?

Sacramento lăsă ochii-n pământ:

— După dona Ernestina, n-aş mai fi plecat niciodată de acolo. Săraca, cred că-i supărată pe mine, zicând că nu fac doi bani. Am fugit fără să-i spun nimic, dar cum era să-i spun?

— Ai fugit din casa Colonelului? Nu eşti în toate minţile?

— Din cauza domnişorului, s-a luat de mine.

Căpitanul nu părea surprins: pe buze îi apăru zâmbetul glacial, aproape imperceptibil?

— Venturinha?

— Aşa cum vă spun. Se năpusti, în camera unde mă aflam, beat, murdar de bale, duhnind. Ăsta a fost norocul meu. L-am împins, a căzut pe jos, înjurând. N-a mai avut putere să se ridice. Nu spunea decât că va pune el mâna pe mine. M-am speriat aşa de tare, că nici nu mi-am adunat lucrurile. Am apucat ce-am putut, până am dat de batista în care strânsesem ceva bani şi m-am dus să iau trenul la gară. De la Taquaras, am pornit-o pe jos ca s-o văd pe mama şi să vorbesc cu dumneata.

Căpitanul nu comentă, doar ochii i se micşorară, asemeni zâmbetului. Sacramento ridică privirea şi se uită fix la el:

— M-a prins, m-a trântit, m-a bătut şi m-a muşcat. Dacă nu credeţi, uitaţi-vă. Îşi arătă braţele pline de vânătăi, pe gât avea urme de buze şi de dinţi.

Natário continua să tacă. Cine ştie, se gândi Sacramento, poate că el nu considera acele urme suficiente ca să-i explice fuga. Îşi ridică fusta până deasupra pulpelor pe care şi le arătă: pete negre în locul unde genunchii lui Venturinha, bărbat înalt şi corpolent, se înfipseseră în carnaţia brunetă şi apetisantă. Ochii Căpitanului se uitau lung. Sacramento îşi lăsă fusta-n jos, dar nu şi privirile:

— Cum aş fi putut eu dori să mă culc cu băiatul lui? Doamne fereşte şi apără! Când a intrat, mi-a oferit bani, mi-a spus că sunt frumoasă şi nu mai ştiu ce. L-am rugat să mă lase în pace, iar el mi-a vorbit de Colonel, urla că ştia tot şi că voia şi el. L-am rugat din nou, de dragul mamei lui, pentru sufletul Colonelului. Dar el îşi scosese deja haina şi pantalonii, atunci m-a apucat. Era mort de beat, asta a fost salvarea mea.

Căpitanul Natário da Fonseca nu pronunţă nici un cuvânt, atinse doar cu degetele obrazul încordat al fetei şi îi şterse o lacrimă. Sacramento luă mâna care o mângâia şi o sărută: