Jorge Amado

— Dacă prea-cuvioşiile voastre îmi permit să-mi exprim părerea, am să vă spun că aici se află multcăutatul paradis natural al înţelepţilor…

Se ridică dintr-un salt fratele Zygmunt Gotteshammer, Ciocanul lui Dumnezeu, răsturnând farfuria de porţelan, ţinând rozariul în mână ca pe un bici ridicat împotriva păcatului şi a păcătoşilor, dar, îndeosebi, împotriva ereticului din faţa sa. Aflaseră în Ilhéus că acest metis şi copil natural fusese educat în Germania şi că avea fumuri de licenţiat: duşman al Bisericii de la Roma, era un infam luteran, poate chiar mai vătămător decât vrăjitorii africani, cu siguranţă mai periculos decât maronitul. Simbolul a ceea ce era mai rău pe lume: trâmbiţa ideilor infame ale Revoluţiei Franceze, ale enciclopediştilor, ale duşmanilor lui Dumnezeu şi ai monarhiei, ale incendiatorilor cu bomba în mână împotriva împăraţilor şi a nobilimii, cu pumnalul ridicat pentru a sfâşia din nou inima lui Iisus Christos. Pe lângă faptul că era luteran, mai era şi anarhist!

Dulgherii Lupiscínio, Guido şi Zinho au ridicat în mijlocul câmpului, la jumătatea distanţei dintre râu şi baraca cea mare, în faţa locului unde se ţinea târgul, o cruce monumentală din palisandru, înaltă, care sărea în ochi, comparabilă numai cu podeţul. Cine se uita, venind din susul râului Cobras sau de la gara din Taquaras, de departe, pe drum, zărea Lemnul Sfânt care marca trecerea prin Tocaia Grande a primei Sfinte Misiuni care adusese până în acel capăt de lume predicarea virtuţii şi condamnarea păcatului.

În faţa crucifixului s-a construit o platformă amplă din scânduri pe care preoţii au pus obiectele şi cele necesare oficierii slujbei şi a tainei botezului şi cununiei. Preoţii au îmbrăcat odăjdiile pentru sfintele slujbe şi pentru predici.

Fratele Theun predică de dimineaţă, la euharistie. Fratele Zygmunt predică după-amiază, la ceasul binecuvântării. Locuitorii au fost unanimi în a considera predica fratelui Zygmunt sub toate aspectele superioară celei a fratelui olandez. Nu se putea face nici o comparaţie. Fratele Theun, grăsuliu şi bondoc, vorbind o portugheză aproape fără accent, se opri îndelung asupra bunătăţii şi milei lui Dumnezeu, descrise Raiul, cu toate frumuseţile şi bucuriile lui.

Înalt şi slab, cu obrazul supt, cu mâinile osoase, amestecând cu portugheza termeni germani şi expresii latineşti, cu o pronunţie de câine de vânătoare, neamţul captivă auditoriul, o mică mulţime ceva mai numeroasă decât aceea care se adunase să vadă Sceneta Coanei Leocádia, în vară. Tema lui a fost iadul, Belzebut, îngerul căzut, păcatul şi focul care-i consuma pe păcătoşi. Ciocanul lui Dumnezeu, aşa cum indica numele său, fratele Zygmunt Gotteshammer a obţinut un succes aproape egal cu cel al lui Carlinhos Silva cu trucurile lui de prestidigitaţie. O forţă, fratele Zygmunt!

Coincidenţa a făcut ca – de coincidenţe sunt pline romanele, cu atât mai mult viaţa – în cea de-a doua şi ultima zi a Sfintei Misiuni, să sosească în Tocaia Grande, venind de la Itabuna, în trecere spre Plantaţia Atalaia, avocatul Boaventura Andrade Júnior, din ce în ce mai puţin tratat cu diminutivul familiar de Venturinha. Venea însoţit de Ludmila Gregorióvna, amanta sa – amantă era termenul întrebuinţat de avocat pentru că indica o femeie nobilă şi scumpă, de stirpe înaltă, cheltuitoare, situată pe înălţimi neatinse de femeiuşti, concubine, ibovnice, târfe, putori ordinare. Păr zburlit de culoarea focului, parfum puternic de mosc, eleganţa costumului englezesc de călărie, pantaloni bufanţi, iapă din grajdurile Ţarului Rusiei sau din hergheliile Regelui Solomon, după cum bine spuse Turcul Fadul, cititor al Bibliei.

În timpul luptelor, când răfuielile dintre bandele de bătăuşi erau întâmplări curente şi când fiecare gutui ascundea o cursă, coloneii călătoreau acoperiţi de grupuri de păzitori: întotdeauna exista posibilitatea unui atac. După încetarea luptelor, garda se redusese la un om de încredere, trăgător iscusit: Colonelul Boaventura Andrade, a cărui viaţă fusese de atâtea ori ameninţată, în ultimii ani era însoţit numai de negrul Espiridiâo. Uneori, Natário mergea cu ei: ca să vorbească cu Colonelul, să stabilească ce avea de făcut, dar nu în calitate de paznic, ca altădată.

Însă Venturinha căra în drumurile lui între Itabuna şi Plantaţia Atalaia, sau în oricare altă parte, o suită demnă de un Basílio de Oliveira, de un Sinhô Badaró, de un Henrique Alves din vremurile de aur.

La comanda patrulei formată din patru bărbaţi înarmaţi până-n dinţi, un războinic ce-şi câştigase faima în luptele de odinioară, Benaia Cova Rasa118 – o poreclă fericită, nu mai e nevoie să se adauge nimic. Am numărat până la douăzeci, după care n-am mai ţinut socoteala, spunea încrezutul Benaia vorbind de morţii lui, de cei pentru care făcuse gropi la suprafaţă sau adânci. Era o corcitură mică şi slabă, cu gură suptă şi puţin vorbăreţ, pistolar bun, şi mai bun cuţitar.

Apăruse în faţa a trei tribunale din cauza morţii colonelului Josafá Peixoto. La primul primi o pedeapsă de treizeci de ani, la al doilea de şaisprezece, la al treilea, apărat de Rui Penalva, un avocat celebru, a fost graţiat. Pus în libertate, s-a înrolat ca soldat în batalionul Poliţiei Militare, de unde Venturinha l-a scos pentru a-l face şeful gărzii sale personale. Ultima lui faptă a fost uciderea unei fete, pe nume Bira, care n-a vrut să-l primească, fiind cu prăvălia închisă datorită unui jurământ pe care-l făcuse Fecioarei Maria. Îmbrăcat în uniforma de soldat şi negru de supărare, arestă şi aruncă în închisoare doi amărâţi de casieri care se desfătau cu târfe din bordel, pe lângă matroană, Maria Sacadura.

La rugămintea Ludmilei, Venturinha se hotărî să rămână în Tocaia Grande până în momentul binecuvântării, al botezurilor şi al cununiilor, al predicii finale a fratelui Zygmunt von Gotteshammer: pentru nimic în lume nu voia să piardă acel spectacol.

— În acest caz, va trebui să călătorim noaptea, vreau să dorm la conac.

— Voyager dans la foret pendant la nuit, c'est romantique, mon amour119.

Mon amour a fost de acord, primi o sărutare şi, în compania lui Piotr şi a lui Cova Rasa, el şi Ludmila prânziră în casa lui Natário şi a Zildei. Petrecerea veselă şi copioasă, celebrând trecerea Sfintei Misiuni, se bucură de prezenţa cumătrului Fadul Abdala, care îmbrăcase costumul de călătorie pentru botezul lui Nado. Zi de sărbătoare pe Dealul Căpitanului.

După cafea, Venturinha se întinse în hamac, pe terasă, în mână cu un trabuc Suerdieck, stătea de vorbă cu Căpitanul şi cu Fadul. Contractase un agronom ca să-l înlocuiască pe Natário la administrarea Plantaţiei Atalaia şi vorbi îndelung despre competenţa individului, inginer cu diplomă: revoluţiona metodele de lucru, de plantare şi de cules, promitea că avea să tripleze producţia: ce părere are Natário? Natário nu avea nici o părere, nu comentă şi nici nu avea de gând să compare cunoştinţele învăţate din cărţi cu ştiinţa rudimentară şi precară a coloneilor şi plantatorilor. Pe buze îi apăru doar acel firicel de zâmbet, semn de îndoială sau de dispreţ, cine ştie?

Fusese adus în discuţie numele lui Espiridiăo: Venturinha nu înţelegea de ce negrul, la fel ca şi Natário, nu acceptase postul de şef al gărzii personale, exercitat acum de Benaia Cova Rasa, abandonase plantaţia şi se duse să locuiască împreună cu fata lui, profesoara, la Taquaras. Îl consideră pe bătrânul gardian ingrat, lucru cu care Natário nu a fost de acord. Dacă cineva datora recunoştinţă, nu era negrul faţă de Venturinha, ci fiul Colonelului căruia îi salvase viaţa tatălui său şi îi veghease somnul timp de atâţia ani. Avocatul schimbă vorba, încă de mic învăţase să respecte opiniile lui Natário; dacă respectul îl deranja, nu lăsa să se vadă nimic. Nici fostul administrator nu vorbea pe un ton de reproş sau de revanşă, doar conversa, cu o voce neutră şi cu faţa imobilă.

Cine i-o plăti lui Venturinha a fost Fadul amintindu-i că, odată, în trecere prin Tocaia Grande, licenţiatul se dovedise pesimist din cale-afară faţă de viitorul acelui loc, prevăzându-i o viaţă scurtă şi meschina Aici nu-i nici un viitor, nu va fi niciodată altceva decât un grajd. Fadul nu uitase cuvintele care-l tulburaseră: dacă nu ar fi fost înţelegerea făcută cu bunul Dumnezeu al maroniţilor, s-ar fi lăsat cuprins de deznădejde. Râzând, Venturinha mărturisi că se înşelase în previziunile lui:

— Da, domnule, recunosc, am greşit. Grajdul a luat avânt, s-a dezvoltat, a căpătat aer de oraş.

Se osteni să explice că oraş era figura de stil pe care el o folosea ca să accentueze creşterea aşezării, în comparaţie cu alte cătune de prin regiune, pentru că, nume de oraş propriu-zis nu meritau nici Ilhéus şi nici Itabuna, capitale de municipii, nici măcar Bahia, capitala Statului, cel mult Rio de Janeiro, dacă se făcea comparaţie cu Paris şi Londra. Astea da, erau oraşe. Ce femei! De altfel, cei doi cumetri puteau judeca după rusoaica pe care o cucerise, au mai văzut aşa ceva?

Ceva asemănător nu mai văzuseră nicicând, nici metisul, nici turcul. Dar Natário îşi aduse aminte că femeia frumoasă întotdeauna fusese pâinea cea de toate zilele, salteaua de pe patul licenţiatului. Cu acea ocazie, acum vreo şapte ani, când renegase Tocaia Grande, Venturinha, proaspăt licenţiat, de atunci umblând cu străine şi cu artiste, era combinat cu o argentiniană, îşi mai amintea?

Venturinha îşi aminti, încântat. Adela La Portena, o femeie grozavă, cânta tangouri, bună la pat. Dar, pe lângă Ludmila Gregorióvna Cytkynbaum nu era decât o paraşută, un gunoi!

Păziţi de Benaia Cova Rasa în timp ce Venturinha conversa pe terasă, Ludmila şi Piotr coborâră dealul pentru a se plimba prin Tocaia Grande.

Rusoaica adora acea plimbare călare de-a lungul plantaţiilor şi aşezărilor. Pe Plantaţia Carrapicho, prima oprire a alaiului, colonelul Demóstenes Berbert îi primise pe Venturinha şi pe amanta lui cu mare pompă. Fiind burlac, trei tinere frumoase aveau grijă de conac şi de capriciile bogătaşului, trecut bine de patruzeci de ani, cu un bunic francez amestecat în sângele lui brazilian. Vorbind o franceză fluentă şi corectă – învăţată de la bunic – i le prezentă Ludmilei pe cele trei graţii: tânăra, minhota şi africana, cele trei Marii ale sale, indianca, alba şi negresa. Alese pe ochi şi pe sprânceană de colonelul Demostinho, un fin cunoscător, cu gusturi rafinate.

În pustietatea ţinutului de cacao, proprietarul de pe Plantaţia Carrapicho era o pasăre rară: în casă avea bibliotecă, pivniţă cu vinuri, şi, pe lângă gramofon, un pian la care el însuşi cânta spre delectarea celor trei slujnice ghemuite în jurul lui. Fuad Karan, oaspete frecvent, vorbea despre haremul colonelului Demostinho, iar Álvaro Faria sechestrat al barurilor din port rămase o săptămână pe plantaţie doborând sticle cu vin şi coniac portughez şi francez. După părerea literatului din Ilhéus, colonelul Berbert era singura fiinţă cu adevărat civilizată din universul de cacao.

La micul dejun – plecaseră din Itabuna când se crăpase de ziuă cu intenţia de a ajunge la Atalaia la apusul soarelui – Colonelul servi felurile tradiţionale din regiune: cuseus, mingau120, caş dulce, lapte bătut, banane-fripte, fructe – de-pâine, ignam, manioc, cartofi-dulci şi ciocolata groasă. Ludmila aprecia masa bună, mânca din toate câte puţin, elogia totul cu o voce întunecată, plină de mister.

Vizitară plantaţiile în plin cules – munca zilierilor începea la cinci dimineaţa – şi grajdul cu vacile de lapte unde, profitând de neatenţia lui Venturinha interesat de Junca Sulamita, colonelul Demostinho îşi plimbă mâna pe nobilul fund al Ludmilei Gregorióvna şi îi şopti, gândilând-o cu răsuflarea:

— Oricând doreşti, casa asta îţi aparţine, la fel ca şi alta în Ilhéus, pe malul mării.

— Îi vorbi în cea mai bună franceză a lui cu un murmur de briză matinală.

Ludmila îi răspunse cu un zâmbet şi o privire enigmatice, aşa cum se spune că sunt zâmbetele şi privirile eroinelor rusoaice. Bravul Colonel înainte de a-şi retrage mâna de pe popoul elegant, o ciupi uşor pentru a-i reaminti oferta şi pentru a încheia contractul.

O călătorie de neuitat în ochii Ludmilei Gregorióvna Cytkynbaum. De-o parte şi de alta a şoselei, se întindeau arborii de cacao: fructele galbene străluceau în lumina dimineţii, nici că poate exista o plantaţie mai frumoasă, nici măcar lanurile de grâu copt din stepă. Se opreau din plantaţie în plantaţie, să-şi potolească setea bând un pahar cu apă, o cafeluţă, gustând câte o dulceaţa de banane sau portocale, savurând câte un pahar de suc făcut din mierea care acoperă boabele de cacao, o invenţie a zeilor.

Ca s-o cunoască pe cântăreaţa rusoaică despre care ştiau că este ibovnica lui Venturinha, doamnele coloneilor lăsau bucătăria şi prejudecăţile şi se prezentau la rampă, cu hainele de duminică îmbrăcate în grabă. Ludmila întindea vârful degetelor pentru a fi sărutate de plantatori, zâmbea frumoasă şi modestă doamnelor, le spunea merci şi vous etes tres gentille, Madame121. O încântare, cântăreaţa asta rusoaică.

Tot acel tropice arzător şi delirant, de colonei milionari şi de zilieri mizeri, de conace îndestulate şi de bordeie din chirpici era opusul şi egalul câmpiilor din Rusia nobililor, a boierilor şi a servitorilor. Ludmila Gregorióvna vorbea cu Piotr, fratele ei, exprimându-şi speranţa că va primi cadou, mai devreme sau mai târziu, din mâinile darnice ale tătucului Boaventura sau din ale altuia la fel de bogat ca şi el, o plantaţie sau un sat cu servitori negri. Trăia într-o stare de exaltare a descoperirii, totul i se părea drăguţ şi romanesc, cu o mică doză de pericol: şerpii şi bandiţii.

Sfânta Misiune o încântă şi ea a fost cea care a stabilit comparaţia istorică şi erudită cu Sfântul Oficiu, demonstrându-i lui Venturinha, îndrăgostit lulea, că nu era numai o femeie uimitoare şi dezlănţuită: dezlănţuită, numai în pat. Frumuseţii i se adăugau şi darurile inteligenţei şi ale culturii: putea să le dea lecţii titraţilor din Itabuna.

Cucerită de Tocaia Grande, umblă pe pârloagă, pe străduţe, traversă podeţul, trecu prin Baixa dos Sapos şi adastă în atelier, văzându-l pe potcovar – bustul gol, o bucată de piele de mistreţ soioasă acoperindu-i părţile – bătând fierul pe nicovală, confecţionând o brăţara din metal. A vrut s-o cumpere, negrul i-o oferi în dar, un cadou sărac, dar incomparabil: strălucea în soare.

Întorcându-se din plimbare, cu ochii strălucitori, cu obrazul transpirat, cu vocea întretăiată de emoţie, Ludi îl întrebă pe Venturinha încă întins în hamac, prelungindu-şi siesta:

— Satul ăsta e al tău, tătucule? Oamenii ăştia sunt servitorii tăi? Se aplecă peste hamac, sânii palpitându-i, emoţionaţi:

— Dacă m-ai iubi cu adevărat, mi-ai da satul şi servitorii ca zălog al dragostei tale.

Rostită de dimineaţă. În timpul slujbei, emoţionantă şi iertătoare, predica fratelui Theun de Santa Eucaristia, deplângea starea de degradare şi desfrâu în care se complăceau locuitorii din Tocaia Grande, însă le vorbi despre mila lui Dumnezeu, suprema bunătate, a cărui inimă sângera de durere pentru oile rătăcite de turma lui: invita la căinţa şi la lacrimi.

Dacă nu ar fi fost împietriţi locuitorii din Tocaia Grande, lacrimile ar fi curs şuvoaie, cu mâinile s-ar li bătut în piepturile lor păcătoase: păcătoşi, ah, erau toţi locuitorii, iară excepţie. Ar fi cucernic şi edificator să se consemneze în cronica evenimentelor din Tocaia Grande acest august moment de căinţă şi penitenţă a redusei mulţumi adunate în faţa Sfintei Cruci şi care asculta într-o tăcere relativă cuvintele predicatorului. Dar, cum s-o facem, dacă nu se dăduse dovadă de căinţă şi nici nu existase vreo tentativă de penitenţă? Cu toate acestea, căzuseră de acord asupra unui lucru: reverendul vorbea frumos, cu o voce înflăcărată şi fierbinte. El însuşi era un tinerel frumos, după părerea autorizată a târfelor.

Nu a fost plânset de dimineaţă, nici scrâşnire de dinţi după-amiază, teamă, panică, în timpul predicii fratelui Zygmunt. Ciocanul lui Dumnezeu care lovea cu pronunţia lui de câine de pază, Gotteshammer. Fratele Theun avu succes pe lângă muieret: în timp ce, trăgându-şi peste haina ponosită veşmântul cel alb şi umblând prin altarul improvizat înduioşat de destinul acelor creaturi a căror mântuire i se părea a fi grav ameninţată, târfele schimbau păreri de un gust îndoielnic şi cu intenţii ticăloase în legătură cu ce ar face ele dacă ar avea privilegiul să-l strângă în braţe pe dolofanul călugăr cu figura lui de bebeluş plângăcios. În schimb, fratele Zygmunt cu predica lui de foc, de ameninţări şi insulte, îi entuziasma mai ales pe bărbaţi: ce călugăr straşnic!

Plânseră doar câţiva copilaşi când au fost băgaţi în scăldătoare, un lighean smălţuit, nou-nouţ, împrumutat de Turcul Fadul, o piesă scumpă în stocul obiectelor de vânzare din magazin. De altfel, Fadul a jucat un rol important la ceremonia botezului colectiv, având-o în dreapta lui pe Coroca, în braţe cu micuţul Nado, şi, la stânga, pe Bernarda, mamă emoţionată, frumoasă în fusta creaţă şi cu bluza înflorată, ţinând în mână o lumânare aprinsă.

Reuniţi păgânii de toate vârstele, printre care şi puştani mari veniţi de pe plantaţii, fratele Theun îi primi în sânul Sfintei Mame Biserica, făcându-i creştini. S-a dus la fiecare, ungându-i cu sare şi ulei, udându-le capetele în ligheanul plin cu apă sfinţită. Spunea Crezul: cred într-unui Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul. Părinţi şi naşi repetau într-un murmur confuz, într-un vacarm ca la târg.

Ţinându-şi promisiunea, colonelul Robustiano de Araújo şi soţia lui, dona Isabel, veniseră dis-de-dimineaţă să asiste la botezul lui Tovo, fiul răposatei Diva şi al lui Castor Abduim: erau prezenţi, acolo, în clipa mirungerii. Negresa Epifânia brodase o bucată de pânză pentru respectiva ceremonie şi-l învelise în ea pe neastâmpăratul Tovo, declarându-se naşă de reprezentare, după cum era obiceiul. Alma Penada mârâi la călugăr şi vru să-l muşte când copilul începu să plângă simţind pe limbă sarea creştinării. Un incident comic, provocă râsete.

Pe drum înspre gara din Taquaras, după botez, însoţiţi de Nazareno, Colonelul şi dona Isabel se întâlniră cu alaiul lui Venturinha şi, timp de câteva clipe, schimbară amabilităţi în mijlocul noroaielor. De sus, de la înălţimea şeii puse pe catârul Mansidăo, dona Isabel o privi pe individa care venise din străinătăţuri adusă de fiul răposatului colonel Boaventura, regretatul lor prieten. Nu-i putea nega frumuseţea peregrină, părea o stampă a Fecioarei Maria fugind în Egipt, modestă şi pură. Astea care seamănă cu sfintele sunt cele mai rele, comentă dona Isabel cu bărbatul ei, după ce-şi reluară călătoria. Cât despre corpolentul avocat, nu era, după părerea ei, decât un terchea-berchea.

Miresele de mai, unele gravide, altele însoţite de copii născuţi în abominabilul concubinaj, se aşezară una lângă alta pe podiumul din faţa Crucifixului, cu faţa la altar. Fratele Theun ajută la aranjarea perechilor, fiecare pereche fiind încadrată de naşi.

Tiçăo Abduim făcuse verighete din metal pentru rusticele mirese. Zâmbitor şi animat de dimineaţă, în timpul botezului, devenise serios şi tăcut după-amiaza, la cununii, naşul lui Bastiăo da Rosa şi al lui Abigail. Epifânia, în mijlocul oamenilor, se uita la el îngrijorată: ştia că negrul se gândea la Diva, cu care s-ar fi cununat acum dacă nu ar fi fost răpusă de febră.

Să spunem care mireasă era mai frumoasă şi mai fericită ar fi greu şi imprudent: însă, nu existau dubii asupra celei mai tinere, era Chica cu cei paisprezece ani neîmpliniţi şi cu fofoloanca întreagă. Singura în această stare, după cum s-a spus deja, inclusiv călugărului Zygmunt: unde a mai pomenit reverendul că s-o iei în fund era acelaşi lucru cu a o primi prin faţă? Iar în faţă, Balbino, mirele, nu pusese niciodată arma, Chica nu-l lăsase. Dar nu vă spun că în momentul sfintei taine a cununiei, călugărul se înfurie şi ceru ca sărmana să-şi scoată vălul atât de frumos şi coroniţa la care dona Natalina se în trecuse pe sine brodând flori de portocal, o splendoare? Leocádia, care nu era omul să se lase jignit, revoltată, vru să se certe, să-şi ia familia, să părăsească ceremonia, dar rămase la ameninţările cu care-l copleşi pe fratele Zygmunt: nu-şi va pune odăjdiile, o să vadă el. Ascultă de apelurile fratelui Theun şi ajunseră la un acord – rămase voalul, scoaseră coroniţa. Chica se căsători scăldată în lacrimi, afirmându-şi sus şi tare fecioria ei pedepsită.

Cu căsătoriile şi binecuvântarea, Sfânta Misiune ajungea la final: a doua zi, dis-de-dimineaţă, cei doi misionari aveau să plece spre Taquaras, o aşezare mai mare şi mai puţin abjectă. Predica fratelui Zygmunt încheie partea religioasă a evenimentului care zgudui şi emoţiona Tocaia Grande timp de patruzeci şi opt de ore, cât dură toată acea animaţie delirantă. Ultima manifestare nu avu parte de colaborarea călugărilor; se află sub conducerea şi controlul lui Pedro Cigano, muzicant, cetăţean de vază. Pentru a sărbători într-o singură petrecere atâtea botezuri şi cununii, petrecerea ar fi trebuit să dureze toată noaptea, ceea ce, de fapt, se şi întâmplă. Obligată de Venturinha, Ludmila Gregorióvna Cytkynbaum plecă spre Plantaţia Atalaia înainte de terminarea chefului. Dar nu înainte de a fi dansat cadrilul franţuzesc sub comanda lui Castor Abduim, negrul Tiçăo, în acea zi plină de atâtea şi variate emoţii. Un etiopian de la curtea lui Négus, îi spuse Ludi lui Piotr, frate şi confident. Se simţi bine la petrecere, la fel de animată ca balurile din adolescenţa ei săracă şi de la ţară.

Predica fratelui Zygmunt von Gotteshammer a fost cea ce se numeşte cheia de aur, încheierea de diamant a Sfintei Misiuni. Cuvintele afirmative şi arzătoare dacă nu au prins rădăcini pe terenul arid al sufletelor sălbatice din Tocaia Grande, cu siguranţă că avuseseră ecou dând ocazia unor reflexiuni care vor determina anumite acţiuni, totul în conformitate cu edictele şi cu bunele obiceiuri.

Numele dat, în amintirea crimei, deja spune tot: iată cum şi-a început predica Marele inchizitor, pe scurt, acuză Tocaia Grande că era o cetate a păcatului, un bârlog al bandiţilor. Ţară fără de lege, nici a lui Dumnezeu, nici a oamenilor, teritoriu al degradării, al desfrâului, al lipsei de milă, al sacrilegiului, al practicilor diavoleşti imunde. Împărăţia blestemului Satanei, Sodoma şi Gomora reunite, sudând mânia Domnului. Într-o zi, mânia lui Dumnezeu va izbucni ca un foc, pedepsindu-i pe necredincioşi, distrugând zidurile răutăţii şi ale profanării, transformând în cenuşă acel bârlog al scandalurilor şi samavolniciilor. Aşa profetiza.

La ceasul binecuvântării, în agonia amurgului, fratele Zygmunt Ciocanul lui Dumnezeu îşi ridică gheara pârjolită, trasă prin aer crucea excomunicării, blestemă locul şi locuitorii.

O dată cu sosirea legii în Tocaia Grande, aici întrerupem, chiar de la început, povestea oraşului Irisópolis.

Bârlog de bandiţi, asasini fără lege şi fără stăpân, pistolari şi târfe – îi excomunicase trimisul lui Dumnezeu. Se impunea să se pună frâu violenţei şi desfrâului, să înceteze dezordinea şi ticăloşiile: decretară înţelepţii şi palavragiii. Şoaptele deveniră cerinţe în For, la Municipalitate, în Biserică, la cabaret.

Tradiţia erau afacerile murdare, cursele, banditismul, de aici decurgând proprietatea şi legea. În fruntea armatei sale, regele se urcă pe calul moştenit şi plecă să impună legea şi ordinea, autoritatea şi ascultarea, unde nu exista decât libertate şi vis.

De la anatema inchizitorului la marşul soldaţilor, nu a fost decât un pas, acoperind exact distanţa dintre iarna predicilor şi vara împuşcăturilor, dintre viaţă şi moarte, dintre om şi vasal. Şi mai scurtă a fost perioada luptelor: de la mesaje la ocupaţie, ceea ce s-a petrecut, s-a petrecut în câteva zile.

Mesajul colonelului Robustiano de Araújo îl ajunse pe căpitanul Natário da Fonseca pe când se întorcea de pe Plantaţia Boa Vista, unde culesul tocmai se încheiase şi recolta, datorită vigorii arborilor tineri, depăşise calculele cele mai optimiste. Căpitanul prevăzuse că avea să depăşească cu puţin şase sute de măsuri, trecuse de şapte sute. Plantaţie de cacao aşa de bine îngrijită, pe vremuri era numai cea de la Atalaia. După care, nici măcar ea, în ciuda asistenţei date de Luiz César Gusmăo şi a teoriilor moderne despre cultivarea arborelui de cacao theobroma, un arbore esterculiaceu – după expresia pedantă a inginerului agronom.