Jorge Amado

Ce faci, îngropat în fundătura asta mizerabilă, la capătul pământului? Turc ignorant, prostovanule! Pe vremuri, cel puţin, veneai la Itabuna şi, la pieptul meu, oboseala ta de vânzător ambulant îşi găsea odihna. Îţi plăcea să le distrezi, ti se spunea Marele-Turc şi aveai de unde alege. Acum, rareori îţi părăseşti bârlogul prăpădit, nici nu apari bine că şi pleci înapoi. Lăsând de-o parte orele când faci cumpărături, minutul care-ţi mai rămâne abia ţi-ajunge să te uşurezi şi să scoli un geamăt, vai de capul tău, turc fraier şi prost, vita de povară.

Încerca s-o prindă, ea se eschiva, fugea din pat: din momeala în momeală, lupta dura toată noaptea fără ca el să reuşească s-o atingă sau s-o înduioşeze. O dată cu primul răget de măgar, Zezinha dispărea în aburii dimineţii.

Fadul se trezea obosit, scăldat în sudoare, lovit ca de trăsnet. În lumina difuză a zorilor, încă mai întrezărea sâni şi coapse, fundul obraznic, pântecele mătăsos, sexul topindu-se! Mâine las tot şi plec de-aici. Se auzeau tot mai multe răgete şi nechezaturi în vale. Trupeţii vor apărea neîntârziat pentru a-şi lua duşca matinală înainte de a ajunge la şosea.

Când se ducea la Itabuna, Fadul cerşea pomana unei vizite a Zezinhei la Tocaia Grande, îi promitea marea cu sarea. Ea cerea mai mult, în contul cheltuielilor de drum, promitea că va veni cât de curând, desigur, într-una din zilele astea, la Sfântul Aşteaptă.

În cătunul mizer, şerpi şi puroaie, ăsta era purul adevăr. Pericol permanent, şerpii, în majoritate veninoşi, veneau din pădure şi din mlaştini, ameninţare mortală şi permanentă. Gunoaie aruncate pe drum, resturi adunate în Tocaia Grande, fetele, puţine şi terminate, abia dacă făceau faţă nerăbdării soldaţilor în nevoie, sau pornirilor tăietorilor de lemne sau zilierilor în tranzit de la o moşie la alta. Netrebuind să rabde decât două sau trei călătorii de abstinenţă până să ajungă la îndestularea din Ilhéus şi Itabuna, oropsiţii nu suportau chinuitoarea aşteptare, în cătun nu aveau de unde alege, dar cine moare de foame, mănâncă bălegar şi se linge pe buze.

Excepţie făcea Bernarda, complet diferită de celelalte, o frumuseţe. Tânără, chipeşa şi curată, cu trupul vânjos, o păpuşă cu pielea strălucitoare şi închisă la culoare, cu părul negru, mânză crudă. Cărările vieţii o făcuseră să eşueze acolo, sau alesese ea de bunăvoie? Nu-şi manifesta dorinţa de a pleca, nici de a lucra pe pieţe mai mari. Dacă ar face-o, n-ar sufla o vorbă nimănui, în Ilhéus sau în Itabuna, în Água Preta sau în Itapira unde să-şi găsească vreun colonel care să-i deschidă o casă şi un cont la magazinele din oraş pentru a şi-o păstra numai pentru el. Au fost unii care au încercat s-o facă să-şi strângă bocceluţa şi să-şi încerce norocul în altă parte. Îmi place aici, spunea ea zâmbind.

Recent stabilit, după ce a cântărit avantajele şi dezavantajele, Fadul îi propusesă-i devină concubină, o invită să vină să locuiască cu el, să trudească împreună la magazin şi să împartă patul enorm. Când comandă patul şi salteaua, îl puse în gardă pe Lupiscínio: fii atent la măsura mea şi nu uita că de cele mai multe ori o să am o puicuţă cu care să mă hârjonesc.

Bernarda mulţumise şi refuzase. Rămânea la dispoziţia lui Fadu când acesta avea nevoie, când avea chef să se culce cu ea, în casa pe care o alegea, în patul preferat, era de-ajuns să-i facă un semn. Plătea, dacă voia: culcându-se cu un cetăţean atât de curtenitor, un bărbat aşa focos şi bine dotat, se putea lipsi de plată. Dar să trăiască în concubinaj, mulţumesc, aşa ceva nu dorea. Nici cu Fadul, nici cu altcineva, oricine ar fi fost. Îi povesti noutatea Corocăi:

— Ştii ceva? Fadu mi-a dat o sticluţă cu colonie. Fadu e un om bun. M-a chemat să locuiesc cu el.

— În concubinaj?

— Aşa cum îţi spun.

— Să locuieşti cu turcul? Ai dat lovitura, ai un noroc chior.

— Dar eu n-am vrut. Nu vreau să mă leg nici de el, nici de altcineva.

— Şi de ce, mă rog?

— O să trăiesc alături doar de bărbatul pe care o să-l iubesc. Să-l iubesc cu adevărat

— Credeam că eşti amorezată de turc.

— S-ar putea. Dar nu voi locui cu nimeni doar pentru amor sau pentru bani.

— Gânditoare, cu ochii în pământ, explică:

— Doresc să trăiesc împreună cu cineva, aşa, ca soţ şi soţie, numai din dragoste care durează toată viaţa, care-ţi sfâşie inima. Neavând parte de aşa ceva, pentru mine s-a terminat. Mai bine tăria.

Amândouă se cunoşteau de puţin timp, erau noi prin acele locuri, familiaritatea lor era recentă. Coroca nu făcu nici un comentariu. Îşi înghiţi întrebările şi sfaturile. Bernarda ridică privirea, râse şi glumi:

— Tocaia Grande este un loc plin de bărbaţi frumoşi. Fadu, Pedro Cigano, Bastiăo da Rosa şi cel mai frumos. Naşul meu.

Bernarda se impunea ca o favorită. Favorita tuturor, captivantă: disputată în noaptea trupeţilor, nu era întotdeauna liberă pentru pofta lui Fadul. Din când în când, sătul de alegerea meschină, arabul trimitea după vreo fată în Itabuna. Îl costa o avere.

Încă nu se trezea de-a binelea când servea deja primul rachiu trupeţilor. Ăia erau banii cel mai greu de câştigat: cu noaptea-n cap, nici nu se crăpa bine de ziuă, nici nu apuca să se uşureze sau să se spele. Dacă ar fi putut, ar li lăsat altcuiva acea uzură, iar el s-ar fi ocupat numai de câştiguri mari, mai puţin obositoare.

Îşi făcea nevoile în pădure, atent la şerpi. Se scălda în apa râului, curăţându-se de sudoare, de duhoarea ploşniţelor şi de vedeniile nocturne. Îşi albea dinţii frecându-i cu frunze de tutun: sufla peste cenuşă, aţâţând jeratecul de sub pirostriile de fier, un lux asiatic obţinut cu preţul lichidării unei datorii în Taquaras. Punea apă la fiert într-un vas de tablă. Din nou împăcat cu sine, cugeta la viaţă şi la necazurile ei. Nefiindu-i încă uşor, corvoada anterioară îi dăduse mai multă bătaie de cap. Era convins că, dacă ar renunţa, mai târziu se va căi: harul Domnului nu se dă celor cu puţină credinţă. Pentru a-l merita şi pentru a deveni un negustor bogat şi respectat, trebuia să se arate la înălţimea brutalei provocări.

Rupea cu mâinile puternice fructul moale al arborelui de pâine, amforă galbenă de miere: cu degetele scotea boabele zemoase, sucul i se scurgea pe la colturile gurii. Frigea pe jar bucata de carne îi comandase o frigăruie lui Castor Abduim, un maestru potcovar isteţ, ţinea nicovala cu o mâna puternică, iar la şi arşii, câteva lovituri de ciocan dibace. Grăsimea de pe carnea uscată picura peste făina de manioc, nici că putea fi ceva mai bun, o delicatesă demnă de gusturile fine ale unui orăşean. O bucată de carne de vacă, un pumn de făină şi, ca să taie gustul sării, banane foarte coapte. Se amestecau gusturile şi aromele cărnii de vacă cu fructul arborelui de pâine, bananele, cu faina de manioc, cu cajá31, mangaba32 şi umbu33.

În zile de rafinamente culinare, în vârful unei nuiele fasonate cu briceagul, înfigea o banană mare şi o frigea până ce căpăta culoare aurie şi se desfăcea datorită căldurii. Pentru a nu se arde, o tăvălea prin făină după ce o decojea: un deliciu.

Dinspre râu venea o adiere, târfele se odihneau după truda din timpul nopţii: Tiçăo ieşea să adune vânatul şi să schimbe capcanele. Paznicii de la depozitul de cacao şi muncitorii care construiau grajdul colonelului Robustiano de Araújo încă nu începuseră roboteala zilnică. Doar trilurile păsărilor rupeau tăcerea în Tocaia Grande. Ora preferată a lui Fadul: după ce-şi bea cafeaua fierbinte, se aşeza în pragul uşii, îşi aprindea narghileaua şi parcurgea cu privirile încântătoarele împrejurimi: valea, râul, dealurile, copacii şi modestul şir de case – Marele Turc se odihnea în imperiul său.

Nu va pleca de-acolo: nici dacă l-ar sfătui vreun avocat, nici dacă l-ar ameninţa vreun gardian, nici dacă l-ar amăgi vreo femeie. Încă nu s-a născut femeia aia care să-l oblige să renunţe, să-şi schimbe cursul destinului. Cine-şi pierde capul pentru o femeie, ajungând să nu mai judece, sfârşeşte în mizerie, obiect de râs şi batjocură, un ratat. Nici dacă ar fi văzut-o pe Zezinha do Butiá în fruntea unui cortegiu de carnaval, încadrat de doamnele cele mai galante din cabaretele din Ilhéus şi Itabuna, nici aşa ca nu ar reuşi să-l facă să comită vreo nebunie. Nici o fustă, fie că era Zezinha, femeie uşoară, amoreză la coltul străzii, fie domnişoara Aruza, o partidă grozavă, sau Jussara Ramos Rabat, văduvă bogată, logodnice oferindu-se, şi unele şi altele seducătoare şi înşelătoare. Sunt multe şi diverse tentaţiile la care este supus un bun creştin, toate pline de încântare iluzorie şi de un real pericol.

În timp ce-şi consolida intenţiile, ţinea sub observaţie malul râului, îndeosebi porţiunea unde se găsea „bideul damelor”, nume dat de Castor, negru dedat la franţuzisme, bazinului din pietre, cascadei la care veneau fetele să se scalde şi să spele rufe. Cine ştie, poate că Bernarda se va arăta dornică şi, spălată fiind ca nouă, poate că ar accepta să-i umple golul dimineţii cu mângâieri şi drăgălăşenii!

Bernarda, ciudată enigmă. Ajunsese să creadă, deunăzi, că ea îi acorda un loc preferenţial faţă de toată banda aia de vagabonzi amorezaţi de farmecele ei, pentru că stătea ore în şir să asculte povestiri din o mie şi una de nopţi, poveşti pentru copii, episoade din Biblie, specialităţi ale turcului, iar în pat se tăvălea plină de înfocare, se topea de ras. Unii chiar spuneau că ar exista iubire între cei doi. Totuşi, Bernarda nu acceptase să-şi pună laolaltă zdrenţele cu ale lui, renunţând la condiţia de femeie pierdută pentru a se ridica la cea de amantă într-un tihnit concubinaj. Preferă să fie în continuare târfă de bordel cu crăpătura deschisă pentru orice trecător. Fadul nu înţelegea: tot atât de indescifrabilă ca un verset din Coran, impenetrabila carte a păgânilor.

Stând de vorbă cu Coroca despre viaţă şi necazurile ei, o întrebă în treacăt dacă avea vreo explicaţie pentru comportamentul absurd al Bernardei. Coroca se eschivă:

— Cui i-ar fi trecut prin minte aşa ceva! Mintea femeii e un puţ întunecat, nu-i poţi vedea fundul. Am rămas prostită când am aflat. Am să-ţi spun ceva, Fadu, dar n-ai să mă crezi: am cunoscut la Itabuna o individă care şi-a lăsat bărbatul bogat, proprietar de magazin, nebun după ea, ca să se prostitueze într-un bordel. O chema Valdelice, era o femeie bine şi-i plăcea să fie târfă. Nici nu-ţi imaginezi, Fadu, cât de sucită e lumea asta. E tot ce-ţi pot spune, mai mult, nu ştiu.

Un grup de ţigani se opreşte în Tocaia Grande într-o noapte cu lună plină.

În acele începuturi de întemeiere a cătunului, trecerea caravanei ţiganilor a lăsat nostalgii, în ciuda tuturor neajunsurilor. Mult timp aveau să-şi amintească de ea, deşi în spaţiul unei zile şi al unei nopţi, nu se întâmplase ceva cu adevărat demn de relatat. Cu toate astea, rămăsese o fascinaţie irezistibilă, un mister ce aşteaptă să fie dezlegat.

Ţiganii îşi făcură apariţia pe la mijlocul după-amiezii şi-şi instalară tabăra în pădurea deasă de cealaltă parte a râului. Trebuie că greşiseră direcţia la podeţ sau poate că o abandonaseră dinadins, cine ştie.

Deshămaseră caii de la căruţele acoperite cu cârpe colorate şi bucăţi de piele, ticsite de troace. Femeile s-au apucat să facă focul, în timp ce bărbaţii s-au dus să adape animalele, cai şi măgari, pe malul râului. Doar Jósef, cel mai bătrân, cu păr alb, cârlionţat, cu cercei în urechi, inele pe degete, pumnal la centura lată, vestă în loc de haină, o luă imediat peste pietre, îndreptându-se spre magazinul lui Fadul. Are figură de rege, se gândi Coroca, zărindu-l.

Văzuţi de departe, păreau mulţi, în realitate nu erau nici douăzeci, cu puradei, cu tot. Mai mult decât suficient, aprecie căpitanul Natário da Fonseca, a doua zi, dând cu ochii de ţigănimea care-şi aşezase tabăra la intrarea în Tocaia Grande. Căpitanul descăleca la timp pentru a-l împiedica pe turc să încheie afacerea cumpărării măgarului, dar, despre succesul din ajun, nu află decât din auzite.

Ceea ce se spunea şi se repeta atunci, pe ţărmul oceanului şi în ţinuturile îndepărtate din interior, toate lumea ştie: ţiganii sunt o altă naţie, dubioasă. Nu se confundă cu orăşenii, nici cu altă rasă cunoscută: cu sergipanii sau cu turcii, cu portughezii sau cu metişii indieni nu se amestecă, şi cu nici un alt popor, oricare ar fi el! Cine a văzut vreodată o căsătorie între un ţigan şi un localnic? Poate de-acum înainte. Naţie aparte, castă de vrăjitori şi hoţi, ţiganii trăiesc din înşelăciuni, escrocherii şi minciuni.

Pe crupa cailor furaţi, bărbaţii sunt asemeni nobililor, conţilor şi baronilor, ducilor şi marchizilor, întinse pe saltele slinoase în căruţele unde trăiesc îmbrăcate în zdrenţe înflorate, fuste largi cu volane, înzorzonate cu brăţări şi lanţuri, femeile ar putea fi luate drept prinţese şi regine, dacă n-ar fi clevetitoare şi cu picioarele desculţe. Înşelaţi de aparenţe, unii spun, şi chiar scriu, că ţiganii sunt rămăşiţe ale curţii Regale din Babilon, rătăcind prin lume, îndeplinindu-şi, ursita, în orice caz, era mai bine să fie ţinuţi la distanţă, să se facă afaceri cu ei cu multă prudenţă şi să se ascundă bunurile de preţ. Un popor fără pământ, unde s-a mai pomenit aşa ceva? Nimeni nu poate avea încredere în el.

Până şi indienii, cea mai persecutată naţie, au un pământ pe care să stea, deşi le mai rămăsese foarte puţin în acele ţinuturi în care, demult, foarte demult, triburile pataxó ocupau suprafeţe întinse. Stăpâni ai pădurilor şi ai râurilor, indienii pescuiau şi vânau, dansau şi se războiau. Au fost omorâţi în cea mai mare parte, în definitiv nu erau utili pentru lucrul pe plantaţiile de cacao. Solitari, supravieţuitorii încercau să se menţină în câteva redute, dar cel mai mic pretext era un motiv suficient ca să fie lichidaţi. Încă mai reprezentau un pericol, deşi redus. De mult timp nu se mai auzise de vreo regiune victimă a atacului indienilor. Se întâmplase, da, odinioară, dar înainte de a exista Tocaia Grande.

În Tocaia Grande, un punct pierdut pe harta inexistentă a regiunii scăldate de râul Cobras, se succedau fetele: umblăreţe ca şi ţiganii, nu prindeau rădăcini: se duceau cu trupeţii şi cu cei în trecere: câştigau bani, dar erau şi în pericol în nopţile agitate.

Cortul ridicat în acea pustietate atrăgea târfele, zilierii, şi tăietorii de lemne. Zilierii veneau de pe plantaţiile care începeau să apară o dată cu defrişarea pădurilor de către tăietorii de lemne: mai întâi toporul şi focul urmate imediat de sapă şi lopată. Rareori vreo târla se fixa acolo, ridicându-şi o cocioabă: cu siguranţă, motive serioase le făceau să se hotărască să-şi ducă viaţa într-un loc atât de prăpădit.

Persecutat pământ al indienilor, mizerabil pământ al fetelor. Pământ al ţiganilor nu există: el este crupa cailor, scândura căruţelor, talpa picioarelor. Nu se poate avea încredere în ei. Dar cine nu se lasă furat de farmecul unei perechi de cercei strălucitori în soare, al unei bijuterii, false sau adevărate, cine nu vrea să i se ghicească norocul pe care i-l poate aduce ziua de mâine?

Pentru ca totul sa fie clar sau să devină şi mai nelămurit în povestirea despre trecerea ţiganilor prin Tocaia Grande, este necesar să ne referim, fie şi pe scurt, la trecutul Gutei, pe atunci deja parfumată cu dulcea aromă a tutunului.

Guta, care se dădea mare că ştie multe şi că e umblată, niciodată nu văzuse un ţigan adevărat în toată viaţa ei de damă de consumaţie. Pedro Cigano, cu care se combină, imediat ce ajunse la Itapira, venind din Amargosa, amor de drum, de scurtă durată, de la ţigani nu avea decât numele şi plăcerea de a minţi: sângele era indian, de aici şi tenul mat şi pârul lins. Înşelată de nume, Guta se lipi de cântăreţul din vielă, dar o rupse cu el câteva leghe mai încolo, la următoarea răscruce: adio, băiatule, nimic din ce-i bun nu-i de durată. Nu te supăra şi nu mi-o lua în nume de rău. Şi plecă mai departe în căutare.

Nimic din ce-i bun nu-i de durată. Guta a trebuit să înveţe asta când i-a fost lumea mai dragă. Bucuria dură puţine zile pentru că Sô Nacinho era capricios şi se satură repede de ea. Sô Nacinho avea de unde s-aleagă în Amargosa: din şirul unde fetele culegeau frunzele de tutun, din şirul de scânduri unde le puneau la uscat, sau din magazia unde rulau trabucuri cu coapsele scăldate în sudoare.

Proprietar de pământuri, de plantaţii, de ţigări, de trabucuri aromate, şi, de parcă bogăţia nu era de ajuns. Sô Nacinho – Inácio Beckmann da Silva – avea ochi albaştri, moştenire germană, era înalt, avea un râs seducător, maniere curtenitoare – un armăsar. Grijuliu cu ceea ce-i aparţinea, trecea atent printre fete, din când în când punea ochii pe câte una, căpriţă de o frăgezime tocmai bună. Ochii albaştri ai lui Sô Nacinho le zăpăceau, trimitea s-o cheme la el în birou, în timp ce dura capriciul, nu exista un bărbat mai înflăcărat şi îndrăgostit, mai blând şi politicos. Până îi trecea cheful. Ca şi subitul interes, dintr-o dată, plictisul: o expedia pe fată înapoi la muncă, nimic din ce-i bun nu-i de durată.

Nu are rost să adăstăm în povestirea iubirii dintre Guta şi Sô Nacinho, pentru că, în principal, nu e nimic nou de adăugat, tocmai împlinise paisprezece ani, femeie în toată regula, numai bună pentru pat, o furnicătură în adâncul coapselor şi dulcea aromă de ţigară: aştepta nerăbdătoare ca Sô Nacinho s-o remarce. Nu pentru că era stăpânul, ci pentru că era frumos. Când primi mesajul să-l caute la birou, Guta era pregătită şi dispusă, alergă plină de emoţie. Sô Nacinho ştia cum să se poarte cu o femeie şi când o dorea, şi când o dispreţuia. Frumos şi prefăcut ca un ţigan, aşa era caracterizat.

Dacă aproape totul a fost o repetare a ceea ce se întâmplase şi cu celelalte, cu toate astea, Guta nu a acceptat să se întoarcă la magazie să ruleze trabucuri în scobitura coapselor, preferă să devină târfă. Dar nu rămase în Amargosa pentru că nu dorea să sufere chinurile de a-l vedea trecând pe stradă fără s-o bage-n seamă. Nu se supără, nici nu-i dori râul, nu plânse, nici nu-l blestemă, nu ar fi avut nici un rost, îşi strânse bocceluţa şi-i comunică mătuşii care, de bine, de rău, îi ţinuse loc de mamă, când mama lipsise.

— Mătuşe, dă-mi binecuvântarea, că plec.

— De ce nu rămâi aici, prostuţo? Domnul Waldemar de la brutărie a pus ochii pe tine, mi-a spus-o.

În Amargosa, nici Waldemar de la brutărie, nici altcineva: i se făcuse greaţă de acel loc. Cu bocceaua pe cap, o porni către Corta-Măo, unde se instală nouă şi proaspătă. Apoi, coborî spre ţinutul de cacao: veştile despre bogăţie şi risipă se repetau seducătoare, înfierbântându-le pe târfe.

Învăţă suficient şi rapid şi se consideră înţeleaptă că nu se lăsa dominată de nici un bărbat, că nu trăia ca celelalte, blestemând sus şi tare inconstanţa în amor. Cu atât mai puţin acceptă propuneri de desfătare într-un concubinaj îndestulat, sclavă sub biciul unui colonel bogat. Preferă să vagabondeze, după cum o purtau împrejurările, prin oraşe, târguri, cătune, sau fundături uitate de lume, ca Tocaia Grande. Liberă şi suverană. Deşi nu mai era o prospătură, continua să trezească poftele trecătorilor, încă mai avea furnicături în adâncul coapselor şi încă mai persista dulcea aromă de tutun.

Înţeleaptă şi voiajată, nu uita, totuşi, figura lui Sô Nacinho, frumuseţea, ochii albaştri de gringo, extazul şi neînfrânarea. Şi nici manierele fine, limbuţia, cuvintele frumoase – totul falsitate pentru a le îmbrobodi pe naive. Şi ce dacă? El era stăpânul, putea să ia cu forţa şi să se folosească aşa cum se folosea de o farfurie sau de un ţucal. În schimb, el o tratase ca şi cum ar fi fost o domnişoară de neam mare şi nu o simplă servitoare, proprietatea lui, la ordinele lui. Bărbat ca el, atât de înfocat şi galant, nu mai întâlnise, oricât căutase, zi şi noapte. A avut şi alte amoruri, a gemut de plăcere în braţele altor bărbaţi, dar niciunul nu se compara cu Sô Nacinho, frumos şi fals. Ca un ţigan, aşa îl comparau.

Când auzi că ţiganii şi-au întins tabăra pe malul celălalt, Guta a şi zbughit-o într-acolo pentru a verifica proverbiala asemănare. Cine ştie, poate avea să revadă faţa pierdută, să audă din nou înşelătoare cuvinte tandre, să reîntâlnească noaptea din Amargosa cu aromă de fum de ţigară.

Primul ţigan pe care-l văzu a fost Josef, rezemat de tejgheaua lui Fadu cu care stătea de vorbă. Îl zări de departe, uitându-se spre râu, se apropie să-l vadă mai bine: în afară de înălţime, nu se asemăna deloc cu Sô Nacinho. Bătrân, cu părul cârlionţat, plin de praf, haine vechi şi răpciugoase, un biet vagabond. Dar şi aşa percepu, sau ghici la ţigan ceva dincolo de aparenţe, un soi de demnitate, de distincţie care-l situa deasupra bogătaşului din Amargosa. Deasupra lui Sô Nacinho? Ce idee trăsnită!

Dar când îl văzu pe Miguel, în picioare, lângă cal, deja nimic nu i se mai părea trăsnit. Nici n-o mai preocupară asemănările, frumuseţile, falsităţile. Amintirea lui Sô Nacinho încetă s-o mai facă să sufere, dispăru chiar în clipa aceea ca o umbră fugară, ca o îndepărtată aducere aminte.

Căutarea luă sfârşit. Gata putea chiar să moară. Dar nu înainte de a se culca, măcar o dată, cu regele Babilonului, care stătea în picioare pe malul celălalt.

Monezile zornăiră pe tejghea. Josef se hotărî să plătească proviziile cu bani gheaţă, ceea ce era absolut necesar pentru a se evita îndoielile şi neîncrederea. În pustietatea aia nu trebuia să abuzeze: văzuse mai multe cruci în cimitir decât bordeie în cătun. Dar încă nu sunase fatidica oră a cheltuielilor, cearta abia începuse. Josef încerca să-şi reia vorba despre calitatea animalelor:

— Am tot ce poate fi mai bun. Cai de mâna întâi.

Fadul dădu de-nţeles că ar fi oarecum interesat să cumpere un măgar, dar nu se arătă grăbit să discute condiţiile, lăsând-o mai moale: afacerile cu ţiganii necesită şiretenie. Schimbă vorba:

— Vă gândiţi să mai rămâneţi?

— Aici? Ce să facem? N-aveţi nici oale să le cositorim.

— Scuipă, arătându-şi dinţii de aur:

— Să ne târguim cu cine? În afară de dumneata, conaşule.

— O să vezi ce animaţie e mai târziu, când sosesc trupeţii şi muncitorii, după fete. E multă forfotă.

— Multă forfotă?

Josef îşi îndreptă privirile înspre pârloagă, văzu cele câteva barăci, colibele putrede, observă căsuţa din lemn unde locuiau Coroca şi Bernarda, se uită cu atenţie la mulatrul din uşa depozitului de cacao uscată. Făcând bilanţul, concluzionă:

— Este locul cel mai frumos de pe acest râu. Merita o soartă mai bună. Te rog să mă ierţi, conaşule.

Îşi strânse cumpărăturile şi le puse într-o plasă de iută. Numără de mai multe ori monezile în palmă, dar nu i le dădu:

— Dacă dumneata vrei, conaşule, pot s-aduc animalele aici. Le aduc pe toate, să alegi. Chiar acum.

Fadul nu luă în seamă forma de adresare desuetă – conaşule-n sus, conaşule-n jos – dar o găsi simpatică: artă ţigănească. Linguşirea nu era decât vorbă goală a intrusului pentru a escroca mai bine, în schimb, reacţiona la propunerea de a examina măgarii imediat, acceptarea ar însemna un angajament tacit:

— Eşti nebun? Să le aduci aici? Să traversezi râul? Pentru ce atâta osteneală?

— Conaşul a spus ceva de un măgar…

— Am vorbit şi eu aşa. Dar asta nu înseamnă că trebuie să te aprinzi. Vin eu acolo, e timp destul.

— N-am de gând să mai stau mult.

— Rămâi peste noapte, nu-i aşa?

Josef nu spuse nici da, nici nu. Îl provocă:

— Să văd animaţia? Merită oare? Iartă-mi sinceritatea, dar mă-ndoiesc.

Oferi o altă soluţie, mai uşoară:

— Vii cu mine, conaşule, şi-ţi alegi pe loc un măgar, înainte să-l cumpere altul.

Fadul rămase tare pe poziţie:

— Acuma, nu. Trebuie să vină clienţi. Vino mâine dimineaţă, dacă apa e mică, mă uit la măgari.

Nu avea rost să insiste, Josef era obişnuit cu acel joc de precauţie şi viclenie. Regula nu se schimba nici cu ceilalţi oameni, dară-mi-te c-un turc.

— Dacă aşa stau lucrurile, am să înnoptez aici ca să te servesc, conaşule.

— Dacă vrei, rămâi. Dar nu din cauza mea.

Ţiganul puse monedele unele peste altele pe tejghea, băgă mâna în buzunarul pantalonilor, scoase o batistă legată la cele patru capete, desfăcu nodurile şi risipi lângă muntele de bani tentaţia aurie a bijuteriilor. Fadul dispreţui gablonzurile de doi bani.