Jorge Amado

Natário manifestase întotdeauna stimă pentru turc. Fadul era încă vânzător ambulant când el, cu bună ştiinţă, îi oferise un revolver şi începuse să-i spună cumetre. Relaţiile se dezvoltară şi se strânseseră după ce negustorul s-a stabilit în Tocaia Grande. Şi cu toate acestea, căpitanul nu a făcut nici o referire la întâmplarea recentă şi palpitantă, nici măcar nu-şi oferi serviciile, aşa cum cerea buna educaţie, nu suflă nici o vorbă.

După ce-şi pregătise trabucul din tutun tăiat mărunt, Natário acceptă focul oferit de Fadul, refuză un alt rând de rachiu de trestie şi se pregăti să-şi continue călătoria. Desprinzându-se de tejghea îşi îndreptă corpul, băgă mâna în buzunarul hainei din doc kaki, scoase dinăuntru briceagul pe care turcul îl uitase pe pat şi, înainte de a o porni spre Taquaras, îl întrebă:

— Asta, nu cumva îţi aparţine, cumetre Fadul?

Puse obiectul pe tejghea. Fadul Abdala simţi ca o furnicătură în piept:

— E-al meu, da, Căpitane. Dacă-mi dai voie să te întreb, cum de-a ajuns în mâinile dumitale?

— Păi, cum putea să fie altfel, cumetre?

Se duse către colţul casei, aduse catârca, puse piciorul în scară, văzu ochii neliniştiţi şi întrebători ai lui Fadul, urcă în şa şi-i răspunse:

— Am aflat ce s-a întâmplat şi i-am găsit imediat. Trei indivizi răi, cumetre Fadul.

Ochii turcului se luminară, râsul îi reapăru. Îi venea să şi plângă în acelaşi timp, vru, totuşi, să confirme:

— Toţi trei, Căpitane?

— Toţi trei, în aceeaşi groapă. Pe curând, cumetre.

Îi reveniră râsul spontan, hohotele zgomotoase, glumele, cântecul, plăcerea de a povesti şi de a se ciondăni. Impetuozitatea şi apetitul – plăcerea de a trăi. Din nou se auzi în Tocaia Grande vocea puternică a lui Fadul Abdala în vervă şi logoree iar când, în cele din urmă, în schimbul a câtorva monezi de douăzeci, Pedro Cigano îşi luă armonica, convocă damele şi porni petrecerea, cine ţopăi cel mai mult în paşi de cadril nu a fost altul decât stăpânul cârciumii. Redevenise acelaşi Fadul de dinainte, nemaiavând în suflet sete de răzbunare.

Însă nu reuşi să scape de griji. Obligat să plece periodic ca să-şi refacă stocul, să-i plătească pe creditori, să observe ce mai apăruse nou în materie de comerţ şi să se dedice îndeletnicirilor binecunoscute, trebuia să-şi lase magazinul închis, în calea trecătorilor, oameni de orice teapă, la discreţia hoţilor şi pungaşilor, a grupurilor de bandiţi.

Este foarte adevărat că soarta neagră a celor trei pistolari ajunsese vestită peste tot: minciuni gogonate, detalii înfricoşătoare. Circulau cel puţin cinci versiuni total diferite, dar toate cumplite, referitoare la moartea golanilor, iar bârfitorii garantau că fusese mâna căpitanului Natário da Fonseca, asociatul turcului la beneficiile magazinului, fără doar şi poate. Când era întrebat, Fadul nu dezminţea: mai mult decât orice armă, acel zvon sacrosanct apăra uşile magazinului.

Chiar şi-aşa. pe măsură ce volumul mărfurilor scădea în depozit, deveneau evidente semnele neliniştii pe figura şi în gesturile lui Fadul. Ah, dacă ar găsi vreun creştin capabil, dispus şi demn de încredere, căruia să-i poată încredinţa tejgheaua, casieria şi revolverul – aşa, ar pleca mult mai liniştit şi mai satisfăcut. Clienţii ar fi continuat să fie serviţi fără întrerupere, vânzarea nu ar fi fost paralizată, iar prezenţa unui ins neînfricat în cârciumă, dormind în casă, poate că era de ajuns să împiedice o altă tentativă de jaf, prezenţa unui om priceput şi umbra prietenoasă a căpitanului Natário da Fonseca. Din păcate, nu vedea în pustietatea din Tocaia Grande nici un cetăţean posesor al unor calităţi atât de numeroase şi de însemnate.

Spre bucuria unora, spre uimirea altora, cine sparse gheaţa şi rezolvă problema, cine şi-a asumat răspunderea şi dificila sarcină a fost – închipuiţi-vă!

— Bătrâna Jacinta Coroca. Se întorsese din Taquaras cu soldaţii lui Zé Raimundo, cocoţată pe coşurile purtate de Lua Cheia, sunând din zurgălăi, în ziua următoare jafului, exact la timp pentru a constata prăduirea şi pentru a aprecia pagubele. Dădu din cap în tăcere, nu se duse să-l indispună pe Fadul cu întrebări şi presentimente.

Simţind, într-o noapte, supărarea turcului, atât de mare încât îl făcuse să tacă în timpul amorului, care, de obicei, era zgomotos şi festiv, Coroca se oferi în timp ce-l curăţa cu zel şi delicateţe:

— Dacă vrei. Coane Fadu, pleacă liniştit, că am eu grijă de magazin. Las' pe mine, că-ţi ţin eu locul. Poţi pleca fără grijă.

În picioare, uriaş şi gol, turnându-i apă din ulciorul mare. Turcul o privi stupefiat pe Jacinta, care ţinea în mână o bucată de săpun, aplecată peste lighenaşul din tablă cumpărat în rate chiar de la Fadul. El o măsura şi o cântărea îndelung, ca şi cum n-ar mai fi văzut-o niciodată.

— Tu îmi propui ca eu să plec şi să las magazinul deschis, iar tu să răspunzi de tot, să vinzi, să iei banii, să dai restul?

Aşezând săpunul lângă lighean, Coroca luă o cârpă curată, şterse cu grijă sacul impunător şi notabilul mădular:

— Nu trebuie decât să-mi scrii preţurile, deja ştiu câteva. Am să dorm lângă tejghea până ce ai să te întorci.

Îşi ridică bustul: la lumina felinarului corpul zbârcit şi fragil se înălţă, ochii îi străluceau.

— Tu?

— Fadul se uita la ea uluit, cu gura căscată.

O glumă de prost gust a Domnului Dumnezeului maroniţilor, care, încă o dată, îl lăsa pradă sorţii ingrate. Revoltat, plin de ură, îşi trimise gândurile la ceruri: în ceasul ăsta de cumpănă în care. Disperat, caut ajutorul unui bărbat adevărat, competent şi serios, sprijinul pe care mi-l oferi, Doamne, este târfa asta bătrână şi descărnată?

Atunci, se aprinse o luminiţă în mintea lui Fadul Abdala şi el înţelese că vitejia, înţelepciunea şi decenţa nu sunt apanajul bărbaţilor, al celor bogaţi şi puternici: sunt apanajul oricărui muritor, fie el şi o târfă bătrână şi descărnată. Nu era Coroca bună la pat şi la dat sfaturi?

— Tu?

— Repetă pe un alt ton.

— Da, domnule. Maria Jacinta da Imaculada Conceiçăo pe care dumneata o numeşti Coroca. Ştiu să citesc, să mă semnez, să fac socoteli şi am mai avut grijă de un magazin în Rio do Braço. Frică, nu mi-a fost decât o dată, când am iubit un bărbat, el m-a învăţat să citesc.

Puse cârpa lângă săpun şi lighean. Zâmbind, încheie:

— Şi n-am învăţat niciodată să fur, habar n-am de ce.

AŞEZAREA.

Instalat în Tocaia Grande, negrul Castor Abduim se luptă cu singurătatea.

Cu corpul însângerat al porcului-de-pădure purtat în spinare, cu desaga umplută, atârnată pe umăr, cu o pânză legată în jurul mijlocului, Oxóssi ieşi din pădure şi mergea în direcţia râului. În lumina soarelui, Epifânia l-a recunoscut pe vrăjitor după alura semeaţă şi după vânatul preferat, stăpânul pădurilor şi al animalelor sălbatice. În ajun, îl zărise de departe pe Xangó în cuptor, inventând focul. Xangó sau Oxóssi, negrul Tiçăo Abduim traversă câmpia înarmat cu cuţitul de pădure şi cu llinta.

La Bideul Damelor, un golf măricel format de curenţi, Epifânia se scălda, învăluită de apă şi briză, odihnindu-se după noaptea aglomerată; pe o piatră, capotul galben pe care tocmai îl spălase şi o bucată de săpun de rufe. În oraşul Bahia unde se născuse, în casa lui Lia Quequé din Sete Portas, se răsese în cap, la ordinul lui Oxum cea plină de sine. Oxum, nevasta lui Oxóssi şi a lui Xangó, mama apelor liniştite: Epifânia tremură, simţi frigul cum o pătrunde, se zgribuli toată.

Vânătorul îşi aşeză povara pe jos, ceva mai înainte, acolo unde râul se lărgea: din rana mortală din gâtul porcului-de-pădure, sângele se scurgea înroşind pământul. Îşi desfăcu pânza din jurul mijlocului şi o puse lângă desagă, cuţit şi flintă. Confecţionase el însuşi lama lungă şi lată, ascuţise vârful şi călise tăişul. Tot opera lui era şi desaga din piele netăbăcită destinată să transporte vânatul mic. Ridicând braţele, se aruncă în râu pentru a se spăla de sângele care-i cursese pe spate. Epifânia îşi înălţă bustul ca să vadă mai bine, Revenind la suprafaţă, în sfârşit, Tiçăo o zări stând în mijlocul curentului învolburat: figura unei iiabá48, cu siguranţă Oxum în persoană, stăpâna râurilor, în vizită într-una din îndepărtatele provincii ale regatului său. Înainte ca apariţia să se topească în reverberaţiile luminii, el o salută de două ori ducându-şi degetele la cap: ora-ye-yevvo. Dar cum vraja persista, rămase cu privirea aţintită. Îi făcu semn cu mâna şi. ca să intre în vorbă, îi ceru cu împrumut bucata de săpun. Ea se ridică în picioare lăsând să i se vadă sfârcurile ascuţite, de culoare vineţie, sânii tari, talia fină, deşi picioarele-i erau plinuţe. Pielea era de un negru atât de închis, încât avea reflexe albăstrui. Negresa Epifânia, în floarea vârstei, pericol în libertate în ţinutul de cacao, umbla din loc în loc, oprindu-se oriunde găsea animaţie.

Veni să-i aducă personal ceea ce-i ceruse, ţinându-şi echilibrul pe pietrele netede şi alunecoase. Corpul negru ca smoala strălucea: irizări albăstrii pe tuciuriul lucios. După ce-i dăduse săpunul se aşeză pe vine şi îl privea cum se săpuneşte: apa izvora din pântecele Epifâniei. Epifânia lui Oxum, soţia lui Oxóssi şi a lui Xangó.

Dându-i înapoi restul de săpun, negrul o apucă de încheietură şi o privi adânc în ochi.

— Tiçăo, am auzit deja numele ăsta…

— Murmură Epifânia lăsându-se purtată fără să opună rezistentă, supusă.

Se aruncară în apă, îmbrăţişaţi. După care, el o conduse în susul râului, ţinând-o strâns la piept, înotând încet, celebrând întâlnirea. Epifânia deja nu mai simţea oboseala nopţii pline de clienţi. Când dădură cu ochii pe mal de porcul-de-pădure, întrebă pentru ca el să audă şi să observe din nou langoarea răguşită a vocii nocturne:

— Tu l-ai vânat, tati?

Cu un gest al capului el consimţi şi. Surâzând, îşi arăta bucuria: vânat mare sosit la momentul potrivit, chiar la ţanc. Dar al lui Oxóssi sau al lui Xangó, ofrandă, cine ştie, a lui Oxalá. Într-un ungher al atelierului îşi făcuse sanctuarul, îi aşezase pe sfinţi: arcul şi săgeata, ciocanul cu două capete, ciomagul argintat cu efigia lui orixá. Lămuri motivul de bucurie:

— Mâine e duminică.

— Şi ce dacă? În groapa asta. Ce importanţă are dacă este duminică sau zi de săptămâna?

Sosită de curând, Epifânia nu era la curent cu tradiţiile şi obiceiurile. Nu erau multe, dar fiecare din ele însemnase efort, ceruse abilitate, mai ales răbdare: Castor Abduim da Assunçăo, când se-apuca de-o treabă, nu obişnuia să renunţe sau să dea înapoi.

— O să-ţi povestesc eu.

Întinse pe patul din pietre corpul supus al mamei apelor blânde. Îi privea faţa şi îi atingea pântecele marcat de striuri lungi: nu le văzu şi nici nu le simţi. Nu-i vedea decât gura gâfâind, întredeschisă, ochii obosiţi închizându-se pe jumătate; simţea doar lâna părului, cârlionţi plăcuţi la pipăit. Curentul îi acoperea şi-i descoperea pe cei doi fermecaţi: râul luă cu el bucata de săpun.

În timpul zilei, marasmul, lenea. Obişnuit cu lumea şi cu petrecerile, negrul Castor Abduim da Assunçăo, poreclit Tiçăo, a suferit de melancolie, de lipsă de afectivitate, simţindu-se deznădăjduit când îşi aduse toate nimicurile în acea pustietate ca să-şi construiască o casă adevărată. Îşi ispăşi toate păcatele, dacă le avea, dar nu fugi de ispita imensei singurătăţi.

Hotărâse singur, unicul responsabil, stăpân pe destinul lui. Apelase la colonelul Robustiano de Araújo obţinând de la el împrumutul indispensabil pentru instalarea forjei, dar nu îi ceruse sfatul şi nici nu-i dăduse satisfacţie: nici lui, nici altcuiva. Aşa acţiona de când scăpase de la moarte sigură fugind, încă adolescent, de pe plantaţiile de trestie-de-zahăr din Santo Amaro. Orfan din sclavi eliberaţi, destinat din capriciul unei străine să devină bufon şi lacheu, sfida funia şi cuţitul, poliţia şi oamenii de pază ai moşierului, puterea stăpânului plantaţiei, rupsese lanţurile servituţii. Nimeni nu-i comanda: pedepsindu-l pe Baron, eliminase frica şi ascultarea.

Cu un premiu pus pe capul lui, abandonă sărbătoarea perenă din Recôncavo, lăsând definitiv în urmă strălucirea şi ostentaţia zahărului: conacul, capela, grajdurile, distileria, alambicul, butoiul pentru borhot. Nu avea să mai însoţească procesiunile în urma carelor alegorice care purtau sfinţii, care mai de care mai plin de aur şi argint: în ascunzişurile vechilor colibe, un alt ogam49 va prelua rumpi50 în orchestra de tobe ca să bată tam-tamul în onoarea lui Xangó, în nopţile cu orixá, care mai de care mai impunător cu cozile de bou, cu efigiile lui Omolu, cu evantaiele reprezentând-o pe zeiţa Oxum. Întorsese spatele doamnelor şi servitoarelor negrese, rafinamentelor adulterine ale nobilelor, splendorii mulatrelor parfumate cu lavandă. Abandonase pentru totdeauna luxul din Oropa, Franţa şi Bahia, plantaţiile de trestie-de-zahăr, bărcile de pe râul Paraguaçu, civilizaţia stăpânilor zahărului clădită pe spinarea sclavilor.

Dor îi era numai de unchiul său, Cristóvăo Abduim, fierar priceput care-l învăţase meseria, şeful incomparabil al orchestrei, în răpăitul accelerat, care îl iniţiase în bătutul tobelor. Recôncavo era tot numai sărbătoare.

Recôncavo era tot numai sărbătoare, dar Tiçăo nu simţea lipsa sărbătorilor din Recôncavo. Se mulţumea cu petrecerile meschine şi bădărăneşti ale femeilor pierdute, iubea peisajul sălbatic al provinciei, imensitatea pădurilor virgine şi minunăţia galbenă a plantaţiilor de cacao. În distracţiile de pe plantaţia de trestie-de-zahăr, jucase rolul unui obscur figurant: servitor, un biet băiat de casă, chiar şi atunci când o regula pe Doamna Baroană în alcovul de la conac, în aşternuturile albe de în ale Domnului Baron. În Tocaia Grande, un om liber: sfidând singurătatea, planta seminţele pentru o altă sărbătoare.

Îndrăgostit de frumuseţea locului, încrezător în ziua de mâine, se hotărâse să se fixeze în acea răscruce în devenire, în calea trupelor. Clientela îi era asigurată, câştiga îndeajuns ca să trăiască şi să adune banii pentru datoria către colonel. Scutit pentru totdeauna de nevoia de a-şi închiria forţa braţelor, abilitatea mâinilor, inteligenţa din căpăţână, în Recôncavo, totul era gata terminat; aici, totul aştepta să fie făcut.

Când aprinse cuptorul, apucă foalele şi lovi cu ciocanul în nicovală, când luă copita măgarului să-i pună potcoavă nouă, în uralele asistenţei – târfe, soldaţi, bandiţi, Fadu şi Pedro Cigano – Tocaia Grande abia se transformase dintr-un loc de oprire pentru caravanele cu cacao uscată, animat, dar, totuşi, nelocuit, într-o biată aşezare: în Baixa dos Sapos, bordeiele din paie ale târlelor, pe Caminho dos Burros colibele din chirpici, în afară de baraca cea mare a colonelului Robustiano şi de casa turcului, animat negoţ cu rachiu, tutun şi zahăr nerafinat.

După sosirea lui Castor, s-au adăugat şirului de colibe de pe Caminho dos Burros, câteva case din cărămidă şi ţiglă. O dată cu construirea atelierului, aşezarea s-a mărit, devenind un sătuc, adăpostind noi locuitori: zidari şi calfe, tâmplari şi dulgheri. La fel ca Lupiscínio şi Bastiăo da Rosa, contractaţi mai înainte de Fadul, şi maistrul Balbino, maistrul Guido, Zé Luiz cu nevasta, Merencia, sosiră cu caracter provizoriu, intenţionând să rămână doar pe durata lucrărilor, dar s-au stabilit definitiv. Balbino, zidar de profesie, maistru, Guido, tâmplar: tâmplar nu dulgher, aşa cum susţinea cu un soi de mândrie. Zé Luiz şi Merencia, el bondoc şi beţivan, ea grăsană şi arogantă, improvizaseră un cuptor în care ardeau cărămizi pentru casa lui Castor. Ca să facă faţă comenzii mai mari a colonelului Robustiano de Araújo, măriseră atelierul de olărie incipient, lut de cea mai bună calitate.

Hotărându-se să rămână definitiv, Merencia, capul familiei, se apucă să ridice o casă zidită în care să locuiască ea şi bărbatul ei: în bordeiul de lângă cuptor, Zé Luiz a scăpat ca prin miracol să nu fie muşcat de un şarpe jararacuçu. În zona râului, în Baixa dos Sapos, erau nişte locuri splendide, dar ea preferă să construiască pe Caminho dos Burros, lângă baraca lui Lupiscínio; departe de petrecerile târfelor, zgomotoasă redută de păcate şi neruşinare. Condiţia de femeie căsătorită nu o împiedica să stea de vorbă cu fetele, nu se dădea înapoi de a le da bună-ziua şi bunăseara, dar de aici şi până la a fi vecină cu târfele era distanţă mare: nu erau de aceeaşi teapă. Câtă dreptate avea Coroca, reflectă dulgherul: străzile principale aparţin în exclusivitate familiilor, chiar şi la capătul lumii.

Când venise Tiçăo şi aprinse forja, era fiecare pentru el şi Dumnezeu cu toţi, aşa cum îi explicase bătrânul Gerino Bernardei în noaptea jafului şi a necazurilor. Pentru a nu deveni o fiinţă întunecată şi tristă, mizerabilă, trebuia neapărat să schimbe comportamentul nevolnicilor locuitori: să introducă arta de a convieţui acolo unde prolifera indiferenţa. În Tocaia Grande, Castor Abduim înfruntă singurătatea cu aceeaşi îndrăzneală surâzătoare pe care o afişase în patul Madamei, cu care scoase la iveală sânii Rufinei şi cu care îl strânse de gât pe Domnul Baron, în timpuri de mult trecute. Dacă nu trecuse chiar atâta vreme, cel puţin aşa părea.

Cine se bucură mai mult de prezenţa lui Tiçăo Abduim în Tocaia Grande, a fost Fadul Abdala. Atât de bucuros încât oferi gratis o sticlă de rachiu în după-amiaza în care negrul dădu drumul copitei catârului Charuto în mijlocul uralelor festivului cor adunat în faţa atelierului.

Se cunoscuseră la moşia colonelului Robustiano: negrul potcovind animale, turcul expunându-şi mărfurile din valiza lui de vânzător ambulant. La un moment dat, fiind amândoi în trecere prin Taquaras, se întâlniră la o petrecere animată, la o seară dansantă la pensiunea indiencei Alice: la o oră de mare afluenţă, îşi făcu apariţia o bandă de turbulenţi, iar liniştitul bairam se sfârşi lamentabil cu bătăi şi focuri de armă. Scăpară teferi, şi negrul, pe lângă faptul că unul din derbedei îi pocise faţa, îi luase şi revolverul – cine nu e apt să mânuiască o armă de foc nu trebuie s-o scoată de la cingătoare, riscă să piardă şi arma şi vitejia.

Fadul vedea în Tiçăo o garanţie în plus contra eventualelor şi mereu temutelor ameninţări la liniştea locului. Coroca se achita, într-adevăr, foarte bine de obligaţia asumată când, în absenţa proprietarului, avea grijă de magazin, şi la fel de-adevărat este că nici un bandit nu a mai atacat pe locuitorii din Tocaia Grande: înainte de a se decide s-o facă, pramatia trebuia să se gândească de cel puţin două ori înainte. Pericolele scăzuseră. În orice caz, atelierul deschis de negru reprezenta un motiv serios de a tăia elanul hoţilor şi răufăcătorilor. Negustorul şi fierarul începuseră prin a face un pact: nu vor pleca amândoi în acelaşi timp din Tocaia Grande; când unul din ei trebuia să călătorească, celălalt rămânea pe poziţii, gata să intervină în caz de nevoie.

Între agitaţia nocturnă şi matinală dictate de sosirea şi plecarea trenurilor, domnea plictiseala, insuportabilă: cei doi proscrişi umpleau orele moarte conversând îndelung, schimbând amintiri, povestind despre peripeţii şi încăierări sau spunând poveşti de adormit copiii. Sau, pur şi simplu, îşi ţineau de urât în tăcere: arabul savurându-şi narghileaua, negrul lucrând piese din fier sau din alamă.

Fadul aprecia munca lui Castor, în acelaşi timp brută şi delicată, îi plăcea să-l vadă transformând fragmente inutile din fier în daruri pentru femei, inele sau broşe, tăcând dintr-o bucată veche de tablă un vas util cum ar fi o oală sau un recipient pentru tăciuni. În schimb, nu exista ascultător mai atent decât Tiçăo, al poveştilor turcului, episoade din Biblie, fantezii din Orient, cu profeţi şi guvernatori de provincii, magi minunaţi şi tentante odalisce care dansau din buric. Cu ochii holbaţi, scoţând, tot felul de exclamaţii şi râsete, negrul urmărea intrigile şi luptele, pas cu pas, plin de pasiune. Nu pierdea din detalii nici atunci când orientalul, referindu-se la întâmplări cutezătoare, ca să se explice mai bine, vorbea în arabă.

Uneori, câte o fată se aşeza pe jos alături de ei ca să asculte şi să converseze; alteori, mai mult de una: două sau trei. Atunci, Castor începea să cânte, se forma hora de coco51, băteau ritmul cu mâinile:

Este dimineaţă, Zorii s-au ivit.

Hai să mulgem vaca.

Oh, Maninho, Că s-a odihnit.

Femeile râdeau de pronunţia lui Fadul, dar el nu se supăra, continua să cânte în cor plin de vervă: când era copil, în Liban, cântase la biserica din sat.

Dacă se întâmpla ca Pedro Cigano să fie prezent cu armonica, ele îl rugau pe Castor să le cânte ceva: negrul cunoştea o mulţime de romanţe, dansuri şi cântece, aşa că nu se lăsa rugat:

Dacă Domnul m-ar întreba Ce vrei tu să ţi se dea.

Aş vrea să trăiesc în poalele Rochiei tale purpurii.

Gravă şi fierbinte, vocea lui Tiçăo răsuna în codru şi în rărunchi. Extaziată, Zuleica, o brunetă dezinvoltă şi gânditoare, garanta că şi păsările tăceau în copaci ca să-l audă cântând. Farmece şi vrăjitorii de-ale lui Castor Abduim. Potcovar de catâri: făcea păsările să tacă, fermeca şerpii, tulbura inimile. Negru inventiv şi vesel, vrăjitor, fără el, ce s-ar alege de Tocaia Grande?

Înainte, ca să ştie data şi ziua din săptămână, trebuiau să consulte singurul calendar existent în Tocaia Grande, agăţat lângă uşa barăcii mari care adăpostea cacaoa uscată. Drept imagine, un desen care atrăgea privirile: un peisaj de iarnă european, munţi albi cu zăpadă şi un câine mare, cu blană care purta la gât un butoiaş, o minunăţie. Sub fotografie era lipit un bloc mic şi voluminos alcătuit din pagini pe care erau tipărite data şi ziua, calendarul propriu-zis. Cadou de Anul Nou de la colonelul Robustiano de Araújo pentru bătrânul Gerino, omul lui de încredere.

Mândru proprietar al unei asemenea comori. Gerino le arăta desenul fetelor şi soldaţilor, repetând informaţiile auzite de la Colonel: în străinătăţuri e un frig de crapă pietrele şi butoiul e plin cu rachiu ca să-i salveze pe cei aflaţi în primejdie. Calendar mai frumos şi mai educativ nici că se putea, însă inconstant şi nesigur, fiindcă bătrânul Gerino lăsa să treacă zile în şir fără să-i rupă paginile şi când îşi amintea s-o facă, respectând recomandarea Colonelului, le rupea la-ntâmplare, una, două, niciodată mai mult de trei, ca să facă economie, litere şi cifre incomprehensibile pentru aproape toţi locuitorii şi trecătorii. Viaţa se scurgea în permanentă întârziere şi nimeni nu putea garanta cu exactitate dacă se aflau la sfârşitul lui martie sau începutul lui aprilie, dacă era miercuri sau sâmbătă. Dar duminica, zi sfântă? În acele timpuri, duminica nu exista în Tocaia Grande.

Fără să se ştie dacă ploile aveau să cadă înainte de vreme sau cu întârziere, era greu să se aprecieze volumul recoltelor timpurii şi la termen, să se prevadă cantitatea de cacao ce avea să fie produsă pe plantaţiile şi moşiile de-a lungul râului Cobras, la cât se ridica bogăţia.

Confuzie şi încurcături: unora puţin le păsa, dar alţii erau neliniştiţi şi îngrijoraţi. Turcul Fadul avea bani de primit de la clienţii cărora le dăduse pe datorie sau le împrumutase cu dobândă, avea de plătit furnizorii, date precise şi unele şi altele, notate în arabă pe un caiet. Merencia considera duminica zi de odihnă obligatorie, după cum porunceşte şi cere legea lui Dumnezeu – Dumnezeul vanitoasei olăriţe. Având în vedere că Dumnezeul lui Fadul, mai puţin ortodox, permitea comerţul în zilele de duminică, evident, cu o justă creştere a preţurilor şi beneficiilor. Bernarda se chinuia încercând să ghicească zilele fericite ale vizitelor naşului.

Vizitele naşului, raţiunea vieţii ei, înainte, o oprire rapidă – ah, prea rapidă!

— În drumurile dintre moşiile Atalaia şi Boa Vista; în ultimul timp, ajunsese să rămână în compania Bernardei toată noaptea: ah, prea scurtă noapte! Datorită absurdului calendar al lui Gerino, până şi căpitanul Natário da Fonseca se văzu obligat să-şi modifice obiceiurile şi programul.

Ce-i de râs e şi de plâns şi viceversa, afirmă târfele în cunoştinţă de cauză. Bernarda verifică adevărul proverbului, cu vârf şi îndesat, în cursul unei nopţi infime şi infinite. Începând din noaptea tenebroasă a celui mai rău dintre abandonuri, când a simţit că-l pierde definitiv, naşul s-a hotărât să modifice programul şi să mărească timpul limitat al fericirii. Bernarda îşi ţinea plânsul în fundul gâtului, era obişnuită să-şi înghită lacrimile şi suspinele; râse mai degrabă pentru că în cele din urmă a râs când a descoperit motivele şi consecinţele.