Jorge Amado

Se opriseră în pârloaga unde conducătorii primelor convoaie care înnoptau în acel loc construiseră un soi de cort din paie, precar adăpost împotriva soarelui şi a ploilor. Acolo făceau focul, frigeau carnea de vită uscată, găteau ignamul şi fructele-de-pâine, fierbeau cafeaua şi discutau despre viaţă şi moarte, sau mai bine-zis, despre cultura de cacao, etern şi pasionant subiect. Arătându-le armonica. Pedro Cigano tocmai le făcuse cetăţenilor prezenţi o propunere tentantă: să adune două sau trei târfe şi să organizeze o petrecere în schimbul a câtorva monede de douăzeci de bani. Negresa Dalila, aţâţată şi în căutare de clienţi, lăudă ideea: nimic mai bun decât dansul pentru a petrece noaptea în mod plăcut. Dar ţopăitul în pat cu o femeie e şi mai bun, comentă un mulatru blond, ajutor de trupeţi, uitându-se fix şi cu jind la fundul negresei: poponeţ dolofan şi obraznic, dar de unde bani să plătească o asemenea insolenţă? Cu focurile de armă şi tropotele măgarilor, conversaţia încetă.

Bandiţii voiau să ştie unde se afla casa turcului. Puţin mai înainte, dar, cum proprietarul era plecat, bodega era închisă pentru câteva zile.

— O să deschidem noi. Pentru cine nu ştie, numele meu e Manezinho.

— Vorbi şi, după ce trecu grupul în revistă plecă în direcţia indicată.

Evident, în scopul de a demonstra precizia ţintei, Chico Serra ochi un fruct-de-pâine din arborele cel mai apropiat şi-l doborî. Aplecându-se peste animal. Janjăo întinse mâna şi pipăi fundul fetei:

— Stai aici, urâto, că mă-ntorc imediat.

Pedro Cigano îşi dădu seama că străinii erau la curent cu absenţa lui Fadul şi de aceea veniseră: în orice caz, nu cu bune intenţii. Renunţă să mai dea curs planurilor de ţopăială, noaptea se anunţa periculoasă.

— Or să spargă magazinul!

— Posibil…

— Încuviinţă unul din soldaţi întorcând cenuşa cu capătul biciului cu care-i mâna pe catâri.

— Manezinho ăsta e dracul gol: a fost gorila colonelului Teodoro das Baraúnas, duce-n cârcă ceva morţi. Nici nu-i o lună de când a omorât un avocat în Agua Preta, acum se ascunde. Pe ceilalţi nu-i cunosc.

Văcarul, întors de la Itabuna, unde lăsase o cireada de boi a colonelului Robustiano de Araújo, îi cunoştea, totuşi, pe ceilalţi doi, din vedere şi după faimă, groaznică, de altfel: Chico Serra nu fusese niciodată bun de nimic în afară de a lovi oamenii pe la spate, umbla teleleu de când colonelul Maneca Sá îl dăduse afară de pe Plantaţia Morro Azul, neavând ce să-i mai dea de lucru. Cât despre lungan cu siguranţă că auziseră vorbindu-se despre Janjăo Fanchăo, nu era altul, decât el. Pe lângă faptul că era scelerat, nefiind întreg la minte, bătea femeile şi le făcea praf fundurile.

— Doamne fereşte şi apără!

— Exclamă Dalila şi plecă în fugă să le-anunţe pe fete şi să se ascundă în pădure.

După ce transmisese mesajul, văcarul le propusese celor prezenţi să se adăpostească în baraca în care colonelul Robustiano avea plasaţi în permanenţă trei oameni bine înarmaţi care păzeau zi şi noapte cacaoa. Acolo, aveau să fie în siguranţă şi la adăpost de ploaia care era din ce în ce mai abundentă. Nu voia să rămână pe câmp să-şi rişte viaţa: îşi luă puşca şi se ridică.

— Şi noi nu facem nimic?

— Întrebă Pedro Cigano ca să-şi descarce conştiinţa, dar nici măcar el nu avea de gând să-i înfrunte pe bandiţi şi să împiedice atacul.

— Ce treabă avem noi?

— Văcarul o pornise spre depozitul de cacao.

— Cine-i nebunul să rişte să fie împuşcat de dragul turcului? Distracţia-i a lui, nu-i a noastră.

Îndepărtându-se de căldura focului, soldatul împrăştie cenuşa cu capătul biciului; şi el se ridică s-o ia din loc.

Ceilalţi îl însoţiră, refuzând sugestia lui Pedro Cigano de a se duce măcar să vadă ce se întâmplă: îl plăceau pe turcul hoţoman şi fanfaron dar nu într-atât încât să-nfrunte pentru el bandiţi feroce, asasini lipsiţi de suflet. Numai mulatrul cel blond, un puştan curios şi îndrăzneţ se postă cu Hopa-Ţopa în spatele arborelui de pâine de unde puteau vedea magazinul. Ploaia se transformase în aversă, norii acopereau cerul.

Nici măcar Pedro Cigano, căruia de atâtea ori Fadul îi dăduse de mâncare şi, mai ales, de băut, nu venise până la picioarele arborelui cu intenţia de a-i fi de folos: risca pentru că bănuia ceva şi voia să aibă confirmarea. Nu ca să fure fasole, rachiu, carne uscată sau tutun, forţau uşile magazinului Manezinho, Chico Serra şi Janjăo: Pedro Cigano credea că ştie care era adevăratul motiv.

Pe mulatru numai curiozitatea îl împingea, dorinţa arzătoare de a vedea şi învăţa. Grăjdar care însoţea cirezile de măgari. Începător în ale meseriei, era pentru prima dată că asista la un atac banditesc: experienţa lui se reducea la scandaluri prin bordeluri, subiect de doi bani.

O dată cu sfârşitul luptelor pentru cucerirea pădurilor, când afacerile murdare au luat locul ambuscadelor, în recentele conflicte dintre coloneii ţinutului de cacao, pentru acapararea regiunilor celor mai îndepărtate, au apărut în plus bandiţi care bântuiau pe şosele fără nici un rost, dispuşi să ucidă pentru o plată modică, omorând pe degeaba, numai ca să fure. Din sutele de indivizi sosiţi în sudul Statului Bahia, provenind din regiunile din interior a trei State şi de pe malurile a numeroase alte râuri, cu arma şi cătarea în slujba moşierilor bogaţi, doar câţiva şi-au demarcat o bucată de pământ pe care să planteze arbori-de-cacao. Nemai folosind arma decât în cazuri extreme. Majoritatea se instalară pe plantaţii, şefi ai brigăzilor de zilieri, paznici de încredere, şefi peste paznici. Totuşi, unii nu se adaptară noilor condiţii şi străbăteau drumurile în lung şi-n lat dedându-se la tot felul de orori, înspăimântându-i pe locuitori.

Sfârşiră lichidaţi unul câte unul, dar un timp îndelungat au fost mulţi, cu o faimă sinistră. Dintre cei mai de temut, se evidenţia Manezinho: participase la legendarele confruntări între Basílio de Oliveira şi cei din clanul Badarós. Şef peste paznicii lui Teodoro das Baraúnas, de nefastă amintire, nu voise să mai fie în serviciul nici unui alt colonel, dar nici să depună armele. În ultimul timp, plănuise să organizeze o bandă cu care să atace plantaţiile, cătunurile, satele. Singur, tăia şi spânzura: imaginaţi-vă ce-ar putea face în fruntea unei bande de puşcaşi buni. Pentru început, îi angajase pe Chico Serra şi pe Janjăo.

Pe păşunile unei plantaţii pe unde trecuseră îi sfâşiaseră pe măgari; nimeni nu-i văzuse – şi chiar de i-ar fi văzut, totuna! Manezinho râse avertizându-l pe Chico Serra, temător, totuşi, de puterea coloneilor.

— Dacă ţi-e frică, las-o baltă. Eu vreau pe lângă mine numai bărbaţi adevăraţi.

Auzind din întâmplare o flecăreală de muieri, vorbe goale la Beco da Valsa în Taquaras, Manezinho aflase că Fadul Abdala luase trenul pentru Itabuna. Depravatele condamnau neglijenţa, imprudenţa, mai mult decât neglijenţă şi imprudenţă, nepăsarea, sminteala turcului, un idiot: pleca în călătorie lăsând ascunsă în casa din Tocaia Grande averea acumulată în anii cât a fost vânzător ambulant, o comoară la dispoziţia primului curajos care-şi propunea s-o descopere. Se certau cu privire la locul ascunzătorii, în locuinţă, sub saltea? În magazin, printre mărfuri? Erau de acord referitor la mărimea sacului din piele, plin ochi cu monede din aur aşa cum mărturiseau persoane cunoscute şi de încredere absolută.

Legară animalele de parii sprijiniţi de o latură a magazinului, încercară să doboare uşile de la intrare, fără rezultat: drugurile din lemn rezistară, dovedind competenţa lui Bastiăo da Rosa. Dădură ocol casei, găsiră intrarea din spate, a fost mult mai uşor. După ce Manezinho a tras în broască fără succes, Chico Serra se îndepărtă şi se năpusti asupra uşii cu toată forţa. Drugul începu să cedeze. Janjăo făcu restul.

În casă, aprinseră lămpile cu petrol, vântul şi ploaia intrau prin golul uşii. Considerară inutil să rămână vreunul de santinelă; care mai de care fiind mai cunoscut, cine ar fi îndrăznit să-i atace? S-au servit cu rachiu, bând direct din sticlă: o sticlă pentru fiecare, cei trei erau însetaţi rău de tot. Manezinho, ca să-şi limpezească gândurile, să aibă mintea clară cât timp se va dedica ocupaţiei delicate şi anevoioase a căutării comorii: în ciuda înfăţişării brutale, nu-i lipsea perspicacitatea. Janjăo, datorită setei permanente care-l chinuia. Chico Serra ca să se binedispună – specialitatea lui erau capcanele, se ascundea în spatele unui copac în aşteptarea celui indicat pe care avea să-l doboare cu o lovitură precisă: nu rata niciodată.

Răscoliră casa dintr-un capăt într-altul, cotrobăiră prin toate cotloanele. Mai întâi se opriră în încăperile din spate. În cea mai mică, ce servea drept bucătărie, nu găsiră altceva decât pirostriile şi nişte vase improvizate. În dormitor, pe pat. Peste cuvertura murdară zăcea briceagul lui Fadul. Înainte să-l pună în buzunar, Janjăo examina cu interes şi satisfacţie lama lungă şi lină din oţel: exact de ceea ce avea nevoie ca să le liniştească pe târfele îndărătnice atunci când voia să le-o bage în fund. Zâmbind, dădu pe gât restul de rachiu şi arunca sticla de perete.

Manezinho şi Chico Serra sfâşiară salteaua, împrăştiind paiele. Janjăo aduse provizii noi de rachiu şi cei trei se apucară să demonteze patul enorm, capodopera tâmplarului Lupscinío, făcut tot din lemn masiv adus din pădure unde creşteau palisandri, vinhático44, putumuju45, pau d'arco46, stejari de plută şi băcani. Căutau ascunzătoarea unde s-ar fi putut afla sacul plin cu monezi din aur. Nici urmă de ascunzătoare sau de monezi.

Celălalt compartiment servea drept depozit de mărfuri. În timpul unei pauze animate, se distrau umplând sacii cu tot felul de mărunţişuri, distrugând tot ceea ce nu avea pentru ei o utilitate imediată. Salutară cu entuziasm şi cu înghiţituri de rachiu depistarea pantalonilor din doc. Îi scoaseră pe cei din pânză vechi, cârpiţi şi şi-i puseră pe cei luxoşi din pânză scumpă. Chico Serra se îmbrăcă cu doi, unul peste celălalt. Se împopoţonară cu tot felul de nimicuri strălucitoare, dar în depozit nu dădură peste nici o urmă de comoară.

— Este ascunsă în magazin. Trebuia să fi început de acolo.

— Cugetă Manezinho.

Precaut, se duse până la uşă, se uită afară: numai întuneric beznă şi furia ploii torenţiale, nici un alt zgomot în afară de vuietul vijeliei. Manezinho surâse, mândru de faima binemeritată: nici un impostor nu va îndrăzni să-i deranjeze. Numele şi renumele tâlharilor ajung la destinaţie înaintea lor.

Bernarda vru să îndrăznească, ea singură. Când Dalila apăruse panicată invitând muieretul să fugă în pădure. Bernarda era ocupată cu unul din trupeţi şi apelurile o lăsară rece, înjurături, ţipete şi ameninţări erau ceva obişnuit noaptea în cătun. Cu cât mai mare era animaţia, cu atât mai mari erau şi certurile, însă agitaţia creştea şi se răspândea: după ce Bernarda îşi făcuse partenerul să moară de plăcere, îşi puse combinezonul şi ieşi să vadă, se întoarse cu vestea:

— Bandiţii dau spargere la magazinul lui Fadul.

Nu auzise răspunsul şi nici nu se preocupă să primească plata: chiar aşa cum era îmbrăcată, o zbughi prin ploaie. Udă leoarcă, ajunsese la prelata de la pârloagă: nimeni. Pe unde-or umbla? Au fugit în mlaştini, mai rău ca femeile? Să apere magazinul, nici atât, nu se auzea nici un zgomot dintr-acolo. O luă înspre baraca cea mare: acolo, cel puţin, avea să-i găsească pe cei trei paznici puşi să păzească proviziile de cacao uscată. Fugi biciuită de vânt, totul era calm de jur-împrejur – prea calm. Înfricoşător.

Una din uşile depozitului se întredeschise la zgomotul paşilor ei. Având ochii obişnuiţi să vadă pe întuneric. Bernarda zări ţeava puştii. Îşi strigă numele, uşa se deschise de tot.

Înăuntrul barăcii, paznicii şi văcarul stăteau la pândă, cu mâna pe arme. Aşezaţi pe jos. Soldaţii şi ajutoarele lor jucau jocuri de noroc: unii pariau, alţii asistau, niciunul nu era atent, gândul lor era la bandiţi. Se uitară spre Bernarda, dar nu scoaseră un cuvânt: continuară să joace. Ştiau că nu venise în căutare de clienţi: fiind apreciată, niciodată nu fusese nevoită să iasă să-şi găsească muşterii. Apa i se scurgea de pe corp. Făcea baltă pe jos: combinezonul lipit de piele i se mula pe sâni şi pe burtă, pe coapse şi pe şolduri. În lumina difuză a felinarelor, părea o arătare din altă lume.

— Cică bandiţii dau spargere la casa lui Fadul.

Nimeni nu răspunse. Văcarul vru să vorbească, se răzgândi şi rămase uitându-se la ea ca şi cum ar fi fost fermecat: ah, nu se culcase niciodată cu Bernarda.

— Dau sau nu dau?

Întorcându-şi privirile de la umbra pletelor ude ale îndrăzneţei, văcarul dădu din cap, confirmând:

— Joăo Fanchăo, Chico Serra şi Manezinho, nici că se puteau găsi oameni mai răi ca ăştia.

— Şi ce măsuri aţi luat?

Paznicul care-i deschise uşa se miră de întrebare: cu o voce neutră, îi explică:

— Măsuri? Ei au venit pentru magazin, după ce fură, pleacă.

Punând la socoteală paznicii, văcarul, soldaţii şi ajutoarele lor, erau nouă bărbaţi, dintre care patru înarmaţi cu puşti, pe lângă pumnalele şi cuţitele celorlalţi derbedei.

— Ei nu-s decât trei şi numai aici sunteţi nouă…

În liniştea care se aşternu, făcu un pas înainte, scuipă pe jos:

— Nouă bărbaţi care fac pe ei de frică.

— Nici o vagaboandă să nu mă facă pe mine fricos…

— Se ofuscă celălalt paznic care până atunci tăcuse.

Se duse spre Bernarda. Gata s-o ia de gât, ca s-o înveţe ce-i respectul şi consideraţia, dar renunţă când bătrânul Gerino îl certă:

— Ai înnebunit, Zé Pedro?

Jucătorii care încetaseră şi să mai parieze răsuflară uşuraţi şi se apucară să împartă din nou cărţile soioase. Bătrânul îşi înmuie glasul adresându-se Bernardei. Şeful mulatrilor însărcinaţi cu paza barăcii, nu parca să fi fost jignit de acuzaţia fetei: nimeni din cei care-l cunoşteau nu-l putea învinui de laşitate, în plus, nu uita nici că vorbăreaţa era protejata căpitanului Natário: dacă paznicul s-ar fi repezit în ea, nici Dumnezeu nu l-ar mai fi salvat. Gerino se considera responsabil pentru cacao, dar şi pentru oamenii din subordinea sa.

— Ce să facem noi, Bernarda? Spune-mi, că eu nu ştiu. Noi n-avem nimic de-a face cu povestea asta. Noi ni-s plătiţi să păzim cacaoa Colonelului, dacă ei vine aici, or să mănânce foc, pentru asta suntem plătiţi. Numai pentru asta.

— Dar dau spargere la magazin şi cică or să pună labele pe noi şi-or să ne facă poştă una câte una.

— Noi nu ni-s aici ca să avem grijă de marfa turcului şi nici de păsăricile damelor. Ce-ţi închipui? Că ăsta, aici, e vreun oraş? Asta-i o fundătură cu o bodegă, patru târfe şi noi, cei din baraca mare a Colonelului: e fiecare pentru el şi Dumnezeu cu toţi. Dacă vrei, rămâi aici cu noi şi nu ţi se va întâmpla nimic.

Se duse până la uşă, unde stătea Bernarda supărată şi preocupată, şi-i spuse fără ranchiună:

— Dar dacă nu vrei să rămâi, dacă ai de gând să mori din cauza turcului, n-ai decât. Noi nu ieşim de-aici. Dacă vin, le-arătăm noi care pe care. N-avem decât o viaţă şi suntem datori c-o moarte.

Nici în sertare şi rafturi, nici sub scândurile groase ale tejghelei – unde naiba dosise aurărimea afurisitul ăla de turc? Şi acolo demontaseră totul, bucată cu bucată, o muncă obositoare şi inutilă. Trebuie să fie pe undeva, spuse din nou Manezinho impunându-se contra grabei figuranţilor: a băutului lui Janjăo nerăbdător să se regaleze cu fundul negresei şi temerilor lui Chico Serra panicat de un atac surpriză din partea văcarilor.

Unde naiba? În sacii cu făină, cu fasole, cu porumb? Deschiseră uşile din faţă de perete şi, furioşi, începuseră să arunce mărfurile afară, îngrămădindu-le în ploaie. Împrăştiaseră fasolea şi porumbul, orezul şi făina, zahărul brut, sfâşiară cu pumnalul bucata de carne uscată. Ca să-şi alunge frica. Chico Serra spărgea gâturile sticlelor cu focuri de pistol; în hăţişuri, unde se refugiaseră, fetele, auzind detunăturile, făceau pe ele de spaimă.

Cu ploaia şiroind pe ei în spatele arborelui de pâine. Pedro Cigano şi mulatrul se căzneau să vadă şi să audă, abia depistau figurile care se mişcau prin întuneric. Janjăo şi Chico Serra adunaseră produsele unele peste altele, Manezinho turnă gaz în vârful grămezii şi-i dădu foc. Avu loc o altercaţie, vocile se ridicară ameninţătoare. Janjăo voia să incendieze casa. Manezinho urlă la el ca să-l împiedice. Sigur că sacul cu bani se afla acolo, ascuns bine pe undeva, şeful bandei plănuia să revină curând după ce turcul se va fi întors din călătorie. Sub ţevile puştilor. Fadul însuşi îi va conduce la comoară. De bunăvoie.

Janjăo, care în loc de creier avea rahat în cap. voia să-şi mai prelungească şederea în cătun, exact atât cât să-i facă felul negresei, dar Manezinho nici nu vru să audă:

— N-ai decât să rămâi să te omoare soldaţii. Hai odată!

— Îi ordonă lui Chico Serra care nu dorea altceva.

Ieşiră amândoi în mare grabă, trăgând în aer în semn de plecare. Janjăo încă mai parcurse împrejurimile cu privirea, cu o încăpăţânare de idiot: cum s-o vadă pe negresă în bezna aia, chiar dacă ea ar fi rămas să-l aştepte cu fundul pregătit, în plină vijelie? În final renunţă: descarcă arma în direcţia pârloagei unde o întâlnise. Înjură şi dădu pinteni calului, grăbit să-şi ajungă din urmă tovarăşii, înjura din nou: nici comoara, nici fundul negresei.

Flăcările nu rezistară datorită ploii grele, stingându-se încetul cu încetul: un miros puternic de porumb, de zahăr, de fasole, arse, de carne friptă era împrăştiat de vânt Hopa-ţopa şi grăjdarul ieşiră din spatele arborelui de pâine şi se apropiară. Pedro Cigano trecu prin faţa focului fără să se oprească, intră în casă. Cine ştie, poate că avea mai mult noroc decât bandiţii? Şi el credea orbeşte în existenţa lăzii burduşite cu monede din aur acumulate de turc: nu era un sac, era un cufăr. Ajutorul de soldat, novice pe şosele, necunoscând povestea se mulţumi cu ceea ce scăpase din foc. Imediat li se alăturară bărbaţi veniţi de la baraca cea mare, femei care ieşiseră din hăţişuri. Se certau cu lăcomie pe resturile rămase în urma jafului din locuinţă şi din magazin şi pe ceea ce au mai putut salva din flăcări. Astfel se consumă o parte din averea lui Fadul Abdala, aceea pe care nu o purta cu el, mărfurile lăsate în cocioaba de magazin.

Pedro Cigano continuă neobosit să cotrobăie toată noaptea, chiar şi după ce toţi ceilalţi se retrăseseră. Susţinut de două sticle de rachiu salvate în mod miraculos de furia lui Manezinho, de teroarea lui Chico Serra, de setea lui Janjăo Fanchăo şi de prăduirea profitorilor, o adunătură de harpagoni.

Dacă dădeai crezare versiunii relatate de vagabondul Pedro Cigano, care rătăcea prin toate coclaurile, blestemele lui Fadul Abdala făcură să se cutremure cerul şi pământul, zguduiră lumea din ţâţâni, atât de teribile au fost. Păsările de pradă, papagali şi arara zburară în stoluri spre colţurile cele mai îndepărtate ale pădurii, aricii se ascunseră în scorburi de copaci, somnoroşii maimuţoi se treziră tresărind, sperioasele şopârle se băgară pe sub pietre, porcii mistreţi şi caitituşii47 o luară la goană, şerpii s-a pus în alertă, pregătindu-şi armele în caz de nevoie. Palavre ale cunoscutului flecar, Hopa-Ţopa care cutreiera lumea în lung şi-n lat.

Totuşi, una peste alta, lăsând de-o parte exagerările, relatările celorlalţi martori oculari la sosirea turcului în Tocaia Grande, la trei zile după spargere, arătau şi ele tragedie şi grandilocvenţă. S-au văzut ieşindu-şi din minţi, lovindu-şi pieptul cu pumnii strânşi: apoi. Cu disperare ridicând mâinile larg deschise spre cer, arătând în direcţia neatentului, neglijentului, absentului Dumnezeu al maroniţilor, în grija căruia îi lăsase, înainte de a pleca, pacea casei şi siguranţa mărfurilor. Deschise gura într-un urlet de animal rănit de trădarea propriului tata. Îl acuză pe Domnul zbierând sus şi tare că l-a abandonat în clipa cea mai amară şi mai grea şi o făcea în arabă, spectacolul devenind, astfel, şi mai patetic. De altfel, când vorbea cu Dumnezeu, Fadul utiliza întotdeauna limba maternă, pentru că nu avea certitudinea că Atotputernicul ştia portugheza. În portugheză jură răzbunare, jurăminte care se pierdură fiind goale de conţinut: unde, cum şi când putea să le ducă la îndeplinire? Niciodată.

Colericul dialog cu Atotputernicul îl ajută să-şi uşureze sufletul pradă unor chinuri atât de înfricoşătoare. Dumnezeu nu-l abandonase, doar îi pusese la încercare caracterul şi credinţa, într-un mod mult mai dificil decât coşmarurile cu Zezinha goală şi intangibilă. În acelaşi timp, îi salvase viaţa scoţându-l din Tocaia Grande în momentul când avu loc jaful.

Îl văzură cum tace şi se linişteşte. Rămase să privească dezordinea şi gunoiul, ca şi cum ar fi vrut să păstreze acea imagine tatuată în viscere. După care, îl chemă pe Lupiscínio acolo de faţă şi îi dădu ordine precise: să înceapă să lucreze la tejghea şi la rafturi, patul mai putea să aştepte. În aceeaşi zi în care a sosit şi a constat nenorocirea, Fadul începu din nou să-şi servească clienţii.

Din proprie iniţiativă nu vorbea de cele întâmplate. Când se aducea vorba, nu se dădea înapoi de la conversaţie, dar răspundea cu prudenţă, prefăcându-se calm şi resemnat. Nu se plânse că nimeni nu intervenise să apere uşile locuinţei şi ale magazinului, găsind scuze şi explicaţii pentru un asemenea comportament: numai un nebun şi-ar fi riscat viaţa ca să salveze saci cu zahăr şi mosoare de aţă. Află din gura lui Gerino despre intenţiile Bernardei şi despre cât de greu le-a fost s-o facă să rămână în baracă, scăpând-o de la moarte şi viol. Dacă ar fi văzut-o pe acea frumuseţe că se amestecă în treburile lor, adio Bernarda! Înainte de a o lichida, ar fi profitat de ea după cum le era obiceiul: toţi trei în acelaşi timp şi cu brutalitate, sub comanda lui Janjăo Fanchăo, canibalul. Turcul aprobă comportamentul bătrânului: făcuse foarte bine. Bernarda suferea de logoree.

Nu se arătă dornic să plece să facă negoţ în altă parte, într-un loc mai ferit, şi nici să revină la viaţa de vânzător ambulant: de parcă atacul i-ar fi întărit hotărârea de a se fixa în Tocaia Grande. Totuşi, îşi pierduse acea veselie euforică, jovialitatea: nu mai glumea, nu-i mai provoca pe clienţi, ca altădată. Nu se mai vedea nici un zâmbet pe buzele lui, oricât s-ar fi străduit ceilalţi. La ce sfârşit ajunsese turcul bun de gură, farsor şi palavragiu, plin de ingeniozitate şi graţie, după care oftau toate fetele? Neliniştite, ele se întrebau dacă, într-o zi, Fadul avea să mai râdă şi să mai glumească.

Trudind cu tenacitatea şi lăcomia-i binecunoscute, depăşise necazul şi furia pagubei considerabile. Dar persista o tristeţe care-i chinuia pieptul, îl împiedica să doarmă, îl rodea pe dinăuntru fără încetare: imposibilitatea de a se răzbuna. Îl durea să-i ştie în libertate pe bandiţii care-i invadaseră proprietatea, distrugându-i şi furându-i bunuri de valoare: trăiau liberi şi la adăpost, el neputând să le facă nimic. Fadul se simţea nefericit, deziluzionat de viaţa tristă şi urâtă.

Trecuse mai puţin de-o săptămână de la întoarcerea lui Fadul Abdala şi el deja era sătul să mai audă glume şi tânguieli fiind absorbit de truda obişnuită; într-o zi, spre sfârşitul dimineţii, căpitanul Natário da Fonseca descăleca de pe catârcă pe care o prinse de pripon, pe una din laturile magazinului. Fadul a venit în goană din fundul casei pentru a-şi saluta şi servi prietenul, pregătindu-se pentru o conversaţie animată şi lungă asupra diferitelor aspecte ale episodului.

Contrar aşteptărilor. Căpitanul nu aduse pe tapet acel subiect nefast. Savura porţia de rachiu cu înghiţituri mici, vorbi de una şi de alta. Îi dădu veşti despre colonelul Boaventura, tot voinic, sănătos, slavă Domnului, dar cam trist pentru că avocatul Venturinha o ştersese la Rio de Janeiro, după serbările de terminare a licenţiaturii şi nu părea că se grăbeşte să se întoarcă; vorbi despre puieţii pe care el, Natário, începuse să-i planteze la Boa Vista, mergea să vadă cum creşteau.

Surprins şi dezamăgit faţă de o atare indiferenţă, Fadul făcu eforturi chinuitoare pentru a nu lăsa să transpară decepţia, mâhnirea pe care i-o provoca această atitudine a Căpitanului cu a cărui prietenie se tot lăuda.