Jorge Amado

— Cum poţi să spui aşa ceva? Că nu te plac? Nu vezi, nu simţi? Simţi pe coapse mădularul întărit:

— Ca să te culci cu mine. Pentru asta mă placi, da. Pe mine, pe Zuleica, pe Bernarda, pe Dalila, îţi place până şi de Coroca, de cine nu-ţi place, de fapt? O şleahtă de proaste, toate nebune după Tiçăo, cu mine în frunte. Se spune că la fel e şi în Taquaras. Ştii ce eşti tu?

Corpul negrului lipit de al ei, tensiunea crescând, cine era puternic şi cine era slab? Închise ochii: la ce bun că era şmecheră, trişoare? Când se aprindea, consumată de dorinţă, sfârşea mereu dând înapoi în mijlocul disputei.

— Uneori cred că nu eşti decât un copil mare fără pic de minte. Dar tu, de fapt, te prefaci. Tu eşti Scaraoţchi.

— Tu încă nu mi-ai răspuns: te gândeşti să pleci de-aici?

Fără să se desprindă din îmbrăţişare. Epifânia îşi îndepărtă corpul:

— Chiar vrei să ştii? Niciodată în viaţa mea n-am petrecut un Săo Joăo fără un foc de tabără, fără porumb copt, fără să mănânc canjica55, fără să dansez.

— Privi afară, ploaia era tot mai deasă pe cerul plumburiu:

— Se apropie luna iunie. Pentru mine, nici o sărbătoare nu se compară cu cea de Săo Joăo.

Descărcându-şi sufletul, se simţea uşurată şi tristă: se apropie din nou de el, toată, aşa plouată cum era încălzea mai tare decât cuptorul, corpul îi ardea – în acele clipe deja nu mai conta cine avea să cedeze primul.

— N-aveam de gând să rămân aici atâta timp, tu mi-ai legat picioarele. Dar nu m-ai rugat niciodată să rămân.

— Şi aveai nevoie?

— La toate ai răspuns, tu eşti dracul gol. Deja am aranjat cu Cotinha, dar pentru tine sunt în stare să renunţ la Săo Joăo.

— Chiar aşa de mult îl iubeşti pe Săo Joăo?

— La nebunie!

Ea dorea focuri aprinse, cartofi-dulci, porumb-verde, castronaşele cu canjica, prăjiturile cu porumb şi scorţişoară, manue56, lichiorul de jenipapo57, dansul – le merita. Şi celelalte, toate, meritau de asemenea. Tiçăo îşi plimbă mâna pe fundul ridicat al Epifâniei. Negresa Epifânia, poruncitoare, şireată, bărbaţii îi mâncau din palmă, târându-se la picioarele ei, trataţi cu biciul: topită în braţele lui Tiçăo, fără vlagă, lipsită de voinţă, cine ar fi spus?

— Dacă vrei, poţi să mergi să te distrezi de Săo Joăo într-un loc mai mare, mai animat. Dar să ştii că, în orice caz. De acest Săo Joăo va fi sărbătoare în Tocaia Grande. În ajun şi în ziua respectivă.

— Cine o să o facă? Tu?

— Şi mie-mi place şi-i duc lipsa.

— Faci tu asta pentru negrişoara ta?

— Pentru tine şi pentru toată lumea.

— Ce negru şiret! Vreau s-o văd şi pe-asta.

— Pai, ai s-o vezi.

Epifânia ganguri, se miorlăi subjugată, se topi într-un scâncet:

— Îmi simt trupul rupt în două: m-ai vrăjit, mi-ai făcut farmece. Tu eşti Exu Elegbá, tu eşti Diavolul.

— Numele meu este Castor Abduim, fetele îmi spun Tiçăo, băiat bun, sau nu crezi asta?

Potaia îi urmări cu privirea, când tu şi 'mneata, amicul şi amica, râzându-şi unul altuia, se întoarseră în camera din spatele atelierului: auzind hamacul gemând. Alma Penada îşi ascunse boticul între labele de dinainte şi adormi.

Oprindu-se râzând în uşa atelierului, Epifânia ţinea în ambele mâini piatra mare şi grea:

— Am găsit-o la râu, mi s-a părut frumoasă, ţi-am adus-o.

Femeie matură şi cu experienţă, cu corpul şi sufletul tăbăcite, avea apucături de fetiţă, plină de graţie şi fantezie. O pietricică, un fruct, o floare, o iguană verde speriată: un cadou în fiecare zi, înafară de ea însăşi, la orice oră, ofranda principală. Neagră, rotundă şi lucioasă, piatra se rostogoli pe jos: râsul glumeţ se amplifică pe buzele cărnoase ale fetei:

— Nu seamănă cu un coi?

De semănat, semăna: un coi enorm şi negru, al lui Oxalá, altul nu putea fi. Tiçăo râse de obraznica aia: aroganţa o făcea agresivă şi insolentă: dar, lăsând de-o parte aceste farafastâcuri, era drăguţă şi captivantă.

— Coiul lui Oxalá! Am să-l pun în sanctuar.

Orixá-uri trăiau în sanctuar, zei puternici şi foarte săraci. Pentru ca ea să i-l aducă drept ofrandă lui Oxum, Castor lucră în fier forjat un evantai cu o mică oglinjoară încastrată în mijloc: arama strălucea de parcă ar fi fost din aur, era minunat: o adevărată bogăţie. Aşezat în sanctuar pentru uzul şi plăcerea mamei apelor liniştite, Epifânia îl lua de acolo ca să-şi facă vânt şi ca să se uite în oglindă. Care dintre ele era mai frumoasă? Oxum sau fiica ei?

Epifânia avea un şirag galben de mătănii africane, comoara ci cea mai de preţ, şi o pereche de scoici magice cu care ghicea. Unor fete le era frică de ea, se ţineau la distanţă: speriate, spuneau că-i vrăjitoare.

Pe costişele de la Tocaia Grande, în răstimpul dintre două recolte, la întretăierea drumurilor sigure şi uşoare, îşi făcu apariţia soarele de vară, stăpânul vieţii şi al fiinţelor. Sărăcia cătunului se pierdea în peisajul incomparabil, în frumuseţea locului. Neavând de transportat cacao, mişcarea caravanelor şi a soldaţilor era mai redusă între recoltări. Mâncându-le în fund, fetele nu puteau sta locului, plecau în căutare de pieţe mai populate, cu clienţi stabili. Având de înfruntat concurente puţine şi de joasă speţă, Epifânia domni atotstăpânitoare în Baixa dos Sapos şi în atelierul lui Castor Abduim. În anotimpul cald nu exista o rogojină mai căutată, o damă de consumaţie mai la modă – cu excepţia Bernardei. Dar Bernarda nu conta: viţică tânără, profesa în pat de campanie, locuia în casă de lemn şi se lăsa rugată, dispreţuitoare.

Epifânia îl găsi pe Fadul prezentabil, se culcă cu el în noaptea când a sosit, o făcu de nenumărate ori, aprecie mărimea şi priceperea instrumentului, dar nu se lăsă prinsă, pentru că, imediat, se amoreză de Tiçăo, când îl văzu de departe la forjă scoţând scântei şi jucându-se cu flăcările. Amorul trebuie trăit câte unul de fiecare dată, dacă nu e aşa, nu e iubire adevărată, este înşelăciune şi trădare care se sfârşeşte cu insulte şi lacrimi dacă nu cu lovituri de cuţit şi cu focuri de armă. Epifânia considera amorul un subiect serios şi complicat: întâmplare şi suferinţă, armonie şi neînţelegeri, luptă şi împăcare. Împăcările sporesc apetitul dându-i sare şi piper.

Fiind îndrăgostită de Oxum58, mai bine zis personificând fandoseala şi vanitatea, stăpânită de capricii, uneori, părea mai degrabă fiica lui Iansan59 luând stindardul de luptă pentru a se impune suverană. Capriciile, Tiçăo le tolera zâmbitor, găsindu-le amuzante, îi satisfăcea dorinţele, însă, de comandat, lui, nimeni nu-i comanda.

Chiar din ziua întâlnirii lor la râu, aşezându-se în hamacul din atelier, continuând să trândăvească, Epifânia îl preveni, fiind pregătită să ocupe tronul şi să facă legea:

— Să nu crezi că te culci cu mine numai pentru că mă vezi amorezată. Noi doi n-avem acte şi nimic din ce-i bun nu e de durată. Acum, stau aici cu tine în hamac, mâine am plecat la drum, în căutare de mai bine.

— Nu-mi place să comand… – Îi răspunde Castor aşezându-se pe ea: – şi nici să mi se comande.

După ce că era neagră ca tăciunele, o sărăntoacă neavând după ce bea apă, jignea ca şi cum ar fi fost o străină, albă, cu pielea trandafirie şi bogată: târfă de meserie, îşi dădea aere de mare doamnă măritată bine. Se supăra repede, îşi sufleca fusta şi, arogantă, pleca:

— Dacă vrei femeie, găseşte-ţi pe alta, cu mine s-a terminat.

După ce-i trecea furia, căindu-se, se întorcea să se împace şi să recupereze timpul pierdut. S-a întâmplat nu o dată să-l găsească în companie: mi-ai spus să-mi găsesc pe alta…

Înnebunea, îşi ieşea din minţi, ameninţa cu bâte şi cu pietre, cu vrăji fatale. Unele fete suspinau după Tiçăo, negru frumos, dar o luau la goană de teama vrăjilor şi farmecelor. Totuşi, erau şi din cele care-şi asumau riscul: îndrăzneaţă Dalila, spre exemplu. Corp închis, de ea nu se lipeau nici veninul de şarpe, nici vărsatul de vânt, nici farmecele caprei ăleia ofticoase. Spunea că este fiica lui Obaluaie60. Bătrânul.

În ciuda toanelor şi supărărilor, merita. Merita s-o vadă pe Epifânia traversând semeaţă câmpul în lumina soarelui: Castor vedea licăriri albăstrui în pielea neagră ca smoala, aşa cum, altădată, percepea irizări aurii în pielea albă ca zăpada a Doamnei Baroane. Iată cu cine semăna Epifânia: cu Madama. Erau amândouă la fel: leite, surori gemene.

La masa de cină de la conac, aristocrata purta în decolteul rochiei de la Paris o floare rară, culeasă din grădină. Nici nu ieşea bine Baronul să-şi fumeze pe terasă trabucul care o deranja atât de mult, că neobrăzata îi şi făcea semn cu degetul lacheului spunându-i:

— Cest a toi, mon amour.61 – Îşi descheia decolteul, arătându-şi sânii:

— Viens chercher62… – Cu vocea pierdută.

Epifânia venea cu câte o floare din pădure prinsă în despicătura bluzei largi, se apleca pentru ca el s-o ia şi să-i vadă sfârcurile întărite:

— Mi s-a părut frumoasă, ţi-am adus-o ţie.

— Vocea, ca cea din urmă suflare.

Egale în obrăznicie, în vanitate, în ifose, capricii, două iiabá la fel de despotice. Şi una şi alta cu aceeaşi unică intenţie: să-i comande, să pună şaua pe el şi să-i dea pinteni.

Petrecu vara uşor şi plăcut. Fată veselă, neastâmpărată, zâmbitoare, femeie coaptă, focoasă, curată: companie bună în pat, la petreceri, la dans. la prânzul de duminică, la un simplu taifas. Oriunde apărea era binevăzută, salutată cu entuziasm. Cu ea, spălatul rufelor la râu, devenea o sărbătoare: ştia tot felul de întâmplări, avea un limbaj colorat. Admirată şi temută, Epifânia se impusese, îşi făcuse jocul şi era plină de ea.

Temută din cauza vrăjilor, a farmecelor. Arunca scoicile, descoperea ce trebuia să facă pentru a lega un bărbat de fustele unei femei sau invers, ca să termine cu dragostea cea mai statornică, ca să unească sau să despartă cupluri: soluţii infailibile. Aşa stăteau lucrurile şi aşa se vorbea. Nu erau fabulaţii, nici zvonuri şi dovada era chiar acolo: ce se întâmplase cu Cotinha, Zé Luiz şi Merencia. Le mersese buhul, motiv de uimire şi de glume. Ce altceva înafară de farmece putea explica sminteala lui Zé Luiz?

Ajungând la Tocaia Grande, înainte de a avea propria ei colibă – de altfel ridicată cât ai clipi din ochi, în mai puţin de jumătate de zi de muncă a diverşilor voluntari, toţi încântaţi să-i facă plăcere noii venite căreia Fadul îi dăduse pe credit rogojină, săpun, ac şi aţă şi alte mărunţişuri Epifânia găsi adăpost în baraca Cotinhăi, cu care se împrieteni. Cu câtva timp în urmă, la cererea piticei, pregăti o vrajă din frunze alese şi inima unei păsări nambu vânate de Tiçăo şi o aşeză pe drumul spre olărie. Punct ochit, punct lovit: omuleţul Zé Luiz începu să se ţină după Cotinha, să trăiască împreună, cheltuia ce avea şi ce nu avea, risipea cărămizi şi olane. Erau amândoi de-aceeaşi statură, o pereche de piticanii.

Cui nu-i conveni succesul făcăturii a fost Merencia când şi-a dat seama de cheltuielile bărbatului. Băutura şi femeile sunt vicii masculine incurabile: o soţie bună nu le poate interzice, dar trebuie să le limiteze: aşa şi făcea, furnizându-i jumătăţii ei, la sfârşit de săptămână, o sumă modică pentru astfel de abuzuri: insuficientă pentru cineva care, amorezat, acţiona cu largheţea unui colonel. Când îl surprinse în flagrant încercând să şterpelească din economiile făcute cu sacrificii uriaşe, îi aplică o sfântă corecţie, verificată şi cu alte ocazii: îl bătu de sună apa în el.

Olarul cuminţel, vindecat de pasiune, reveni la bunele obiceiuri: rachiu din belşug şi o aventură în afara casei numai duminicile. Şi se arătă satisfăcut.

Epifânia se ducea şi venea de la râu spre pădure, de la coliba Cotinhei la casa Corocăi şi a Bernardei, de la baraca cea mare cu cacao la magazinul turcului, făcea cale întoarsă şi apărea în atelierul de fierărie, unde rămânea tăcută, privindu-l pe Castor cum lucrează fierul şi alama, asigurându-se că nici o individă nu pusese ochii pe el, oferindu-şi fundul celor care aveau logodnică sau nevastă.

Nu o mărturisea, nici nu lăsa să se vadă nimic, dar se consuma pe dinăuntru, o rodea gelozia, când îl bănuia că se culcase sau era pe cale de a se culca cu alta: să se destrăbăleze cu Tiçăo era tot ce-şi dorea putoretul, şleahta de vagaboande. Epifânia era cât pe-aci să-şi piardă capul cu Dalila, o putoare care nu ştia ce-i ăla respect.

Cât timp dură vara luminoasă şi diafană, ea râse de tot şi le acuză pe toate. Dar a venit iarna întunecată, rece şi tristă. Animaţia crescu, e-adevărat, banii curgeau gârlă. Dar, chiar şi aşa, era greu de suportat noroiul şi burniţa şi cu atât mai mult nepăsarea lui Castor Abduim, potcovar de catâri, armăsar nepotolit, negru prefăcut şi mincinos.

Când slăbănoaga de Cotinha renunţă la farmece noi – nu suport bărbatul pe care-l bate nevasta!

— Şi se hotărî să meargă să petreacă în ţinuturi mai îndepărtate sărbătorile din luna iunie, de Santo Antonio, Săo Joăo şi Săo Pedro, trei sfinţi pe care ea-i venera. Epifânia nu oscilă:

— Vin cu tine.

— Te-ai săturat de Tiçăo?

Voi să spună că da, se răzgândi:

— El s-a săturat.

— Rămase pe gânduri uitându-se cum plouă.

— Dacă i-a plăcut de mine, nu mi-a spus-o niciodată.

După cum se ştie, nu se ţinuse de cuvânt, nu plecă. De altfel, cum nici Cotinha nu se mai mută în altă piaţă, renunţă şi ea la drum. Auzind despre petrecerea de Săo Joăo pe care o pregătea negrul, imediat se oferi să pregătească indispensabilul lichior de jenipapo: fructele cădeau din pomi. Putrezeau pe jos.

— Şi 'mneata ştii să-l prepari?

Învăţase de la maici, la bucătăria mănăstirii din Săo Cristóvăo, oraş din interior unde se născuse.

— Mneata ai fost maică la mănăstire?

— Se minună Castor.

— Am vrut să fiu, n-am reuşit.

— O urmă de nostalgie în vocea-i cântată.

— Muncea ca servitoare în schimbul mâncării şi ca să-i slujească lui Dumnezeu. Apoi, fratele Nuno, un călugăr portughez care venea în fiecare zi să ţină slujba, m-a avut în spatele clopotului cel mare.

— Îşi amintea cu nostalgie:

— Un bărbat bine, slavă Domnului! Eu abia-i ajungeam la buric. Îşi ridica sutana, îmi sufleca fusta şi să te ţii.

Suspină pomenind de acea epocă fericită când ducea o viaţă de călugăriţă: vin de împărtăşanie şi pâine sfinţită:

— Dar maicile au descoperit şi m-au dat afară.

Noroiul şi burniţa. Iarna dura de la sfârşitul lui aprilie până la începutul lui octombrie, traversa toată perioada recoltelor timpurii şi parte din recolta propriu-zisă, lunile cu cea mai mare mişcare, când animaţia atingea apogeul. Frigul chinuia fiinţele, ploaia desfunda drumurile, dar, de la mijlocul după-amiezii până la miezul nopţii. Tocaia Grande trăia ore intense, circulau bani şi emoţii.

La forja aprinsă, la lumina zilei sau la lumina felinarelor, negrul Castor Abduim, cu torsul gol, examina potcoave, potcovea măgari, aranja harnaşamente, ascuţea cutiţe şi lamele pumnalelor, recondiţiona arme de foc. Mereu la dispoziţie pentru a remedia necazurile trupeţilor care vedeau în forja lui Tiçăo şi în magazinul lui Fadul sursele terestre ale providenţei divine. Restul îl rezolvau târfele.

Perena agitaţie din timpul iernii i se părea prea puţin faţă de pretenţiile care-l determinaseră să monteze acolo atelierul destinat pentru mult mai mult. Să potcovească măgari, foarte bine! Îi asigura cele necesare traiului, dar prin fabricarea rustică de crătiţi, căldări şi ceainice, de cuţite şi pumnale, reuşise să-şi plătească împrumutul luat de la colonelul Robustiano de Araújo. Moşierul, de câte ori venea negrul cu intenţia de a achita datoria, repeta aceeaşi pălăvrăgeală simpatică, nu voia dobândă, măcar de-ar fi toţi ceilalţi hotărâţi şi oneşti ca fierarul şi totul ar merge mai bine în ţinutul râului Cobras.

Tiçăo nu se neliniştea: ştia că încă nu sosise momentul să câştige bani mulţi după urma atelierului. Dar mai ştia şi că trebuia să se întâmple curând. De la Plantaţia Santa Mariana, de la izvoarele râului, până la acel rest de pădure din jurul Tocaiei Grande, se întindea un teritoriu nelimitat de plantaţii noi, recent apărute în anii ce au urmat sângeroasei cuceriri, ambuscadelor şi afacerilor murdare. Arborii aceştia de cacao nu vor întârzia să înflorească şi să facă fructe. Ah, atunci nu va exista o măsură care să-i aprecieze câştigul şi averea. Tocaia Grande deja nu va mai depinde de convoaie şi de trupeţi.

Fabrica podoabe, amulete, inele, le făcea daruri fetelor: în Recôncavo se obişnuise să le plătească pe femei cu linguşiri şi plăceri. Îl cadorisise pe Fadul cu un boxer turnat după forma degetelor diforme ale turcului, armă de forţă – i se potrivea termenul: îi oferi căpitanului Natário da Fonseca un pumnal lung şi gravat cu iniţialele Căpitanului. Întrepătrunse, bătute la loc. Numai bun de a însângera un ticălos neruşinat. Natário nu-l scotea de la centură: nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla.

Când se ducea şi când se întorcea de la Boa Vista, căpitanul nu se dădea înapoi de la o mică discuţie cu Fadul şi cu Castor. Uneori, se adunau toţi trei în magazia sau la atelier să vorbească despre volumul recoltei şi preţul măsurii de cacao, despre certuri şi morţi, întâmplări din Ilhéus şi Itabuna şi despre schimbările muieretului. Bând încet câte o gură de rachiu.

— Ce mai e şi cu ăsta?

— Vru să ştie Căpitanul văzând câinele de la picioarele negrului:

— L-ai primit cadou sau l-ai cumpărat de la vreun muritor?

— Niciuna. Nici alta. A venit iară să fie chemat.

— Mai bine nu-ntreba. Căpitane.

— Îl sfătui Fadul râzând, făcând pe misteriosul.

— Negrul ăsta are de-a face cu Necuratul.

— Am auzit…

— Natário zâmbi vag. Aprobând:

— Dar un câine bun merită. Am avut unul care nu se despărţea de mine, a murit muşcat de şarpe. Acasă la mine, am o haită întreagă, se joacă cei mici cu ei. Niciunul nu face doi bani.

Pocni din degete, Alma Penada îi răspunse dând din coadă, dar nu se ridică de la picioarele negrului. Căpitanul schimbă vorba:

— Se spune că ai de gând să faci o petrecere de Săo Joăo?

— Aşa mă bate gândul. Ca să se mai distreze lumea puţin, să petreacă şi fetele, dar şi pentru că mă dau în vânt după chefuri. Ce părere ai. Căpitane?

— Nu ţi-am spus că are de-a face cu Necuratul? Pe mine deja m-a vrăjit, am să particip cu zahăr şi sare, cu bani pentru porumb verde şi nuci de cocos uscate şi el mai vrea foc de artificii şi muzică la violă.

— Se plânse turcul continuând să râdă.

— Nu te văicări, cumetre, şi dumneata eşti mort după chefuri. Te-am văzut deja mergând mile întregi cu valiza în spinare ca să iei parte la un bal.

— Asta aşa-i, am făcut şi-aşa ceva.

Mărunţind tutun pentru trabuc, căpitanul Natário da Fonseca se întoarse către negru:

— Cred că faci bine. Tocaia Grande se măreşte, în curând va deveni o localitate. Deja e pe cale de a se civiliza.

— Ca să ajungă o localitate, mai trebuie să treacă mult timp.

— Fadul nu mai râdea.

Ca să ajungă la Tocaia Grande, mergând spre Nord. Venind din Sud şi vice-versa, căpitanul Natário da Fonseca traversa bună parte din zona râului Cobras, cunoştea fiecare petec din recentele plantaţii ale coloneilor, întinse la nesfârşit, sau şiruri mai mici de arbori aparţinând unora ca el, cunoştea fiecare copac în parte: aprinzându-şi trabucul, deschidea uşile viitorului:

— Îţi face plăcere să vezi cât de repede cresc pomii. La anul e foarte posibil să şi-nflorească şi să dea rod: abia aştept.

Abia aşteptau cu toţii. Ochii li se umpleau de poftă şi de speranţă, inima le bătea mai tare în piept. Să te-audă Cel-de-Sus. Căpitane! Arabul îşi uni mâinile şi le ridică la cer:

— La anul. Căpitane? După numai patru ani? Nu după cinci ani încep să rodească creaturile astea?

— Spunea creaturi şi nu pomi, cu vocea caldă şi blândă, parcă vorbea de nişte domnişoare înainte de primul ciclu.

— Sunt sigur că la anul, da. Aşa de sigur că deja am aranjat cu Bastiăo şi Lupiscínio să-mi construiască la Boa Vista bazinul de pus cacaoa la fermentat şi copăile – bazinul în care să pun mierea din sâmburii de la cacaoa moale după cules, iar copăile în care să-i usuc la soare.

— Nu mai târziu de un an, voi avea cacao, dacă mi-ajută Dumnezeu, să nu putrezească.

— Depindea de ploaie şi de soare pentru ca mugurii să fie puternici şi să nu putrezească.

Veşti bune pentru dulgheri şi zidari, pentru Merencia şi bărbatul ei Zé Luiz: începeau lucrările şi comenzile. Până atunci, trebuiau să-l sărbătorească pe Săo Joăo pentru că viaţa nu era numai muncă, vânătoare, rachiu, tăvălitul şi amorul cu femeile, noroiul şi burniţa.

A venit momentul să vorbim şi despre Zuleica, cea care, rămânând în Tocaia Grande din iarna precedentă, a fost amintită doar în treacăt: după ea, şi păsările tăceau ca să-l audă cântând pe Castor Abduim da Assunçăo; era oacheşă şi visătoare. În cohorta de albinuţe care roiau în jurul atelierului lui Tiçăo, Zuleica distona fiind retrasă şi discretă. Prezenţă aproape fugară, figură candidă, maniere rezervate: dacă n-ar fi fost acolo să se prostitueze, ar fi putut trece drept o fată de familie bună.

Or fi fost altele mai frumoase, mai tinere, mai uşuratice, mai încântătoare, însă nu era niciuna mai solicitată, fiindcă niciuna nu se purta aşa ca ea. Delicată şi timidă, atentă. Cu toate acestea, Coroca obişnuia să spună că toată acea timiditate era de fapt orgoliu, dur ca piatra:

— Zu ştie ce vrea. Este cinstită şi nu face fiţe.

Într-adevăr, când lua o decizie, subită şi neprevăzută, nimeni nu o mai putea face să se răzgândească. O făcea fără să iasă din colţul său, fără să-şi schimbe atitudinea blândă, visătoare. Se-nşeală cine crede că târfele sunt toate la fel, o bandă de ordinare care se dau în spectacol, lipsite de sentiment, de pudoare. Jacinta completa:

— Fiecare are o faţă adevărată şi una prefăcută, felul ei de a-şi arăta fundul.

Înainte de venirea Epifâniei, care aducea în bagaje mândria, cruzimea şi aroganţa, exista o iubire stabilă şi senină între Tiçăo şi Zu, nicicând umbrită de ţâfne, de cuvinte urâte, de neînţelegeri. Placid şi lin, lumea credea că amorul avea să se transforme în ceva mai trainic când, după ce se terminau lucrările la atelier, fierarul avea să locuiască în propria lui casă. Dar, hoinar şi muieratic, el nu o invită: semeaţă şi închisă în sine, ea nu se insinua, rămase aceeaşi dintotdeauna, mulţumindu-se că era preferata parşivului. Continuară liniştiţi amorul şi viaţa.

Am avut cu dreptate, spunea Coroca atunci când, în faţa aroganţei şi farmecelor Epifâniei, a interesului lui Castor pentru acea noutate, Zuleica se retrăsese în tăcere. Fără ceartă, fără scandal. Nu s-au auzit nici glume, nici aluzii. Nu a mai frecventat atelierul, nu a mai curăţat vânatul şi nu a mai mâncat cu el. Dar nu-i purtă duşmănie, nu rupse prietenia ca apoi să se împace din nou cu prima ocazie: era în relaţii bune cu Epifânia. Rămase retrasă, prudentă, dar nu se conformă: Coroca diagnostică: pe mine nu mă-nşeală.

Nu mai apărea la atelier, dar nu abandonă adunările în care se spuneau poveşti şi se cânta, nu renunţă să danseze în ritm de coco: rămânea cu privirea pierdută când negrul îşi dădea drumul la glas, făcând păsările să tacă. La început. Tiçăo nu dădu importanţă retragerii Zuleicăi. Doar să-i fac un semn, şi Zu se-ntoarce fuga.

De fapt, fata nu i se refuză când, cu ocazia uneia din toanele Epifâniei, potcovarul a venit s-o ia în hamac. Dar mare-i fu mirarea negrului văzând-o, la sfârşitul primei runde, ridicându-se şi punându-şi rochia, gata de plecare. Mai rău: întinse mâna aşteptând să fie plătită. Venise ca prostituată, voia ca el să-şi dea seama de asta, să observe diferenţa: nu rămânea să petreacă noaptea, să continue distracţia, nu i se dădea pe gratis, din pasiune.

Luat prin surprindere. Castor o privea prostit, nu ştia ce să spună. Constrâns, îi dădu câteva monezi: ea le primi, dar le dădu drumul jos ieşind pe uşa atelierului. Sosi liniştită, plecă liniştită, cu capul sus.

Tiçăo nu râse, nu-şi bătu joc, nu luă gestul lui Zu ca pe o insultă sau agresiune. O lecţie, cine ştie? Abia atunci înţelese cât de mult o rănise – nu pentru că se culca cu alta, ci pentru că, făcând-o pe aceea favorită, o lăsase pe Zuleica în şleahta celor multe, fără să-i dea cea mai mică satisfacţie. Parcă ar fi fost sclavă. În hamac, gânditor, negrul petrecu noaptea cu o îndoială înfiptă în inimă: când, gâfâind, îl îmbrăţişa în clipa suspinului şi a eliberării, Zu termina o dată cu el sau simula plăcerea făcându-şi datoria de damă-de-consumaţie competentă?