Jorge Amado

Senatorul nu admitea oameni de rea-credinţă pe domeniile sale. Domeniile lui: Statul Sergipe, pământ şi ape, arborii, animalele, drumurile, justiţia. Avea câţiva mici asociaţi, bogaţi stăpâni de plantaţii. Restul erau servitori.

— Noi am venitără pentru că am fost goniţi…

La ce bun că avea puşca pe umăr? Prea târziu, trecuse momentul. Mai bine să urmeze sfatul mamei şi să uite: să închidă în el umflăturile şi arsurile biciuirii.

— Putea fi mai rău – concluziona bătrâna – ce-a fost, a fost. Încercarea a trecut, iar noi suntem în viaţă. Dumnezeu ne va ajuta să putem să rămânem împreună.

Căpitanul nu comentă întâmplarea, nu spuse nici da, nici nu, nu se pronunţă nici pro, nici contra, nu aprobă şi nici nu condamnă. O poveste obişnuită, lipsită de importanţă, bătrâna avea dreptate: ce-a fost a fost; dacă rămâneau împreună, puteau transforma nenorocirea în prosperitate. Familie numeroasă, ordonată şi muncitoare, obişnuită să cultive manioc, fasole, porumb, să crească găini şi capre. Exact de asemenea familii avea nevoie Tocaia Grande pentru a prinde rădăcini şi pentru a progresa. Odată stabilită prima, celelalte aveau să dea năvală.

— Şi chiar vreţi să rămâneţi toţi laolaltă?

— Avem această intenţie, dar se zice că nu-i uşor.

— Bătrânul prelua din nou cuvântul şi comanda.

— Cum îţi spune dumitale?

— Ambrósio, la ordinele dumneavoastră.

— Şi pe dumneata, mătuşă, cum te cheamă?

— Evanghelina, dar îmi spun Vanjé. N-o fi oare posibil…

— Totul e posibil, cât trăim.

Începu să-şi spună numele şi titlul – la capătul ăsta de lume toţi mă cunosc. Atunci începu să vorbească despre Tocaia Grande, un sătuc la mai puţin de o leghe de drum. Crescând într-un loc neînchipuit de frumos. Le povesti despre pământurile de pe malurile râului unde ar putea planta hectare întregi de fasole, porumb, manioc, pământuri fără stăpân, erau ale cui ajungea primul. Pe plantaţiile de cacao fiecare are partea lui, fără drept de apel.

— Pământuri fără stăpân? Adevărat?

— Bune de săpat?

— Şi dacă după aia…

De două ori bătrâna văzuse cum s-a întâmplat, martoră şi personaj.

— Aici e începutul lumii, tanti Vanjé. Nu e ca în Sergipe, unde totul are deja domn şi stăpân. Până şi minunile sfinţilor.

Vanjé înţelese că bărbatul din Propria era un mesager al destinului, se simţi eliberată de temeri şi incertitudini. Totuşi, bătrânul Ambrósio aprecie:

— Banii pe care-i avem nu ne ajung nici să începem.

— Nici nu vă trebuie. Ajunşi acolo, căutaţi un turc pe nume Fadul, spuneţi-i că veniţi din partea mea. El vă va furniza tot ceea ce aveţi nevoie.

În cele din urmă, explică motivul unui asemenea dar:

— Nu cunosc vreun loc mai frumos ca Tocaia Grande, dar nu va prospera decât în ziua în care va fi locuită de familii, care vor avea copii mici şi animale de crescut.

Fratele mai mare, cel cu răspunsul brusc, care de atunci tăcuse, voia să mai ştie:

— Dumneata eşti de-acolo?

— M-am născut în Propria, după cum am mai spus. Dar, în Tocaia Grande voi muri, când îmi va sosi ceasul.

Urma îndepărtaţilor călători dispăru în colbul drumului. Gândurile căpitanului Natário da Fonseca se întoarseră către malurile râului Săo Francisco, către păşunile sărăciei şi ale arbitrarului. În liniştea codrului, auzi planşete şi un strigăt de agonie. Pentru câteva clipe călări, din nou, alături de cucernicul Deoscótedes gata de a anunţa sfârşitul lumii şi eliberarea poporului. Dar fiara Apocalipsei era un catâr greoi, de grajd, în timp ce, pentru a înfrunta imperiul groazei, profetul trebuia să călărească cel puţin omul-lup sau măgarul-fără-cap. Viaţa oamenilor continua să nu valoreze nimic pe acolo. Nu fusese abolită nici măcar biciuirea negrilor, cu atât mai puţin restul.

De ce să rămână în astfel de neorânduieli seculare, să se amărască? Legăturile din leagăn şi naştere se rupseseră definitiv într-o împrejurare îndepărtată. Obligaţii urgente şi actuale îi solicitau atenţia. În locul puştii, purta pumnal şi pistol: garanţii ale acordurilor verbale, zălog al legalităţii.

Un zâmbet înflori pe buzele lui Natário: turcul avea să tragă o sperietură de moarte când se va trezi cu sergipanii purtători ai mesajului său. De parcă ar fi ştiut, chiar în acea dimineaţă, stătuseră cei doi de vorbă şi Natário dăduse diagnosticul şi propuse şi tratamentul:

— Aşa e. cum îţi spun eu, cumetre Fadul: cât timp nu vor exista familii care să locuiască aici, cât timp nu vor fi decât trupeţi şi prostituate, mişcarea va fi slabă. Dar nu dispera curând o să găsesc nişte sergipani pe care să-I trimit aici. Începe să se simtă nevoia: arborii tineri sunt pe cale de a da cacao, banii or să curgă gârlă.

— Dumnezeu să te audă, căpitane Natário. Banii sunt cei care lipsesc.

— Tu nu mă crezi, turcule? Ştii câte proprietăţi noi sunt în jur?

— Dacă nu credeam, nu m-aş fi stabilit aici. Numai că am crezut că lucrurile or să meargă mai repede, însă merg încet.

— Toate la timpul lor. Fadul, n-are rost să-ţi faci sânge rău. Înainte, nimeni nu venea pentru că plantaţiile erau încă în creştere. Ţi-ai închipuit, cumetre, toţi arborii ăştia, grei de roade? E o lume fără sfârşit. Tocaia Grande nu va mai fi o fundătură, un sătuc. Acuşi, acuşi o va depăşi pe Taquaras. Îţi dau în scris, dacă te îndoieşti.

— Dumnezeu le poate pe toate, Căpitane. Şi când zici, nobile prietene, că o să faci rost de sergipani?

— Într-una din zilele-astea, Fadul. Când te-aştepţi mai puţin.

Aşa-i vorbise de dimineaţă, trecând prin Tocaia Grande, venind de pe Plantaţia Atalaia. Când te-aştepţi mai puţin: părea dinadins, ceva aranjat dinainte. Păcat că nu putea să-i vadă mutra turcului la sosirea grupului: uimirea, gesticulările, vocea groasă. Dialogul cu Dumnezeu despre ciudata coincidenţă. Dumnezeul lui Fadul Abdala era o fiinţă apropiată, aproape un membru de familie, un prieten puternic, totuşi intim, asociat în afaceri.

Căpitanul îl aprecia pe Fadul, un turc şiret, bun de gură şi de distracţii, negustor isteţ, muncind ca un rob: vânzător ambulant faimos pe plantaţii şi moşii, continuau să-i plângă lipsa. Ţintind departe, se stabilise în Tocaia Grande, în entuziasmul mişcărilor crescânde de trupe şi călători. Traversase fără să se plângă timpurile mizere, suportase toate neajunsurile fără să plece, cumătru şi tovarăş vesel.

Familia de sergipani ajunge la Tocaia Grande, iar căpitanul Natário da Fonseca începe construcţia propriei case.

Era dimineaţă târziu şi cele două femei, bătrâna Jacinta Coroca şi tânăra Bernarda, se încălzeau la soarele de vară, în uşa casei din lemn construită din ordinul căpitanului Natário da Fonseca. Jacinta cârpea nişte zdrenţe de îmbrăcat: Bernarda îşi pieptăna coama neagră şi deasă, avea un păr frumos şi ea o ştia. Îl examina fir cu fir să vadă dacă n-are păduchi.

Luându-şi ochii de la îndeletnicirea delicată de a pune aţă în ac, Coroca se uită pieziş la tovarăşa ei, rupând tăcerea şi calmul:

— Prostituata care rămâne gravidă nu face doi bani. Mai bine rămâneai pe plantaţie spărgând fructe-de-cacao.

Vorbise în şoaptă, abia se auzea. La fel continuă ironică, bombănind, cu ochii aţintiţi la cusut, ca şi cum ar li vorbit cu ea însăşi şi cu nimeni altcineva.

În acelaşi mod o asculta şi Bernarda: ca şi cum n-ar fi auzit nimic şi ar fi continuat să domnească liniştea dimineţii.

— De ce naiba a trebuit să rămână grea? O să vadă ea şi nici măcar nu ştie cine e tatăl nefericitului. Habar n-are!

Briza adia peste apa râului, peste coroana copacilor, peste părul Bernardei. Coroca medita:

— Cine n-are minte să nu-şi aleagă meseria de târfă, care nu e o meserie simplă, e cu mult mai grea. Ea crede că e de ajuns să te cauţi de păduchi, să-ţi arăţi dinţii râzând, să-ţi dai cu parfum prin diverse locuri, se-nşeală amarnic. Târfa e la fel ea şi călugăriţa: când intră la mănăstire, renunţă la tot. Tată şi mamă, soră şi frate, adevăratul nume şi dreptul de a rămâne gravidă şi de a naşte. Numai că măicuţele devin sfinte şi se duc în Rai. În împărăţia Domnului, iar noi rămânem târfe, condamnate fără putinţă de mântuire.

Se uită în zare, dincolo de râu şi de dealuri, lumina intensă o făcu s-o doară ochii:

— Mi s-a urât să tot văd copii căcaţi şi urduroşi, curgându-le mucii şi plângând pe la colţurile bordelurilor. Copiii târfelor sunt tot ce poate fi mai nenorocit pe lume. Trebuie să fii de-a dreptul imbecilă să crezi că târfa îşi poate permite luxul de a avea copii, de a lăsa urmaşi pe lume. Nimic mai jalnic decât o damă făcând trotuarul cu un copil mic agăţat de fustele ei.

Fără să-şi întrerupă litania, se opri din cusut, examina cârpelile de pe bluza decolorată:

— Dacă ea nu ştia cum să facă să nu rămână grea, de ce nu le-a întrebat pe cele mai mari? Uită-te la mine, eu niciodată n-am rămas gravidă şi mă prostituez de mult timp: degetele de la ambele mâini şi picioarele nu-mi ajung să-mi număr anii de când fac meseria asta. Nu de ieri de azi îmi spun Coroca.

Tăcu o clipă, nehotărâtă. Amintirile necazurilor erau privilegiul ei, exclusiv. Dar dacă ea nu sărea în ajutorul Bernardei, neştiutoarea avea să aducă pe lume un nenorocit de copil. Bernarda îi putea fi nepoată.

— Eu eram foarte tânără când mama m-a învăţat cum să fac să nu rămân grea cu colonelul Ilídio. Eram combinată cu Colonelul, aveam casa mea. El mă ajutase când Olavo, după ce mă dezvirginase, muri scuipând sânge, fiind bolnav de piept. Colonelul îmi făcu o casă, aranjată cu tot ce vrei şi ce nu vrei, după cum îi cerusem eu. Era destul să-mi doresc ceva, el îmi dădea dublu, iubire de ţap bătrân. Eu trăiam pe picior mare, mama mi-o tot spunea. Trebuia numai să nu rămân gravidă, că aşa ceva dona Marcolina nu va tolera. Mai bine de şapte ani am fost o doamnă, sau crezi că m-am născut femeie pierdută? Am început să mă prostituez doar după moartea Colonelului, când dona Marcolina a pus să fiu bătută şi m-a dat afară din Macuco. A fost primul ordin dat paznicilor, după ce şi-a pus doliu de văduvă şi a preluat comanda moşiei.

— Îşi ridică ochii de pe lucru:

— Mai bine ar fi poruncit să mă omoare.

Printre şuviţele de păr care-i acopereau obrazul. Bernarda însoţi privirea Jacintei aţintită în gol. În lumina zilei, ochii păreau seci, ochi de orb. Coroca se întoarse la cusut, îşi reîncepu litania:

— Dacă m-ai fi întrebat, te-aş fi învăţat. Era destul să spui: Jacinta, cum să fac să nu rămân gravidă? Dar, te-ai găsit, ea ca să întrebe? Acum, n-ai mai fi stat aici, cu burta la gură, fără să ştii nici cine-i tatăl copilului.

Începu să cârpească o fustă, se uită pieziş la burta umflata a fetei, îşi înmuie glasul:

— Dar nici nu trebuie să te necăjeşti. Cunosc reţeta unei băuturi făcute din frunze pe care o să le luăm din pădure, merge la sigur. Bei, şi-n aceeaşi zi. În câteva ore, dai totul afară, se duce pe apa sâmbetei, nu rămâne nici urmă. Trebuie s-o bei în apă, când faci baie. M-a învăţat răposata Cremilda, care rămânea gravidă un-doi, nu c-ar fi vrut, dar aşa era ea, rămânea numai dacă se uita un bărbat la ea. Ei bine: câţi a avut, pe toţi i-a dat afară.

O privi pe fată drept în ochi: tovarăşă de casă şi de meserie, atât de tinerică, fără pic de minte. Coroca nu putea permite o asemenea nebunie.

— Cu tine vorbesc, pot să-ţi fiu bunică. Pregătesc băutura chiar azi, e rea la gust, dar curăţă burta. O iei după-masă, te scoli dimineaţă cu burta curată. Mă auzi?

Bernarda înălţă capul, îşi dădu părul pe spate şi, în cele din urmă, înfruntă privirile vorbăreţei:

— Ai să mă ierţi, dar n-am să beau nimic să-mi golesc burta, nu te obosi să mergi în pădure după ierburi. Ştiu că nu vorbeşti cu rea-intenţie, că vrei să mă ajuţi. Numai că, eu am rămas gravidă pentru că am vrut, nu din neştiinţă. Dacă aş fi rămas când tata se culca cu mine? Nu voiam să am un copil de la el: când tata îmi desfăcea picioarele, eu îmi ferecam restul corpului.

— Nu simţeai nimic cu el?

— Poţi să nu mă crezi, să te gândeşti că te mint, în primele daţi, îl uram, plângeam tot timpul. După aia, nici măcar atâta.

— Făcu un gest cu umărul alungând acele amărăciuni trecute:

— Nici nu vreau să-mi mai aduc aminte, acum nu mă mai interesează nimic altceva decât copilaşul din burta mea. Îl am pentru că l-am vrut şi-l voi naşte, nimeni nu mă va opri. Nimeni pe lumea asta.

Se întinse să se dezmorţească, îşi puse mâinile pe burtă ca s-o arate mai bine: apoi, îi luă mâna Jacintei şi i-o sărută.

Nu era nimic de făcut, nici o buruiană de leac. Coroca dădu din cap, încuviinţând. Odată şarada descifrată, dispăreau motivele conversaţiei ironice – oţetul se transformă în miere:

— Înţeleg. E copilul lui, nu-i aşa?

Nu era nevoie să-i pronunţe numele pentru ca Bernarda să ştie la cine se referea Jacinta şi să zâmbească triumfătoare:

— Este al Naşului, da, ai ghicit.

— Îşi înălţă faţa. Renunţase la tonul furios şi de gâlceava, părul i se rostogoli pe umeri, şuviţe îi fluturau în vânt; Coroca o văzu în lumina soarelui, mulţumită.

— Ce pot să-mi doresc mai mult pe iunie, ce pot să-i cer mai mult lui Dumnezeu? Să fie băiat şi să semene cu el.

— Toţi băieţii lui îi seamănă. Cei ai Zildei şi cei ai străzii.

— Al meu va fi leit, şi la trăsături şi la curaj.

Orice fiinţă, oricât de mizerabilă şi nevoiaşă, oricât de amărâtă şi singură, are dreptul la un strop de bucurie, nici un destin nu este amar în întregime. Nu contează preţul care trebuie plătit. Jacinta însăşi plătise preţuri absurde pentru un capriciu, pentru flacăra unei dorinţe. Niciodată nu se căise, nici atunci când, după ce se duseră excitarea şi satisfacţia, se instalase singurătatea cenuşie şi dureroasă. În fond, cu ce rămâi din viaţă în afară de tristeţe şi nelinişte, de agonia şi şansa unei iubiri? Merită să rişti: oricât de scump ar fi preţul, va fi ieftin.

— Pe lumea asta, nimic nu e gratis, totul are un preţ. Poţi să plăteşti chiar cu viaţa, am văzut şi aşa ceva. Dacă tu ai rămas gravidă pentru că aşa ai vrut şi ai hotărât, nimeni nu se poate amesteca şi condamna. Numai că, după aceea, să nu te plângi, va trebui să taci şi să rabzi.

— Să mă plâng? De ce? Spune-mi dumneata! Nu vezi că am înnebunit, că râd pe la colţuri?

Suflet semeţ, hohote de râs, capul în nori.

— Cap în nori ce eşti, trebuie să te pregăteşti pentru naştere. Până şi vietăţile pădurii se pregătesc pentru naştere!

— Aşteptam să se apropie mai mult ca să aranjez cu dumneata.

— Mai bine vorbim acum. Unde-ai să-ţi depui icrele? În Taquaras? La Itabuna?

— Ba chiar aici.

— Aici? Eşti nebună? Aici nu-i nici măcar o moaşă care să apuce copilul în momentul când se va naşte.

Bernarda zâmbi din nou:

— Nu e? Dar dumneata?

— Eu?

— Luată prin surprindere, Coroca se sperie, se cutremură:

— Am făcut multe lucruri pe lumea asta, nici nu-ţi dai seama, am îngrijit până şi bolnavii de vărsat de vânt. Dar de moşit, n-am moşit niciodată.

— Atunci pregăteşte-te să-l moşeşti pe-al meu.

Bătrâna amuţi. Asistase la mai multe naşteri: i se întâmplase chiar s-o ajute pe moaşă în momentul miracolului, aducând ligheanul cu apă, cârpele. Moaşele, nişte regine, competente, miloase, calme, cu gesturi măsurate, cu vorba hotărâtă, adevărate personalităţi în aşezările rurale, având în mâini puteri de la Dumnezeu. Când vorbi din nou, o făcu cu voce strangulată, răguşită subit, venind din străfunduri.

— Tu chiar vrei ca eu să-ţi moşesc copilul? Tu crezi că eu sunt în stare să ajut o naştere?

— Lăsase de-o parte acul şi aţa, hainele de cârpit.

— Dacă-ţi pui dumneata ceva în cap, poţi să faci orice.

— Să moşesc un copil, să-l ajut să se nască, ah, Doamne Dumnezeule!

— Se uită la mâinile slabe, osoase.

— Poate că da!

— După ce voi naşte, noi două vom fi cumetre.

— Noi suntem deja cumetre, de la Săo Joăo, ai uitat? Cumetre de petrecere, acum însă vom fi de viaţă şi de moarte.

Dădu din cap. condamnându-se:

— Şi când te gândeşti că eu voiam să omor creatura asta chiar înainte de a se naşte. Idioată bătrână, imbecilă!

Râseră amândouă încet, două târfe care se încălzeau la soare în uşa casei din lemn în sătucul Tocaia Grande, la începutul verii. Un râs gratuit, cel al bătrânei şi al tinerei, asemănător adierii care mişca frunzele pomilor, care tulbura apa râului, un râs de pură bucurie.

— Aici trebuie să fie.

— Afirmă Ambrósio, oprindu-se din mers. Câmpia se întindea de-o parte şi de alta a râului, înconjurată de dealuri abrupte. Era un fel de loc îngrădit şi drept, vegetaţia târâtoare şi deasă acoperea malul stâng în întregime nelocuit. Pe malul drept se zăreau în depărtare cocioabe risipite la întâmplare şi, mai aproape, şirul de colibe aliniate la marginea drumului. Văzură şi câteva case cu ţiglă, construcţii din lemn şi una din chirpici, baraca cea mare pe câmpul deschis.

— A avut omul dreptate că este frumos.

— Murmură bătrânul.

— Căpitanul.

— Îl corectă bătrâna Vanjé.

— A spus că era Căpitan. Căpitanul Natário.

Bătrânul Ambrósio, bătrâna Evangelina, cunoscută drept Vanjé, zbârliţi, slăbănogi, umili: el nu avea mai mult de cincizeci de ani, ea încă nu-i împlinise. Doi lucrători bătrâni alungaţi de pe plantaţiile lor, în căutarea unei bucăţi de pământ unde să semene şi să culeagă pe cont propriu. Se uitau la pădurea virgină care se întindea înaintea lor, puternică şi bătrână. Pământ pustiu, era al cui punea mâna pe el. N-o fi o altă minciună, o altă înşelătorie urâtă? Dar de ce să-l fi minţit bărbatul, un Căpitan? Grozăvia se întâmplă în îndepărtatul Sergipe, meleaguri captive. Timpuri trecute.

Dinorá stătea lângă Vanjé, cu copilul în braţe. Se întoarse şi-i zâmbi bărbatului ei, Joăo José, zis şi Jăozé. Terminară peregrinarea, aveau să se stabilească în acele locuri modeste, în sfârşit, să-şi ridice o casă. Nu mai credea să ajungă vreodată să-şi găsească un adăpost, un loc unde să cultive pământul, să-l planteze, să crească porci şi găini. Să-şi crească copilul, să rămână din nou gravidă. Se temuse ca bebeluşul să nu-i moară pe drum, în braţe: pricăjitul gemea încet şi molcom, neavând putere nici să plângă.

Bărbatul făcu un pas înainte, se aşeză între mamă şi nevastă; răspunse zâmbetului obosit al însoţitoarei. El, Joăo José, uitase să mai zâmbească, înainte de întâmplarea din Maroim – a fost ieri sau cu mulţi ani în urmă?

— Dinorá umplea casa cu cântece, era chipeşă, avea ochii ageri, un glas ca de clopoţel, plină de viaţă. Noaptea, el o lua în braţe, râdeau şi suspinau împreună.

Degete grosolane, mână bătătorită şi murdară: mângâierea neaşteptată nu-i atinse Dinorei numai faţa amplificându-i zâmbetul timid pe buzele uscate. Balsam miraculos, se răspândi peste rănile de dinafară şi de dinăuntru, cele văzute şi cele ascunse. Vârful degetelor atinseseră fiecare fibră a fiinţei ei: balsam suav, flacără vorace. Dinorá simţi că renaşte, era din nou femeie pentru muncă şi pentru pat.

Frumuseţea împrejurimilor nu acoperea sărăcia locului. Jăozé se plânse morocănos:

— Mi-am imaginat o aşezare mai numeroasă, nu-i decât un sătuc. E abia la-nceput.

— Ca şi noi. Se spune că pământul e bun.

— I-o întoarse Ambrósio pe un ton care impunea încredere.

Întârziaţii se alăturară bătrânilor. Stând în soare pe marginea drumului, se uitau la pământul făgăduinţei, cu ochii ţintă la stânci şi la colibe, cu inimile ieşindu-le din piept. Oscilau între neîncredere şi siguranţă, le era teamă, aveau îndoieli, dar căutau să se lepede de suferinţe şi amărăciune. Se agăţau de cuvintele Căpitanului: Pământ fertil şi din abundenţă.

— Pământul e bun, aşa cum vrem noi.

— Pământ gras, slavă Domnului. Se vede după soliditatea trunchiurilor de copaci.

— O să fie nevoie de multă muncă ca să doborâm toată pădurea asta.

— Cred că bărbatul ăla…

— Căpitanul!

— Vanjé avertiză din nou.

—… cred că el vorbea de pământul de dincolo de râu.

— Agnaldo, cel cu loviturile de bici, arătă spre locul îngrădit de pe malul celălalt:

— Nu trebuie decât să punem arbori de cacao şi să plantăm.

— Măcar de-ar fi aşa. E şi mai bine.

— Cu toate astea, Jăozé continua să aibă îndoieli, să fie reticent:

— Numai că n-ai cui să vinzi.

— Căpitanul a spus că în curând vom avea.

— Dar-ar Domnul!

— O să dea.

Îşi reluară marşul, în frunte bătrânul Ambrósio cu toiagul, după ce-şi recăpăta respectul şi comanda. Vanjé îl luă pe copil pentru ca nora să poată merge de mână cu bărbatul ei. Agnaldo îi oferi braţul gravidei extenuate şi gâfâind:

— Acum ajungem, Lia. Mai e puţin.

— De n-ar naşte înainte de vreme.

— De ce plângi?

— De bucurie.

— Oare unde-o fi casa străinului?

Diva, fetiţa cu codiţe, îi răspunse fratelui la întrebare:

— Ar trebui să fie aceea – Arăta cu degetul atelierul impunător din piatră.

— Haidem, fraţilor!

O porniră la drum obosiţii sergipani venind de departe, temători şi cu credinţă, împărţiţi între necazuri şi speranţă. Copilul şi băiatul o luară înaintea grupului alergând către râu.

— Încotro mergeţi voi?

— Lasă-l, mamă. Ce n-aş da să merg şi eu.

— O întrerupse Diva: cu paiul năclăit de praf, cu faţa murdară, cu un miros de transpiraţie puternic, corpul necesitând o baie.

— Şi eu.

— Încuviinţă gravida

— După aia. Acum. O să vorbim cu turcul.

Băiatul slăbănog, de doisprezece ani, îşi lăsă cursa de păsări pe malul apei, acolo unde râul se învolbura. Îşi scoase zdrenţele de pe el şi se aruncă în apă.

Aurelio, fratele lui, se uită în urmă, nu mai văzu pe nimeni altcineva în afară de ai săi, ridicând praful de pe drum. Îşi smulse cămaşa, începu să se descheie la pantaloni, când auzi hohote de râs. Se uită în jos şi văzu într-un bazin format din pietre o animată clacă de femei. Aurelio rămase nemişcat, ţinându-şi pantalonii. Fetele, dezinvolte, unele îmbrăcate pe jumătate, altele complet goale, spălau bulendre, făceau baie, pierdute într-o conversaţie molcomă. Zăpăcit, adolescentul nu ştia ce să facă, nici cum să-şi împiedice mădularul să crească singur în prohab. Pământ gras şi plin de daruri: risipă de coapse şi ţâţe, de funduri şi fofoloance. Aurelio mergea pe şaptesprezece ani.

Nando, copilul, lua în stăpânire râul. Cucerirea iniţială. După aceea urmau pomii, maimuţele, păsările.

E uşor să recunoşti un turc după nasul coroiat, după părul creţ, după pronunţia greşită. În casa din piatră, dădură peste un negru ca tăciunele, modelând fierul în foc, cu o piele slinoasă de mistreţ trecută în jurul mijlocului. Nimeni nu mai văzuse un turc de aşa culoare: Diva nu se putu abţine să nu râdă.

Tiçăo se opri din lucru; nu ştia de ce râdea fata pe sub codiţe, dar râse şi el, deconcertat. Imediat îi zări pe cei doi bătrâni şi restul, în zare, venind de la râu. Bernarda traversa câmpul. Diva se simţea liniştită şi încrezătoare. Corpul de tânără pe care viaţa nu o răsfăţase.

— Casa turcului e aia mare din lemn. În faţă, e magazinul, în spate, locuinţa. La ora asta. Fadul ori doarme, ori face socoteli. Vin cu voi.

Curios, însoţi grupul până la cârciumă. Aplecat deasupra tejghelei. Fadul Abdala studia nume şi date notate într-un caiet: raportul dintre dobânzi şi împrumuturi, zilele de scadenţă.

— Căpitanul Natário ne-a spus să venim aici. Zice că pământul e bun pentru plantat şi că dumneata o să ne dai ce-o să ne trebuiască.

Turcul se uită din nou la fiecare pe rând:

— Veniţi din Sergipe?

— Venim, da.

Atunci se întâmplă ceva ce călătorii nu înţeleseră: ditamai omul căzu în genunchi, ridică mâinile la cer, strigând în arabă: vorbea cu cineva de încredere, vorbea cu Dumnezeu. Cu faţa iradiind de fericire, cuvinte de laudă: cumătrul Natário se ţinea întotdeauna de cuvânt. De dimineaţă îi promisese că va trimite în curând familii de sergipani ca să populeze Tocaia Grande. Nici nu se înserase şi primul contingent sosise deja, chiar în ziua aia, lăudat fie Domnul!