Jorge Amado

Începu s-o trateze cu o extremă politeţe, s-o scoată în evidenţă ori de câte ori putea, deşi nu a mai invitat: o în hamac. Ea se simţea dată de-o parte; în opinia generală amorul se terminase de-a binelea, ţinea deja de trecut. Era greu s-o crezi pe Coroca atunci când, liniştită, afirma din nou:

— Zu e nebună după Tiçăo, nu şi-l poate scoate din cap.

Singura care-i dădea dreptate, Epifânia adăuga un argument puternic: din ce cauză tipa nu şi-a găsit pe unul cu care să se culce pe gratis? Cine a mai văzut târfă fără amorez, mai ales în fundătura asta unde nu aveai altceva de făcut?

Într-o duminică, după prânzul colectiv din ce în ce mai animat, fiind toţi adunaţi să râdă şi să se odihnească, Merencia – în adâncul ei, suflet romantic – îi ceru lui Castor să onoreze asistenţa cu câteva cântece: el ştia atâtea! Negrul anunţă că va începe cu un cântec preferat al Zuleicăi:

— Unul pe care mă rugai mereu să-l cânt, ţi-aduci aminte. Zu?

— Care? A, ştiu: Maria, te vei mărita?

— Se înveseli, bătu din palme.

Tiçăo începu să cânte, cu ochii la Zuleica, de parcă nu ar mai fi fost nimeni de faţă:

Maria, te vei mărita Şi eu te voi felicita.

Am să-ţi ofer în dar, ai, ai, O fustă din dantele, ai, ai, De câteva parale…

A fost de-ajuns pentru ca Epifânia, aşezată lângă negru, să izbucnească într-un acces de furie. Se răţoia la celelalte din cauza prefăcutei ăsteia. Scuipă pe jos şi calcă cu piciorul deasupra.

Petrecerea organizată de Pedro Cigano să înveselească noaptea de Santo Antônio s-a terminat cu bătăi, gloanţe şi sânge. Trebuie, totuşi, să se ţină scama de faptul că nu existase nici o intenţie meschină, nici un interes material urât în propunerea tentantă a lui Hopa-Ţopa. Dacă de pe urma dansului va câştiga şi vreo zece reali, cu atât mai bine. Dar nu se gândise la asta când începu să cânte din armonică; dorise numai să-l sărbătorească aşa cum se cuvine pe unul din sfinţii cei mai merituoşi. Argumentase şi convinsese, dar nu trebuie tras la răspundere pentru ceea ce s-a întâmplat De altfel, nimeni n-a făcut-o.

Adevărul este că, aterizând în sătuc în acea zi ploioasă şi rece, n-avea de gând să rămână mai mult de o noapte în care să doarmă, dacă era posibil, pe rogojina unei puicuţe care să-l încălzească. Destinaţia lui era Taquaras, dacă nu Ferradas. Agua Preta, Rio do Braço sau Itabuna, nici el nu era sigur. Jinduia să petreacă sărbătorile din iunie undeva unde să se distreze pe cinste şi pe gratis, mâncând, bând şi dansând după pofta inimii. Dar dând peste pregătirile de Săo Joăo din Tocaia Grande, se lăsă prins.

Pregătirile în sine au fost o sărbătoare. Ocupară mai bine de o săptămână tot timpul liber al populaţiei puţin numeroase care părea că se multiplică la sfârşitul atâtor activităţi diverse. Întorcându-se pe plantaţii, trupeţii foloseau coşurile şi cobiliţele goale pentru a transporta ceea ce nu puteau cumpăra de la baraca lui Fadul: porumbul verde, nucile de cocos uscate, focurile de artificii: bombe, titirezuri. Spade, inclusiv steluţe şi alte capricii infantile de-ale fetelor. Ca să nu mai vorbim de balon, însă balonul era un secret între Tiçăo şi Coroca, nimeni altcineva nu mai ştia de existenţa lui.

Văzându-i pe Bastiăo da Rosa, Lupiscínio, Zé Luiz, Guido, Balbino ocupaţi cu transformarea marii barăci din paie – o structură rustică din prăjini, pari şi furci, bine înfiptă în pământ, solul făcut din pământ bătut, nivelat şi solid – vechiul cort ridicat în timpuri de demult de primii călători care înnoptau acolo, Pedro Cigano renunţă să-şi continue călătoria. Şi a picat la ţanc, fiindcă Fadul tocmai primise un mesaj de la Lulu Sanfona, care cu părere de rău îi transmitea că nu poate accepta invitaţia de a veni să cânte în Tocaia Grande la petrecerea de Săo Joăo: celebru în regiune, era foarte căutat.

Dispus să ajute şi nefiind obişnuit să facă eforturi, Pedro Cigano dădea sfaturi şi indicaţii. Neobosit, mergând de colo-colo, se omorî făcând tot felul de previziuni, dându-şi cu părerea, dând ordine bărbaţilor şi femeilor.

Femeile făceau şi desfăceau, nu se dădeau înapoi de la muncă. Ajutaţi la construcţia barăcii, cărau lemnele pe care bărbaţii le tăiau în pădure pentru focuri, adunau vreascuri, improvizau cuptoare pe pietre unde aveau să prepare budinca din porumb şi celelalte dulciuri tipice pentru luna iunie. Cu ajutorul Epifâniei. Cotinha, harnica, pregătea fructele de jenipapo, curăţându-le de coajă, scoţând seminţele amare, storcându-le pentru a transforma apoi sucul în lichior. Îşi îndulcea îndeletnicirea amintindu-şi de gustul – grozav!

— Al vinului sfinţit şi de virtuţile – ah, atâtea!

— Ale călugărului Nuno. Lusitan şi galant, fratele îi spunea cu vorba lui plăcută: vino aici, copilă frumoasă. Ea asculta, el se copilărea. Pedro Cigano se oferea să guste sucul înainte de a-l pune pe foc: pentru a stabili gradul exact al nectarului. Gust rafinat, degustător experimentat de mâncăruri şi băuturi, bun cântăreţ, dansator fără rival în împrejurimi.

Plănuiseră un foc monumental, în faţa barăcii, pe câmp: de fapt, două, unul pentru fiecare noapte. Dar, pentru că rămăseseră multe lemne, au hotărât, la propunerea Merendei, sprijinită de Tiçăo, să dea restul surcelelor acelora care doreau să-şi facă în faţa colibelor focuri mai mici unde să coacă cartofi şi porumb. Cine voia putea să ia acasă puţină budincă, o sticlă de lichior de jenipapo ca să-i servească pe vecini înainte de a se aduna cu toţii pentru începerea serbărilor, serbările vesele de Săo Joăo: să mănânce prăjitură de porumb cu miere, canjica şi prăjituri din manioc, să bea lichior, să se adune în jurul focului şi să danseze cadril.

În acele zile, magazinul lui Fadul cunoscu o animaţie neobişnuită, turcul câştigă bine, dar, în schimb, contribui pentru petrecere cu uscături şi băuturi şi cu bani de care-i cam părea rău. Tiçăo mărise numărul curselor întinse în pădure pentru a asigura suficient vânat şi furniza şi bani pentru porumb, nucile de cocos şi focurile de artificii. Din motive binecunoscute, nu se poate uita nici ajutorul căpitanului Natário da Fonseca. Regretând că nu poate lua parte la petrecere, îşi desfăcu baierele pungii: contribui în numele lui şi în cel al Bernardei şi Corocăi. Cu toate acestea, cele două – şi aproape toate celelalte – au ţinut să contribuie cu câte un bănuţ câştigat cu fofoloanca, dosit bine de tot, oferit cu satisfacţie.

Porumbul şi nucile de cocos, zahărul şi sarea fuseseră distribuite între femei: fructele de jenipapo se găseau din abundenţă sub copaci. Fiecare îşi asuma ba o sarcină, ba alta, în general, mai mult de una. Ca să le ducă la bun sfârşit, se adunau în grupuri animate: conversau, glumeau, se certau, reclamau, râdeau, dădeau pe gât o duşcă de rachiu de trestie de zahăr ca să-i vină de hac vrăjmaşului – vrăjmaşii răi ai iernii: ploaia apăsătoare, frigul pătrunzător – nu erau de fier.

Nimeni nu o făcea din obligaţie şi nici nu exista vreun program de lucru. Nici executant, nici şef, nici un stăpân. Dacă Fadul şi Tiçăo orientau şi dirijau, o făceau cu discreţie fără să-şi dea aere şi puneau şi ei mâna la greu. Nimeni nu comanda pe nimeni. Aşa s-a întâmplat de când, la prânzul de duminică, Castor le propusese să-l sărbătorească pe Săo Joăo.

Găsind liber postul de comandă, Pedro Cigano îl ocupă şi sfaturile lui erau legate de amploarea petrecerii: arătând o deficienţă, corectând o nedreptate. Să-l sărbătorească pe Săo Joăo, o idee fericită. Dar de ce să-i discrimineze pe ceilalţi sfinţi din iunie, dacă toţi trei erau egali în devoţiune şi facerea de minuni? De ce să nu înceapă prin a-l sărbători pe Santo Antônio, sfântul ocrotitor al căsniciilor, patronul mireselor. Şi să termine cu celebrarea lui Săo Pedro, patronul spiritual al văduvelor? Faptul de a nu exista încă în Tocaia Grande o domnişoară candidată la căsătorie şi nici o văduvă înlăcrimată, nu însemna nimic: într-o bună zi, cu harul lui Dumnezeu aveau să apară şi unele şi altele. El, Pedro Cigano, se punea la dispoziţie cu viola pentru a anima pe gratis un dans în noaptea de Santo Antônio. Or să aprindă un mic foc, or să guste o bucăţică de budincă, o gură de lichior de jenipapo, or să danseze coco, polca şi mazurca, ca o repetiţie pregătitoare a nopţii celei mari, cea din ajun de Săo Joăo. Pentru ea vor păstra artificiile şi cadrilul.

Nu-i fu greu să convingă poporul, în acel solitar şi nevoiaş capăt al pământului, nimic nu trezea un mai mare entuziasm decât un chef, o noapte de dans. Rareori se întâmpla ca Pedro Cigano să adăste pe acolo sau ca un cântăreţ din violă, ghitară sau cavaquinho63 să rămână să înnopteze, din întâmplare, în Tocaia Grande.

Tiçăo se miră cum de nu-i venise o asemenea idee. Dacă în Recôncavo serbările din iunie începeau din ziua întâi, cu trezenas64 de Santo Antônio şi nu se terminau decât în noaptea de douăzeci şi nouă cu balul de Săo Pedro.

Amorul de târfă e chiar aşa: foc de paie, multe scântei şi puţină cenuşă: de-odată începe şi de-odată se termină, durează puţin. Explodează, pe neaşteptate, invadează treptat, ajunge la apogeu, îşi pierde impulsul, se stinge şi moare. Nici fum nu mai rămâne.

Scandalul provocat de Epifânia şi Dalila la începutul balului, în noaptea de Santo Antonio, nu a ajuns să fie senzaţional dar a produs animaţie. Aşa cum se dovedi mai târziu, animă starea de spirit a lui Misael, un brunet care arăta bine şi cu stare, după cum se deducea din atitudinea arogantă. Însoţit de doi văcari, un bătrân şi un tânăr, se întorcea de la Itabuna unde lăsase o cireada numeroasă adusă din regiunea din interior, Conquista. Aveau veste din piele, călăreau cai buni, aveau arme şi bani. Ajunseră în Tocaia Grande la sfârşitul după-amiezii. Sărbătoarea de Santo Antônio, o petrecere? Veste bună.

Câteva perechi dansau în sunetele armonicii lui Pedro Cigano, când Epifânia se desprinse brusc din braţele meşterului Guido şi o ameninţă pe Dalila că-i poceşte mutra, aceasta dănţuind cu respectivul Misael. Desprinzându-se de partener. Dalila ripostă:

— Vino, dacă eşti femeie cu adevărat!

Guido şi Misael s-au dat în lături ca să privească spectacolul: cui nu-i place să asiste la un schimb de palme, lovituri, păruieli într-o ceartă de femei?

Epifânia atacă prin scuipat. Viză ochiul stâng al Dalilei şi-l nimeri din plin. Începu tirul de insulte:

— Negresă păduchioasă! Fricoaso!

— Târfă ciumată! Împuţito!

Negrese şi târfe amândouă, păduchioase, ciumate, dar erau două negresc superbe, două târfe căutate, două prinţese ale acelui loc, în Tocaia Grande pentru a fi superbă şi căutată, pentru a ocupa postul de prinţesă sau tronul de regină – tronul Bernardei – nu se cerea mare lucru, o frumuseţe flagrantă sau educaţie aleasă, dată fiind starea muieretului pierdut din sătuc, o adunătură de ciurucuri. În orice caz, ambele se detaşau, trezind invidie şi gelozii.

Dalila întinse mâna cu care-şi ştersese ochiul şi o pocni pe Epifânia peste obraz. S-au luat de păr, şi-au cărat pumni, s-au înjurat şi s-au zgâriat. S-a strâns roată o mulţime animată şi glumeaţă care le aţâţa pe bătăuşe:

— Pariez pe aia cu fundul mare.

— Îi provocă Misael onorându-şi dama.

— Pun două parale.

— Acceptă Guido nu mai puţin cavaler.

Continuând să cânte, Pedro Cigano se ridică de pe banca lungă din lemn, opera lui Lupiscínio, unde stătuse în compania Zuleicăi şi veni să se alăture mulţimii. De reţinut că nici o clipă, nici când bătaia a fost pe punctul de a se generaliza, muzicantul n-a lăsat viela din mână, făcând un fel de acompaniament muzical executat în surdină. Deşi era lefter, riscă un cruzado pe Epifânia, atât de sigur era de rezultat Bastiăo da Rosa acoperi pariul din pur spirit sportiv, pentru a anima competiţia, fără să-şi facă iluzii că avea să mai primească cei patru sute de reali: Pedro Cigano era dator la Dumnezeu şi la jumătate din omenire.

După cum opina Guido, pariurile au fost automat anulate când a intrat Zuleica în arenă, surprinzându-i pe toţi, mai puţin pe Coroca. Dalila părea că se află la un pas de înfrângere: cu o smucitură. Epifânia îi smulse fusta din stambă – cea veche pentru că pe cea nouă o păstrase pentru Săo Joăo – lăsând-o cu fundul gol spre distracţia publicului. Neştiind ce să mai facă. Dalila se văzu obligată să abandoneze câmpul de luptă. În acea clipă, ridicându-se de pe banca de unde urmărise peripeţiile încăierării. Zuleica începu să-i tragă şuturi Epifâniei; avea avantajul că purta saboţi. Simţindu-se ajutată, Dalila, rostogolindu-şi fundul gol, se năpusti din nou asupra rivalei. Mulţimea aplaudă, ovaţionă şi fluieră.

— Două contra una, domnişoare mototoale. O să vă bat pe-amândouă.

Dar Epifânia nu le înfruntă singură: micuţa Cotinha, solidară, intră în luptă şi dovedi un curaj nebănuit. Se rostogoliră toate patru pe jos, înlănţuite: în afară de fundul Dalilei, se mai vedeau şi sânii Epifâniei: i se descheiase bluza.

Prin intervenţia Zuleicăi, devenise evident adevăratul motiv al scandalului, după părerea muieretului, motivul real, ca să nu spunem sublim: negrul Castor Abduim da Assunçăo, care stătea liniştit, în cea mai mare nepăsare.

Pentru el suspinau, se înjurau, se băteau: îi mâncau din palmă: apropiindu-se de scandalagioaicele murdare de pământ, zgâriate şi scuipate, pe jumătate goale. Tiçăo – ah, ce negru pezevenghi!

— Ordonă fără să ridice vocea:

— Gata pentru azi, fetelor, hai să petrecem.

Se înălţă sunetul violei într-o cadenţă rituală, gălăgioasă, irezistibilă, întorcând spatele vagaboandelor, ingratul potcovar de catâri îi oferi mâna Merenciei, femeie căsătorită şi la locul ei care dezaproba toată şleahta aia, şi ieşi să danseze cu ea. Dalila îşi trase fusta pe ea şi se întoarse în braţele lui Misael: Epifânia în ale lui Guido. Fadul o trase pe Cotinha: turcul era şi mai mare decât călugărul Nuno de Santa Maria, dar mărimea nu o speria pe cea care primise educaţie servindu-l pe Dumnezeu la înălţime. În acelaşi mod blând dintotdeauna, cu acelaşi aer de capră moartă, nici nu părea că s-ar fi bătut, Zuleica acceptă invitaţia lui Bastiăo da Rosa, barbă de aur, se descălţă de saboţi. Pe estrada din pământ bătut, perechile treceau desculţe, uşoare şi unduitoare în strălucirea transpiraţiei, în mirosul de sudoare.

Cu degetele pe clapele vielei, bătând pământul cu picioarele pentru a marca ritmul, Pedro Cigano dansa printre perechi în mijlocul barăcii. Nimeni nu-i simţi lipsa lui Lulu Sanfona. Petrecerea de Santo Antônio începea să se anime.

Ah!

— Se animă prea mult bairamul lui Cigano. Încurcăturile nu se limitară la schimbul de pumni şi de înjurături între femei: se întâmplă mai mult şi mai rău, nenorocire şi blestem. Spiritele se încinseră, lucrurile au luat o întorsătură urâtă, dar în momentul celei mai mari încleştări, se auzi o proclamaţie neaşteptată. Îi reveni lui Fadul Abdala să o rostească, însă sentimentul care o dictase era comun tuturor celor prezenţi, cu excepţia văcarilor cu vestele din piele căptuşite cu insolenţă. Cuvinte simple – la momentul potrivit se va şti care au fost – înscrise cu sânge.

Gâlceava a reînceput de la nişte altercaţii între Guido şi Misael. Legate tot de pariul făcut în timpul certei femeilor, cele două parale puse pe fundul Dalilei, pe ţâţele Epifâniei. Pentru vreun motiv ascuns sau fără nici un motiv, numai ca să provoace, Misael, după ce a tras ceva la măsea, o proclamă pe Dalila învingătoare şi ceru plata imediat.

S-au acuzat într-un moment când muzica încetă, în timp ce beau din lichiorul de jenipapo al Cotinhei, tare şi bun. Au ajuns la înjurături şi ameninţări, dar nu le-au pus în aplicare, deoarece Turcul Fadul se hotărî să intervină. Se obişnuise s-o facă la fiecare petrecere: numărul redus de fete cauza constante neînţelegeri, provoca înfruntări, bătăi feroce. Fadul îi despărţea pe bătăuşi, fiind de-ajuns să uzeze mai mereu de recunoscuta-i autoritate morală: proprietarul magazinului, creditor al multora din ei. Totuşi, dacă era necesar, recurgea la forţa brută.

Fără să ţină seama de prezenţa tăcută şi ostilă a celorlalţi doi văcari, turcul, cu mâinile lui exagerat de mari, cu degetele ca nişte cleşti, îi apucă de braţ pe fiecare din cei doi viteji, punându-se între ei:

— Aici înăuntru numai femeile se ceartă. Bărbaţii, dacă vreţi, afară, acolo puteţi să vă omorâţi dac-aveţi chef. Aici e sală de dans.

— Îşi desprinse mâinile şi le dădu drumul. Îi privi în ochi pe ajutoarele lui Misael, bătrânul şi puştiul, şi i se adresă lui Pedro Cigano:

— Ia dă-i drumul la muzică, omul lui Dumnezeu.

Bombănind asupra întrebuinţării pe care Guido avea să o dea celor două parale – ţine-le, n-am nevoie, bagă-ţi-le în fund – Misael se îndepărtă urmat de escortele lui. Cu atât mai bine că Guido nu i-a auzit bombănelile: nu obişnuia să provoace, dar dacă era provocat, nu fugea, se lupta. Meschinii n-au ce căuta în ţinuturile sălbatice, mor în leagăn la cel mai mic semnal de zaveră.

Deveni evident faptul că Misael era pus pe harţă, cu cât bea mai mult. Cu atât devenea mai recalcitrant. Ceru să i se cânte muzica lui preferată, provocându-l pe Pedro Cigano cu monezi aruncate drept bacşiş şi pe care muzicantul le aduna fără să se arate jignit: se certa cu unii din mulatrii de la baraca cea mare de cacao, din cauza Dalilei, pe care o dorea perechea lui constantă: se lăudă cu perfecţiunea calului său Pirapora, se proclamă frumos, bogat şi viteaz. Duhoare de irbis, grohăit de porc, aminti bătrânul Gerino, care-l cunoscuse şi cu alte ocazii. Provocări şi fanfaronade se pierdeau în sunetul muzicii, al paşilor de dans, în zgomotul petrecerii, în aburii rachiului.

Petrecerea şi noaptea erau în toi când izbucni o nouă ceartă într-un colţ mai puţin animat. De o parte, cei trei văcari: şeful Misael, bătrânul Totonho şi tânărul Aprigio; de cealaltă, trei femei: Bernarda, Dalila şi Margarida Coto, cu un ciot în loc de braţ şi cu faţa pistruiată. Ceea ce la început părea o simplă ceartă pentru perechile la dans, în realitate era cu totul altceva: era vorba de o impunere injustă a văcarilor. Cum trebuiau să pornească la drum de cu noapte ca să câştige timp, voiau ca cele trei fete să abandoneze imediat dansul fiindcă nu aveau de gând să plece din Tocaia Grande fără să se fi dat în bărci. Erau grăbiţi, nu puteau aştepta până la sfârşitul petrecerii; după cât se vedea, avea să se prelungească până dimineaţa târziu. Hai, repede, proastelor, mişcaţi-vă.

Ei bine. Târfele. În forfota pregătirilor, deciseseră să-nchidă porţile şi să nu accepte clienţi în nopţile de bairam din iunie: petrecerea e petrecere. Aveau de gând să se distreze, să danseze, să lenevească, să bea, să râdă, să facă dragoste, dacă era cazul. Nefiind o noapte ca toate celelalte nopţi de trudă, de asudat la piept străin, de a juca teatru gemând fără a simţi ceva, de a se preface că le place – toate trei au refuzat la unison ofertele văcarului plin de lovele şi ale celor doi subordonaţi ai lui: astăzi nu, ne scuzaţi, rămâne pe altă dată. Azi, pentru nici un ban din lume.

Misael o alesese pe Dalila, lăsând-o pe Bernarda bătrânului, pe Margarida băiatului. Oscilase între Bernarda şi Dalila. Dar i se întipărise pe retină imaginea fundului negresei după care fluiera de admiraţie. Bătrânul se lingea pe bot, entuziasmat, băiatul nu se plânse de pistruii şi nici de ciotul braţului lui Coto, defecte din naştere: la optsprezece ani te mulţumeşti cu ce apare şi te aştepţi la mai mult.

N-au dus la nimic explicaţiile Dalilei, bună de gură, nici respingerea Margaridei – de îndată ce Balbino, un metis tânăr şi plin de el, începuse să o curteze cu atât mai puţin refuzul clar al Bernardei: poarta e-nchisă, babacule. O deschidem noi, sforăi bătrânul.

Văcarii erau destul de încinşi şi timpul era scurt. Înapoi, spuse Bernarda când bătrânul Totonho încercă s-o târască afară. Datorită pumnului şi lichiorului de jenipapo. Îndrăzneţul se clătină pe picioare. Misael, care o ţinea pe Dalila de mână, îşi pierdu răbdarea, se dezlănţui:

— Dacă nu vreţi să mergeţi de bunăvoie, o să mergeţi forţate, putorilor!

Muzica se opri pentru ca Pedro Cigano să-şi astâmpere setea cu o gură de rachiu, ameninţarea răsună în toată baraca; câteva fete, curioase, se apropiară; Misael cel frumos, bogat şi viteaz credea că veneau să se ofere în locul scârboaselor:

— Noi deja le-am ales pe-astea, n-avem nevoie de voi.

— Se întoarse spre preferate, o îmbrânci pe Dalila:

— Haidem!

Epifânia făcu un pas în faţă, transpiraţia i se scurgea pe pielea neagră: îi înfruntă pe văcari, cu o voce răguşită. Îmbibată de băutură:

— Nici ele şi nici noi, niciuna care are un pic de ruşine nu se va întinde azi cu voi. Nu ştii că noi avem porţile închise? N-aveţi decât să vi le băgaţi în vaci dac-aveţi chef.

— Ca să nu-şi piardă obiceiul şi pentru că şi ea abuzase de lichiorul de jenipapo al Cotinhei, scuipă pe jos şi calcă deasupra.

Bărbatul care se respectă nu duce acasă insulta unui alt bărbat, cu atât mai puţin a unei prostituate, Misael anunţă înainte de a acţiona:

— Astea trei or s-o ia în fund, fie că vor, fie că nu vor, iar tu o s-o iei în bot, javră împuţită!

Lovitura răsună în cele patru colţuri ale salonului – salon: aşa-i spusese turcul, locul de dans, loc de petrecere şi nu de scandal. Negresa se dezechilibra: al doilea pumn, şi mai puternic, o trânti la pământ, o dâră de sânge i se scurgea din buza groasă.

— Jigodie nenorocită!

— Urlă Dalila, ca o lupoaică dezlănţuită.

— Jigodie nenorocită!

— Repetă Bernarda înaintând şi ea.

Când văcarii şi-au dat seama, erau deja atacaţi, încercuiţi de furii infernale. Sărind în ajutorul Epifâniei, Dalila se aruncă asupra lui Misael încercând să-l sugrume. Nu se războiseră ele, rivale şi geloase, bătându-se şi scuipându-se, la începutul bairamului? Cearta între târfe, se ştie, nu lasă urme, e o ceartă între cumetre.

S-au unit toate, fără excepţie, ca să-i înfrunte pe văcari, să refuze porunca impusă: dacă nu aveau chef, dacă nu erau stăpâne pe propriul lor sex ce le mai rămânea în viaţa asta mizerabilă? Toate acelea care, atunci. Îşi exercitau meseria în Tocaia Grande: Dalila, Epifânia, Bernarda, Zuleica, Margarida Coto, Marieta Quinze Arrobas, Cotinha, Dorita, Teté şi Silvia Pernambuco, ciufulite, bătute, solidare. Lipseşte de pe listă numele Jacintei Coroca, dar nu din uitare ci din apreciere şi consideraţie: singură valora mai mult decât toate celelalte la un loc. Când Aprigio, lipsit de experienţă, ameninţă cu pistolul, crezând că astfel va rezolva încăierarea cu dinţii şi cu unghiile, Coroca îi trase un picior în testicule. Urletul puştiului se auzi cale de trei leghe şi jumătate, până la Gara din Taquaras, conform relatării veridice a lui Pedro Cigano, martor ocular şi auditiv.

Bătrânul Totonho, un biet amărât demn de toată mila. Era cel mai indignat dintre toţi trei. Sperase s-o aibă pe Bernarda în noaptea de încălecat viţică nouă, îşi vedea visul pierdut şi nu putea accepta. Apucând-o de mijloc reuşise s-o doboare: căuta să-i atingă sânii, să-i ridice fusta, dispus. Dumnezeu ştie, s-o facă chiar acolo în baracă, în mijlocul ringului, în ochii celor prezenţi. Înnebunit, tremurând ca şi cum ar fi făcut un atac de friguri, îşi îndulci vocea, milogindu-se, hai să mergem… Scrâşni din dinţi ordonând: hai să mergem! Îşi smulse vesta din piele pentru a avea mai multă libertate de acţiune. Asta a fost greşeala lui principală: pierduse respectul impus de haină. Bernarda profită ca să fugă şi, înainte ca Totonho să se poată ridica, Marieta Quinze Arrobas, voinică, lentă şi maternală, ateriza enormă deasupra nefericitului: ambele scrâşneau din dinţi. Smiorcăindu-şi ultimele speranţe, tot la pământ, bătrânul imploră, văzând-o pe Bernarda cum se aruncă asupra lui Misael:

— Aprígio, ţine-o bine că vin imediat.

Cum ar putea puştiul s-o ţină pe Bernarda, dacă, îndoit de durere, se apăra de loviturile de saboţi ale Corocăi? Cât despre pistol, Coroca îl băgase în decolteu între sânii ofiliţi: să lase arma la îndemâna copilului însemna pericol de moarte.

Totul se petrecea în acelaşi timp, în fracţiune de secundă. Misael încerca să se elibereze din încercuirea din ce în ce mai agresivă; zgâriat şi scuipat, lovea cu pumnii, o lovi pe Dalila drept în faţă, abia se ţinea pe picioare. Încolţit, vedea cum se apropie ceasul când avea să ducă la Conquista, pe crupa calului Pirapora, afrontul grăsanei şi, pe deasupra, înjurăturile tuturor. Cine se ia la harţă eu târfele, nu e în toate minţile, îi lipseşte o doagă.