De unde a pornit povestea asta cu şahul



Yüklə 30.82 Kb.
tarix30.10.2017
ölçüsü30.82 Kb.



De la calculatoarele-mamut, la minusculele tablete de azi


de Otilia Bălinişteanu

Viorel Darie a fost unul dintre vârfurile tehnicii de calcul româneşti, încă de la începuturile sale. Între anii 1973-1992 a lucrat ca cercetător în cadrul Institutului de Tehnică de Calcul Bucureşti. Este cunoscut drept creatorul primului program de şah pe calculator din România. L-am provocat la un dialog despre apusa eră a calculatoarelor-mamut, despre tehnica de ieri şi de azi. Ce a ieşit, vedeţi în rândurile ce urmează.



De unde a pornit povestea asta cu şahul?
După facultate - am făcut Matematica - am început să mă gândesc la nişte algoritmi, la contribuţia mea în Matematică, în diverse direcţii. M-a atras partea de combinatorică. Aici am găsit mecanisme de a obţine soluţia printr-o explorare arborescentă. Explorări arborescente găsim în foarte multe domenii unde există variante. Eram captivat de astfel de cercetări şi cea mai la îndemână a fost domeniul şahului. Am început să mă gândesc cum ar fi să modelez şahul, astfel încât să intre pe nişte algoritmi matematici. Am constatat, astfel, că toate figurile trebuie să aibă anumite valori, anumite câmpuri de pe tabla de şah să aibă anumite valori, anumite deschideri, anumite strategii.

Aşa am descoperit algoritmul MiniMax, aplicat la mai multe nivele - mutarea mea, mutarea adversarului. Cu această ocazie am constatat că mutările în şah sunt atât de numeroase, că, la un moment dat, epuizează şi resursele calculatorului. Şi-atunci trebuie să te opreşti undeva.


Dar dumneavoastră, dincolo de matematică, eraţi pasionat de şah?
Puţin. Eu n-am un cap de elefant, cum au şahiştii de performanţă, dar îmi plăcea şahul ca unui om obişnuit. Am vrut să fac altceva: şah prin calculator. E şi un handicap, pentru că un şahist cunoaşte multe elemente definitorii, care duc la calitatea jocului şi care fac ca un program să fie mai robust. Dar m-am lipsit de asta şi am făcut cât am putut. Deci, am realizat primul algoritm din ţară pentru şah.
În ce an se întâmpla?
În 1976. Am intrat foarte repede în atenţia unui ziarist, Uly Vălureanu, care a publicat un articol, apoi au apărut şi altele, am intrat în atenţia partidului, a fost o animaţie deosebită.
Unde lucraţi pe-atunci?
Lucram la Institutul de Tehnică de Calcul, ca informatician şi-mi plăceau algoritmii. Iar şahul are atâţia algoritmi în el...e o bogăţie, practic o resursă inepuizabilă. Însă calculatorul nu vede totul. Oricât de puternic ar fi, chiar şi în ziua de astăzi, nu poate vedea toate variantele, trebuie să se oprească la un sfert din toată adâncimea de gândire. Am avut acces apoi la literatură străină şi astfel mi-am dat seama că tot ce făcusem până atunci era bine.
Dar ce aplicaţie a a vut în practică programul dumneavoastră?
Programul a fost popularizat foarte mult. În plus, a fost popularizat foarte mult calculatorul. Asta a fost singura utilitate. Şi a mai fost o chestie bună. Consuma atât de mult puterea calculatorului, încât a fost folosit pentru testarea acestuia. Chinezii, în mod special ne cereau să utilizăm acest program pentru testarea puterii calculatoarelor, pentru că folosea unitatea centrală 100%.
Dar asta era şi din cauză că pe atunci nu existau calculatoare decât în centrele de calcul.
Aşa e. Dar un om care poate programa şah, poate programa cu uşurinţă orice altceva analog - arborescenţe de variante foarte mari, cu milioane de posibilităţi. Acesta e singurul câştig. Dar nu poţi spune, spre exemplu, că algoritmul de şah îl poţi utiliza, să spunem, la optimizarea utilizării resurselor într-un minister.
Deci, practic, aţi fost un fel de pionier în ceea ce noi numim astăzi modern - programare.
În programarea şahului. În programare au fost alţii, dar alte tipuri de programare nu s-au impus aşa de bine, cum s-a impus programarea şahului, n-au avut o mediatizare atât de largă.

Am mai lucrat mult pe procesarea limbajului natural, adică să-i dai maşinii o frază şi maşina să înţeleagă ce ai spus, să aplice o reacţie, să dea

un răspuns corect. De exemplu, să-i dai instrucţiuni scrise calculatorului şi să vezi că acesta a programat nişte acţiuni în spiritul acestei comenzi. Fraza, în limba română este foarte greu de analizat.
Adică?
Există capcane - virgula, spre exemplu, nepusă la locul ei. Mai ales într-un limbaj oral. Cu mijloacele moderne, un calculator poate reconstitui cuvintele, dar nu ştie să pună virgulele, spre exemplu. Iar o virgulă pusă aiurea schimbă total sensul, într-o frază mai lungă.
Ce-a urmat după programul de şah?
Acel program a fost făcut pe un calculator mare - Felix. Pe urmă am vrut să facem roboţi de jucat şah. Pentru că a fost o epocă în care apăruseră din vest nişte cutii mici, cu tastatură, cu o tablă de şah, iar copiii jucau şah. Erau chiar foarte bune. Am făcut, aşadar, nişte roboţi experimentali, am vrut să-i introducem în producţie, dar ne-am trezit cam târziu, pe urmă au apărut PC-urile şi au “omorât” roboţii ăştia de jucat şah, toate programele trecând pe PC. În ultimii ani am recidivat, ca să zic aşa, în această programare a şahului, dar pe calculatoare ultramoderne. Am făcut programe noi, mult mai performante.
Haideţi să revenim puţin la anii ‘70-‘80, când dumneavoastră lucraţi la Institutul pentru Tehnică de Calcul (ITC). Era o noutate, bănuiesc, pentru acea perioadă.
Da, se lucra cam de 4 ani în tehnică de calcul. Eu am intrat în 1973 în Institut, dar primul calculator a intrat în ţară cred că în 1970.
Era adus din Vest?
Primele calculatoare au fost cumpărate din Franţa, apoi imediat au fost asimilate la fabrica noastră de calculatoare, pe platforma Pipera, unde au început să se producă. Atunci s-a investit masiv în tehnica de calcul şi s-a făcut o întreagă platformă la Pipera. Însă fabrica aceasta era doar vârful de piramidă, fiindcă la bază stăteau fabricile de memorie, foarte bine dezvoltate (la Urziceni, la Timişoara), fabricile de semiconductoare, fabricile de plăci integrate, institutul de programe aplicative pentru gestiune economică, pe urmă un institut de instruire pentru cadrele din toată ţara - un mamut. Iar la Pipera erau fabrici: fabrică de calculatoare, fabrică de echipamente periferice, fabrică de întreţinere a tuturor acestor echipamente, uriaşă, pentru că aici veneau pentru reparaţii calculatoarele din toată ţara, fabrica de imprimante, de discuri. Toate erau construite în stilul anilor ‘70, la fel ca la sovietici, ca la cehi.
De ce a acceptat Ceauşescu să aducă aceste noutăţi absolute dintr-un Occident pe care-l considera nociv ?
A fost o perioadă de avânt, necesară după epoca Gheorghiu Dej, între anii 1970-1978, până spre 1980, în care s-au împrumutat foarte mulţi bani pentru dezvoltare. S-a investit mult, s-au construit fabrici. “Dacia” a devenit o emblemă, tehnica de calcul părea că este în expansiune; o perioadă înfloritoare aş putea spune.

Pe urmă, cam din ‘80, Ceauşescu a început să exagereze. A decis să plătească datoria externă, deşi nu era foarte mare. A înfiinţat fabrici care nu trebuiau - nişte mamuţi slab productivi şi cu o tehnologie proastă. El nu a înţeles că tehnologia se va schimba. Noi ne-am ocupat de industrializarea aceasta care presupunea un consum uriaş de energie şi de resurse. Tehnologia electronică şi cea de tehnică de calcul a îmbătrânit foarte rapid. Din ‘80 şi până în ‘89 noi am trăit cu o tehnologie “vie” numai la noi. În Vest totul se schimbase. Calculatoarele arătau cu totul altfel, se trecuse la PC-uri. Televizoarele, radiourile noastre arătau ca nişte fosile, pe când în Vest totul evolua rapid.

Tehnica noastră era depăşită, dar, pentru a o schimba, ar fi trebuit fonduri uriaşe, pe care nimeni nu le-ar fi dat, pentru că se plătea datoria externă.

Se mai moderniza, dacă putem spune aşa, doar prin unele artificii pe care le mai puteau face inginerii noştri. Dar tehnologia fiind foarte veche, se strica foarte des. Şi când se strica ceva, totul se bloca.

Şi, în mod firesc, după ‘89 a urmat implozia; totul s-a prăbuşit. Tehnologia care venea din afară era net superioară.
Cum era atmosfera de lucru în Institut în anii săi de început?
Era o boierie pentru un om venit de la ţară, chinuit prin facultate, mereu cu frica aceea că nu sunt bani. Te trezeai, deci, boier într-un institut din acesta primitor - cu un halat alb, cu cărţile în mână, pus să studiezi nişte calculatoare. Pentru că totul se învăţa la serviciu. În facultate făcusem un singur curs de informatică, de unde nu puteai rămâne cu mare lucru.

La început exista un singur calculator, într-o sală imensă. Clădirea avea şapte etaje de birouri: unii erau hardişti, unii se ocupau de softuri, alţii de cartele, exista un centru de exploatare a calculatorului. Noi lucram în cercetare. Deci, o întreagă industrie pentru un singur calculator. Iar acel calculator era de o mie de ori mai slab decât orice amărât de PC de astăzi.

Pe urmă s-au înfiinţat centrele de calcul, mai întâi pe regiuni, apoi în judeţe, unde se rulau teme de producţie. Acele calculatoare, de o mie de ori mai mici din punctul de vedere al capacităţii de memorare şi de viteză, ţineau atunci un judeţ întreg (mijloace fixe, salariile, programarea producţiei, planificarea producţiei). Azi avem calculatoare performante şi nu ştim ce să facem cu ele.

Gândiţi-vă că, spre exemplu, aceste calculatoare ţineau evidenţa unor fabrici mamut, cu ajutorul cartelelor perforate. La sfârşitul lunii venea o dubiţă cu cartele perforate cu situaţiile lunare, pe care calculatorul le citea, iar programul le memora. Apoi se listau situaţiile - valuri întregi de hârtie. Era pitoresc...

Mai târziu au apărut microprocesoarele, care au început să asiste producţia - echipamente comandate de calculator la distanţă, care automatizau puţin munca sau controlau anumiţi parametri în diverse ramuri ale industriei.
Cât costa un astfel de calculator?
Două milioane de dolari.
După introducerea tehnicii de calcul în România s-a înregistrat un progres rapid în acest domeniu, au apărut secţii specializate în universităţi?
Economia cerea din ce în ce mai mult calculatoare, iar fabricile de calculatoare făceau cu greu faţă acestei cereri. Erau liste de aşteptare, se dădeau şi pe pile. Erau unele fabrici atât de puternice, încât foloseau şi tehnologie din Vest, cum era cazul Combinatului Siderurgic Galaţi - mândria ţării. Aici partidul aproba aducerea de calculatoare din afară, pentru că trebuiau să aibă o fiabilitate deosebită.

Această dezvoltare a calculatorului antrena şi dezvoltarea cercetării la nivel de facultăţi. Edmond Nicolau şi Mariana Beliş erau renumiţi la acea vreme prin aceea că propovăduiau să zicem aşa “neuronizarea” - adică să facem neuroni artificiali. Au definit conceptul, dar nu s-a putut implementa în producţie. Calculatoarele au arătat că folosirea logicii trebuie făcută nu aşa cum au gândit pionierii noştri. Pentru că un calculator nu putea gândi simultan şapte acţiuni. Majoritatea calculatoarelor, în special cele vechi, gândeau o singură acţiune: adunau sau scădeau, spre exemplu, dar foarte repede. Şi când terminau, încă un program, în paralel, putea face altceva.


Cum a venit povestea cu exportul de tehnică de calcul românească în China, în condiţiile în care aceasta nu era deloc competitivă?
China, fiind sub embargo în acea perioadă, nu primea nimic din Vest. Ei nu aveau calculatoare. Şi atunci, prin noi, China a început să beneficieze de calculatoare. Erau calculatoare fabricate în România, cu piese mai din Vest, mai de-ale noastre, Felix-uri din acelea grele. Plecau către China câte două-trei avioane cu un singur calculator. Chinezii le introduceau în centrele cele mai puternice: în academii, în fabrica de radiouri, în fabrica de avioane, în planificarea de stat şi făceau treabă cu ele. Erau sute de chinezi în jurul lor, programau şi scoteau randament maxim. Costurile cu aceste calculatoare se amortizau repede, fiind “creierul” unei ţări foarte mari. Şi noi primeam în schimb tone de bumbac, de orez; un fel de troc.
Aţi fost în China, să-i ajutaţi?
Am fost de mai multe ori, să-i instruiesc în utilizarea calculatorului. Pentru că existau mai multe cărţi (pentru întreţinere, pentru programare) care trebuiau învăţate. Şi un an de zile asta trebuiau să facă.

Eu am stat nouă luni, pe bucăţi, câte trei luni. De două ori am fost în Pekin şi o dată la Wuhan, un oraş foarte mare, în sudul ţării, pe fluviul Yangtze. Am plecat în 1977, exact după cutremurul de la noi.


Cu Institutul ce s-a întâmplat după Revoluţie?
Institutul a mai supravieţuit puţin în forma lui veche. A încercat Guvernul să mai dea nişte bani pentru cercetare, dar erau atât de puţini că oamenii n-au mai rezistat şi-au început să plece. Apăruseră afaceri cu PC-uri, se câştiga foarte bine la firme particulare, mulţi s-au angajat în sectorul bancar. Încet-încet au rămas doar oamenii mai puţin pregătiţi. Eu am plecat în 1992 în domeniul privat.
Cum aţi resimţit perioada aceasta, când aţi văzut pe viu cum moare o industrie gigant?
Ştiam încă dinainte de Revoluţie că tehnologia noastră e pe ducă, pentru că au apărut PC-urile. S-au făcut şi la noi, dar erau doar pentru uzul instituţiilor. Calculatoarele vechi au mai rezistat o vreme; la Suceava, spre exemplu, a mai funcţionat şase ani după Revoluţie. Pe urmă a apărut atât de multă tehnică nouă şi reţele de calculatoare, încât cele vechi au murit ori de moarte bună, ori de neutilizare, iar oamenii s-au împrăştiat.
Oamenii aceştia au fost, cu siguranţă, baza informaticii moderne în România.
Da, singurul lucru care s-a valorificat din plin din această zonă a fost potenţialul uman. Oamenii aceştia erau supracalificaţi; cunoşteau deja şi PC-urile, pentru că le-au prins vreo doi-trei ani.
Cum vă explicaţi evoluţia atât de rapidă în ceea ce priveşte tehnica de calcul?
A fost firească, din dorinţa de modernizare, de performanţă. Dar eu văd acum şi limitele tehnicii de calcul şi a tehnicii, în general, care a adus nu doar evoluţie, ci şi o îngrijorătoare involuţie omenirii: degenerare fizică, degradarea procesului de gândire. Creierul uman este de un miliard de ori mai complex, mai sofisticat şi mai minunat decât orice calculator modern. Tehnica a adus şi un alt mare deserviciu: consumul exagerat de resurse.
D-stră, ca matematician, cum îi simţiţi pe români? Suntem predispuşi, ca popor, spre o gândire logică, spre lucruri tehnice?
Ne place tehnica, dar nu ne place să fim rotiţa dintr-un mecanism. Mi se pare că românul are un potenţial foarte mare, chiar natural, dar nu suportă organizarea. Cu toate acestea, suntem un pic mai dispuşi spre gândire. În Vest, acolo unde tehnica duduie de zeci de ani, mai găseşti azi puţini oameni capabili să accepte să gândească la vârf, în cercetare. Ei nu mai au nevoie de milioane de gânditori în tehnologia pe care o au.

La noi e nevoie. Fiind încă foarte naturali şi proaspeţi, noi încă ne băgăm la munca asta, a gândirii: în calculatoare, în programare, chiar şi în cercetare. Suntem performanţi unde ne ducem, pentru că încă nu suntem atrofiaţi de tehnică. Noi încă visăm şi, visând, creăm.


REPERE BIOGRAFICE
Născut în Moldoviţa, jud. Suceava, Viorel Darie a absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii “Al. I Cuza” din Iaşi în 1973. După terminarea studiilor a fost angajat în Institutul de Tehnică de Calcul din Bucureşti, înfiinţat în 1969. A lucrat mai întâi ca matematician, apoi ca cercetător, numărându-se printre vârfurile din domeniul tehnicii de calcul din acei ani. A plecat din Institut în 1992, după ce tehnologia din Occident a invadat întreaga piaţă de profil din România. A lucrat în domeniul bancar iar în prezent este programator de aplicaţii pentru calculator la TVR.

Este cunoscut drept realizatorul celui dintâi program de şah pe calculator din ţară.

Dostları ilə paylaş:


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə