Jorge Amado

Sosind în Ilhéus, taica Arolu îi indică plaja unde se afla locuinţa lui Iemanjá, o peşteră deasupra stâncilor, scăldată de valuri. El îi duse o ofrandă de galanterii: o sticluţă cu parfum, săpun, un batic albastru pentru păr.

Stăpâna mărilor, doamna furtunilor, ce căuta ea în hotarele înguste ale acelui râu cu ape molcome? Negrul Castor Abduim da Assunçăo, fiul lui Xangô, cu o latură a lui Oxalá şi alta a lui Oxóssi, grava la foc în metalul alb, cu unelte primitive, dând formă şi viaţă sirenei din centrul evantaiului. Evantaiul lui Iemanjá este din argint, din aur cel al lui Oxum, neavând aur şi argint, pe unul îl toarnă în metal alb, pe celălalt în metal galben. Frumoasele le utilizează la serbarea vrăjitorilor când vin să danseze în mijlocul poporului.

Tiçăo dorea să aşeze evantaiul printre fetişurile din sanctuar: cine ştie, aşezată în atelier, poate că ca va abandona ungherele şi cotloanele şi va lua în mană evantaiul fără egal, şi va aprinde în atelier lumina aurorei şi a bucuriei.

Venind din râu, afluent al împărăţiei sale, acolo Oxum se proclamase şi fusese suverană, ocupase hamacul în care dormea şi visa. Dar Oxum, după cum ştim noi de la sectă sau de la vrăjitori, este eleganţă şi seducţie, capriciu şi orgolii, inimă uşuratică. Nu se oferă drept companie, ci drept amantă: timpul amantelor e tumultuos şi scurt Epifânia plecase luând cu ea evantaiul aurit. Alma Penada o însoţise o bucată de drum. Acum, câinele o înconjura pe Diva când ea apărea şi dispărea după copaci. Se juca, dând din coadă, iar ea îi dădea resturi de mâncare înfăşurate în frunze de manioc.

Iemanjá din Sergipe, stăpâna plajelor de cocotieri şi a albului salinelor, dulcea Inae. Mamă şi soţie, făcută pentru sarcină şi naştere. Iemanjá înseamnă fecundare şi permanenţă. Ea a fost aceea care i-a născut pe vrăjitori când i s-a dăruit lui Aganju la începutul începuturilor, la începutul lumii. El, Castor Abduim da Assunçăo se născuse copil de sclav şi se făcuse negru eliberat, om liber, fără stăpân şi fără şef: protejat al lui Oxalá, îşi dorea un fiu, cel puţin unul: Alma Penada nu îi era suficient.

Nu ştiu ce-i aia frică nici atunci când îl căutau gorilele ca să-l omoare din ordinul Domnului Baron. Nu ştia nici ce-i aia timiditate, se arăta aşa cum se arată soarele, impulsiv şi arzător. Aşa-l proclamau femeile, aducându-l pe tapet prin vorbe şugubeţe şi de duh: Castor Abduim, Diavolul stăpânilor.

Din contra, în faţa Divei părea un altul, nu era acelaşi Tiçăo, veselul potcovar, maistrul fierar îndemânatec, seducătorul fetelor, servitoarelor şi doamnelor, care, vrăjite, se predau supuse în faţa îndrăznelii lui. Deocheat fiind, umbla năuc adulatul prinţ de abanos, disputatul tăciune încins. Bolnav de lingoare, îşi pierduse farmecul şi elanul.

Iemanjá venise din mare să-i dea o altă măsură, să-l facă fricos şi timid, un laş. Unde-i era curajul de-a merge după ea, de-a o lua de mână şi de-a o aduce captivă? Unde îi erau râsul zgomotos, vorbirea directă, lumina feţei lui mari, a nasului puternic şi a buzelor groase, a ochilor fermecători? Ce se-ntâmplă cu negrul Castor Abduim da Assunçăo, lovit de lingoare, târându-se la picioarele unei albe? Albă? Avea părul lung, tenul mat: pe plantaţia de trestie-de-zahăr din Santo Amaro, ar fi trecut drept mulatră-albă.

Sirena înota printre valuri sub un cer de stele. Castor mai dăltui puţin – dalta lui era un cui îndoit – felia de lună. Deoarece luna este stăpâna mării în absenţa lui Janaina. Era gata evantaiul în a cărui oglindă va putea să se privească şi să se recunoască.

Nu, nu mai putea continua în acea apatie, o zdreanţă, un papă-lapte, amorezat, pierzându-şi timpul cu un amor de fanfaron cu ocheade fugare şi intenţii ghicite. Trebuia să devină din nou negrul hotărât, mândru şi arogant, de altădată. Nu ca să se târască aşa, îmbrobodit, îi pusese el coarne Baronului, proprietar de plantaţii, stăpânul vieţii şi al morţii, avusese întâietate în patul madamei, pe rogojina slujnicei, ca în final să-i pocească mutra. Nu era omul care să se predea supus în faţa unei prăpădite de albe, un amărât de gândac, aceea pe care o dorea mama copiilor lui, bunica nepoţilor lui, stăpâna casei lui. Trebuia să-i adreseze o cerere lui Omolu, bătrânul, cunoscut şi drept Obaluaie, cel care vindeca lingoarea şi vărsatul de vânt, frigurile şi febra fără-nume, ca să-i redea sănătatea şi vigoarea. Va profita de ocazie şi le va da de mâncare şefilor, sfinţilor lui protectori, Xangô, tatăl lui, Oxóssi şi Oxalá. Ca să se vindece de lingoare, de deochi, de farmece. Pentru nimic altceva.

Bastiăo da Rosa dirija construcţia morii, stătea toată ziulica lângă Diva. După câte se părea şi se spunea, devenise prietenul familiei. Îi adora pe bătrâni, se-nţelegea bine cu Jăozé, Agnaldo şi Aurélio, erau văzuţi împreună la bodega lui Fadul. Luptă grea, suferinţă şi intrigi: Tiçăo aflase de pariuri şi de previziuni. Numai că, în orgoliul lui dur, nu dorea să intre în competiţie, să facă uz de şiretenii, să se dea bine pe lângă rude. Dorea s-o aibă, da, şi pentru totdeauna. Dar numai dacă ea voia să vină de bunăvoie, dacă aşa-i dicta inima. Nu va recurge la vrăji pentru a o face să se decidă să-l iubească şi să i se ofere datorită farmecelor şi vrăjitoriilor. Asta era problema lui, a lui Castor Abduim da Assunçăo, şi nu a vrăjitorilor.

Pe evantai, Iemanjá era o splendoare: privind la fundul sirenei îl vedeai pe cel al sergipanei.

După plecarea trupeţilor, în toiul nopţii, Tiçăo se duse să-l trezească pe păsărarul Dodô Peroba de pe Caminho dos Burros, singur nu s-ar descurca. Alma Penada deschidea drumul spre pădure, însă Oferecida preferase să rămână lângă cuptor, aşteptând pui pentru a doua oară. Prima dată, fătase şapte căţei. Mamă iubitoare, era disperată să se vadă despărţită de pui, care sfârşiseră prin a fi risipiţi prin tot satul. O pereche cu Merencia şi Zé Luiz, alta pe terenul defrişat al lui Altamirando, iar ceilalţi trei au fost oferiţi grăjdarului Lírio, lui Zinho şi lui Edu. Ca şi cum acestuia din urmă nu i-ar fi ajuns droaia de căţei şi de pisici pe care Zilda o adusese în bagaje. După mutarea familiei în Tocaia Grande, Edu, continuând să lucreze la atelier, se duse să locuiască din nou cu părinţii.

Soarele încă nu răsărise când Tiçăo şi Dodô descărcaseră deja în casa negrului vânatul prins: o paca79 mare şi grasă, să tot fi avut vreo zece kilograme, două cutiá şi o şopârlă prinse în timp ce răscoleau pădurea în căutarea unei broaşte ţestoase pentru Xangô. Aduseseră şi câţiva cameleoni, melci, boii lui Oxalá. Dodô Peroba se-ntoarse să adune păsările: lăsase cursele în scorburile copacilor: dacă nu se grăbea. Edu şi Nandu aveau să le înşface ei.

În lipsa lui Tiçăo, Ressu, iia bassé80, bucătăreasa orixá-urilor, se apucă de treabă, punând Ia fiert în oalele de lut ignamul şi porumbul alb, tăind quiabo81 pentru tocăniţă: pe foc, pe o bucată de tablă săreau floricelele, ofranda lui Obaluaie. În ajun, Castor bătuse la uşa cocioabei lui Ressu şi când fata îi deschise în speranţa unui câştig, el o salută invocându-l pe sfânt: Eparrei! Are nevoie de serviciile tale: Ressu era calul lui Jansan, făcută într-o luntre pentru novice în candombléul82 din Casa Branca, pe când era o puştoaică în Bahia. Ressu îşi puse la gât mărgelele de culoare roşu-închis şi aduse iataganul şi erukere-ul83 din coadă de cal.

Terminând cu vânatul, negrul traversă râul şi se îndreptă spre terenul desţelenit al lui Altamirando: porcul era indispensabil, fiind mâncarea preferată a lui Omolu. Bărbatul tocmai se sculase, rămase surprins: Tiçăo vâna caititu84, porci mistreţi, porci-cu-spini, la ce-i trebuia lui un porc de cocină? Am nevoie de el, viu, explică Tiçăo. Îşi petrecuse noaptea dând târcoale curselor, dar degeaba. În afară de o paca, numai o surucucu85 se prinse în laţ, nici urmă de porc mistreţ.

— Un purcel de lapte îţi convine? Mare, nu am. L-am tăiat pe ultimul sâmbăta trecută.

Îi convenea: chiar dacă nu era decât un purceluş de lapte, făcea, totuşi, parte din rasa porcinelor. Altamirando refuză să primească vreo plată: dar cantitatea mare de vânat sărat pe care Çăo îl aducea acasă, trimis în dar de Tiçăo? Ca să nu mai vorbească de faptul că încă îi mai datora un rest de bani pentru cuţitele cu care defrişa, făcute pe credit de fierar.

— Ia purcelul, după aia ne socotim noi.

Pe malurile râului, cerul roşiatic anunţa soarele. Trupeţii încă dormeau.

Ca să evite dezordinea şi abuzurile, începură prin a-l servi pe Exu cu rachiu de trestie. Acolo se afla el în sanctuar, micul Exu din fier bărbatul de la răspântii, cumătrul dibaci, cu sexul mai mare decât picioarele. După aceea, ca să grăbească pregătirea mâncărurilor, i-au tăiat capul broaştei ţestoase – nu există animal care să moară mai greu: în oală, bucăţile încă se mai zbăteau şi se mişcau de parcă ar mai fi avut viaţă în ele. În timp ce aţâţa focul, Ressu, fără să se întoarcă, întrebă:

— Obol din simpatie? Niciodată n-am văzut atât de mare.

— E pentru sănătate.

— Eşti bolnav? De când?

— Şi dragostea e o boală, numai că nu se vede. Îţi slăbeşte trupul, e mai rău ca lingoarea. Farmece, ştii ce-s alea?

— Cum de nu? Mi s-au făcut şi mie, şi din cele mai rele. Parcă ai fi deocheat, dar e mai rău: nu mai ai nici un chef de viaţă.

Chiar şi aşa, curiozitatea ei nu era satisfăcută:

— Porcul este pentru Omolu, foarte bine. Dar pentru cine toate animalele astea diferite?

— Obligaţia pe care o am faţă de căpetenii, de mai mult timp. Cred că de aceea sunt aşa de fără vlagă…

— Fără vlagă? Tu?

— Râse obraznic.

Tiçăo o zori:

— Haide, să n-apuce să se lumineze de ziuă.

Ea aţâţă focul de sub cutiile de tablă şi de sub oale: carnea de broască-ţestoasă fierbe greu. Se duse împreună cu Tiçăo în fundul casei, el avea un cuţit ascuţit şi un vas făcut dintr-o nucă de cocos. Ressu ţinu purcelul de labe. Tiçăo îl înjunghie. Când ţâşni sângele, roşu şi fierbinte, negrul îşi apropie gura de gâtul animalului şi sorbi viaţa. Cu nesaţ şi lăcomie. Apoi a fost rândul lui Ressu. La sfârşit, umplură coaja de nucă pentru ofranda sfinţilor.

Cântară cântecele lui Omolu. Bătând din palme în ritm de opanijé86, dansară dansurile orixá-ului: cele ale bolnavului, ale cocoşatului, ale ologului, ale celui mâncat de vărsat-de-vânt; pe cele ale vraciului care-i salva pe oameni de ciumă şi de deochi răpunând moartea. Tiçăo, atingând podeaua cu capul, salută şi-şi oferi jertfa, obolul de sânge, implorându-l pe Obaluaie să-i dea forţă pentru a învinge farmecele şi deochiul care-i luaseră graiul şi care-l legaseră de mâini, care-l sufocau.

Mâncarea fu servită în cutii de conserve şi în farfurii de tablă: pentru fiecare din orixá, un fel diferit, încă aburind. Atotô, Omolü! Pentru mediatorul bolilor şi al sănătăţii, porcul şi floricelele. Oke, Oxóssi!

— Regele Quetu87, stăpânul pădurilor, vânător: îi serviră paca, şopârlă şi cutia. Pentru Xangô, stăpânul tunetelor şi fulgerelor, broasca-ţesioasă şi tocăniţa: kurô-kabiessi! Iar pentru Oxalá, marele orixá, părintele tuturor – melcii din pădure. În afară de ignam şi porumb, totul fără sare, aşa cum cere el şi cum îi place. Mâncărurile îmbietoare în sanctuar, în faţa fetişurilor din paie, din fier, din lemn şi din metal: xaxarául88 lui Omolu, arcul şi săgeata lui Oxóssi, ciocanul cu două capete al lui Kangô, însemnul lui Oxalá.

Se auzi atunci tunând şi fulgerând, urletul pumei şi al irbisului negru. Stelele stinse se aprinseră din nou pe un cer roşiatic, de culoarea sângelui. Iansan sosi pe un nor negru, se urcă pe calul său, îşi luă iataganul şi crukereul, scoase strigătul de război, dansă dansul de luptă şi de victorie, îl luă pe Tiçăo la sân, alungă duhurile care-l înconjurau, îi curăţă corpul de farmece. Într-o clipă, nimic mai mult: Ressu îşi încălţă din nou papucii.

Acum, Castor Abduim era protejat din toate părţile, toate drumurile îi erau deschise.

Plini de sânge din cap până-n picioare, se duseră să se scalde la râu, luând şi o bucată de săpun. Pe drum, Ressu povesti:

— Vorbeşte lumea că Bastiăo îşi zugrăveşte casa pentru petrecere.

— Ce petrecere?

— Adică… pentru ziua când ea se va hotărî să se mute la el. Dar, după mine, el se va linge pe bot. Acum, prin urmare…

— Credea în puterea vrăjilor. În forţa jertfelor.

Se spălară cu săpun, curăţară carapacea broaştei-ţestoase, Tiçăo îi promise, mulţumindu-i pentru ajutor:

— Am să fac din ea o cutie în care să-ţi păstrezi banii.

Se bălăciră în apă, înotară, corpurile li se atinseră şi, la răsăritul soarelui, se lăsară în voia poftelor: nimeni nu-i de fier şi orice scânteie aprinde o pălălaie. El, cu gândul la Diva, nu-i ieşea din cap: ea, fără subînţelesuri, numai din plăcere. Nu era pentru prima dată, se mai întâmplase, numai că în hamac şi nu acolo, în apa râului.

— Doar dacă-i proastă… – Murmură Ressu.

Se întoarseră la atelier ca să pună carnea la sare, puseră de-o parte câteva bucăţi pentru prieteni: turcul, Coroca. Altamirando. Bătrânul Gerino şi mulţi alţii: Tiçăo se născuse cadorisitor.

— Îi duci şi doamnei Vanjé?

— Îl provocă Ressu.

— Du-i tu, dacă vrei. Eu, nu. Sunt lucruri ce nu pot fi cumpărate nici cu bani, nici cu cadouri. Dragostea nu este o marfă.

Din uşa atelierului, după ce plecă Ressu, negrul Castor Abduim, revenit la normal, îşi aruncă privirile spre malul celălalt, unde locuia nesuferita aia. Era hotărât: va ieşi în calea ei eu pieptul gol şi, de bunăvoie sau cu forţa, o va lua în braţe şi o va trânti în hamac să-i arate el valoarea unui negru îndrăgostit. Sosise timpul să pună punct acelei iubiri neîmplinite, fără cap şi fără coadă, înainte ca albul cu ochi albaştri să i-o ia înainte şi să-l lase cu buza umflată. Atotô, Omolu, părintele farmecelor şi al vărsatului, al forţei şi al sănătăţii, atotô, părintele meu Obaluaie!

Castor Abduim traversă pe malul celălalt: în curând nu va mai trece peste pietre, udându-şi picioarele în apă. Angajaţi de colonelul Robustiano de Araújo, tăietorii de lemne doborau copaci, tăiau cu ferăstrăul trunchiuri pe care Guido, Lupiscínio şi şlefuitorii aveau să le transforme în piloni şi scânduri pentru podeţul proiectat. Colonelul se îndoise că cei doi meşteri dulgheri ar putea realiza o lucrare de aşa anvergură, sugeră posibilitatea de a aduce specialişti din Itabuna. Lupiscínio, unul din constructorii depozitului de cacao şi al grajdului, fusese ofensat de propunere: în fond, Colonelul îi cunoştea prea bine competenţa

— Pune, dumneata, banii, Colonele, şi lasă restul în seama noastră. Moşierul pusese banii, căpitanul Natário da Fonseca intră şi el cu ceva: în scurt timp, traversarea râului se va face în deplină siguranţa şi cu plăcere. Cu un an în urmă, când sergipanii se stabiliseră acolo, cine şi-ar fi putut imagina asemenea progrese, ca podeţul şi moara?

Cât despre moară, construcţia se apropia de sfârşit. Bastiăo da Rosa comanda două calfe, fiind pe punctul de a termina pereţii: Lupiscínio şi fiul. Arturzinho, strunjeau presa aproape gata. O mulţime de femei trebăluiau în jurul lucrării: Vanjé şi nurorile ei. Clara, nevasta lui Zé dos Santos cu fetele – moara se ridica la hotarul dintre terenurile cultivate de cele două familii. Plantaţia şi animalele lui Altamirando erau puţin mai încolo. Dar veniră să dea o mână de ajutor şi Çăo şi mama ei. Das Dores. Çăo dorea ca Zinho s-o înveţe să mânuiască rindeaua. Zinho spera s-o înveţe să mânuiască un instrument mai plăcut. Femeile transportau pietre, pregăteau mâncarea, schimbau vorbe şi zâmbete cu bărbaţii. Castor nu o zări pe Diva în toiul forfotei, pe unde-o fi? Trebuie să fie pe câmp. Negrul se aşeză pe jos, îi salută pe confraţi:

— Bună ziua la toată lumea.

Bătrâna Vanjé se apropie:

— Dumnezeu să te binecuvânteze. Tiçăo. Ressu ne-a adus un sfert de paca, zice că tu l-ai vânat. Dumnezeu să-ţi dea îndoit.

— Arătă spre construcţie:

— Vezi? Nu mai durează mult până o să începem să facem făină şi nu va mai fi nevoie să aducem din altă parte. La prima tranşă, îţi voi trimite nişte prăjiturele.

Şi Bastiăo da Rosa, cu mâinile şi pieptul murdare de var, veni să stea de vorbă:

— Prima casă din piatră pe care am făcut-o aici a fost a ta, îţi aminteşti? Aici, am mai făcut case din cărămidă, din lemn, din pământ şi chiar din chirpici. Am făcut o troacă, seră, grajd, dar ce n-am făcut! Prin aceste locuri, omul trebuie să ştie de toate, numai o meserie nu-i de ajuns. După ce termin lucrarea asta, mă transform în dulgher şi dau o mână de ajutor la podeţ.

Era un bun vorbitor şi îi cucerea pe cei cu care discuta, fie bărbaţi, fie femei:

— După ce terminăm podeţul, vreau să-i fac casa nouă a donei Vanjé. Ca s-o scol din hruba în care locuieşte. Nu-i aşa, bătrânica mea?

Râseră amândoi, bătrâna şi maistrul zidar, la vestea acestui proiect. Bastiăo da Rosa o trase pe Vanjé lângă el şi o îmbrăţişa:

— Ce oameni cumsecade sunt pe-aici, Tiçăo.

Ce şmecher, Bastiăo da Rosa, şiret ca nimeni altul. Cu ochi albaştri, părul blond, ca un străin. Şi ce-i cu asta? Tiçăo nu va renunţa în ruptul capului, nu se va de-o parte, plecând cu coada între picioare.

Tocmai voia să întrebe de Diva când dădu nas în nas cu ea, ducând o piatră pe cap, pe care o ţinea cu mâinile. Transpirată, cu faţa roşie ca focul, era şi mai inimoasă! Văzându-l pe Castor, se opri şi-i zâmbi. Tiçăo se ridică dorind să o ajute.

— N-am nevoie.

Lăsă piatra lângă şantier, îşi şterse sudoarea cu dosul palmei şi veni lângă negru. Tu, aici? E ceva nou.

— Se aşeză lângă el.

— Am venit să te văd. Am făcut un abebe pe care ţi-l dăruiesc.

— Ce-i aia?

— Este evantaiul lui Iemanjá. N-ai auzit niciodată de el?

Niciodată. Auzea pentru prima dată şi nu ştia ce-ar putea fi. Sfinţii ei erau alţii, sfinţii Bisericii, aduşi din Europa la prova corăbiilor. În Sergipe, se amestecau pe plantaţiile de trestie-de-zahăr şi la fabricile de zahăr cu zeităţile lui Tiçăo, sosite din Africa în cala corăbiilor de sclavi. Însă Diva ştia prea puţin despre aceste lucruri şi mistere.

— Evantai… N-am avut niciodată.

Un evantai adevărat, la fel eu cele pe care doamnele îngenunchiate le purtau cu graţie şi eleganţă la slujba de duminică din Maroim? Avusese evantaie din pai, multe: serveau la răcorirea feţei şi la aţâţarea focului.

— Unde e?

— E la atelier. Poţi să vii după el oricând doreşti.

Diva ridică privirea spre negru, gânditoare. Nu era străină – şi cum ar fi putut fi, doar dacă era proastă şi bleaga din cale-afară – de interesul pe care i-l purtau Tiçăo şi Bastiăo da Rosa, şi unul şi celălalt dându-i târcoale, mergând pe urmele ei, copleşind-o cu priviri şi zâmbete. Maistrul Bastiăo era neobosit, tot timpul în jurul lui Vanjé şi al lui Ambrósio, prânzind pe şantier în fiecare zi, lăudând mâncarea şi mirodeniile, ducându-se seara cu bărbaţii să stea la taclale la cârciumă, să bea rachiu, ca şi cum ar fi făcut deja parte din familie. Tiçăo stătea şi-o urmărea de departe, intra în vorbă când o vedea jucându-se cu Alma Penada pe lângă atelier, sau apărea la râu când se scălda ea.

— Vrei să vin eu după el la atelier?

— Ştii că ai intrat acolo numai în ziua când ai sosit şi de atunci, niciodată? Parcă ţi-ar fi frică.

— Frică de ce?

— Izbucni în râs, acelaşi râs hohotitor din ziua când îl confundase pe negrul Castor Abduim cu Turcul Fadul Abdala:

— Chiar azi am să vin.

La lăsarea serii. Diva se ţinu de promisiune. Se opri în uşa atelierului, se uită înăuntru, cuptorul era aprins, dar nici urmă de negru. Făcu un pas înainte, intră, se uită în jur, văzu sanctuarul. În îndepărtata după-amiază când sosise acolo, nu mai văzuse nimic altceva în afară de spatele gol şi de bucata de piele slinoasă de porc-mistreţ legată în jurul mijlocului.

Patru farfurii cu mâncare, obiecte din fier, din lemn, din pai şi din metal, farmece. Privea fascinată. Deodată, simţi acelaşi miros puternic şi pătrunzător care o învăluise în hamac. În noaptea unică şi fără egal în care s-a îmbarcat pe corabia lunii şi când corpul i-a sângerat. Ştiu. Înainte de a-l li văzut sosind. Se întoarse uşor: Castor, tot numai un zâmbet, vorbi:

— Simte-te ca acasă.

Ce voia să spună cu asta? Diva nu-l întrebă, de unde atâta curaj? Tiçăo se duse într-un colţ între pereţii unde se aflau obiectele acelea stranii, fascinante. Se înclină reverenţios, cu vârful degetelor de la mâna dreaptă atinse pământul înainte de a se întinde pe jos să sărute piatra în cadrul ceremonialului icá89.

Se ridică şi luând un obiect, nou-nouţ, sclipitor, se îndreptă spre Diva. Ea se simţea în acelaşi timp nerăbdătoare şi înfricoşată, învăluită într-o atmosferă de mister şi vrăjitorie. Întinse mâna, temătoare. Castor îi dădu evantaiul: în ochii fierarului strălucea o lumină roşie şi puternică, lumină sau flacăra, jar încins. Vocea era o suflare gravă şi înăbuşită.

— Sirena este Iemanjá, adică tu.

Diva îşi privi chipul reflectat în oglinda metalului. Uitându-se cu atenţie la figura întipărită pe el, se recunoscu, sau, mai bine-zis. Se ghici: părul, bustul, poponeţul. Zâmbi, lăsă ochii în jos aşteptând ca el să continue şi să rostească în cele din urmă cuvintele mult aşteptate.

În tăcere, braţele o apucară şi o strânseră cu violenţă, pe neaşteptate şi cu îndrăzneală. În loc să rostească vorbele afectuoase pe care ea le aştepta şi dorea să le audă, gura lui Castor, într-un potop de buze, limbă şi dinţi, îi acoperi buzele ei, se închise peste ele, avidă şi feroce, strivindu-i-le. Ea nu era obişnuită cu aşa ceva şi i se făcu frică, o frică atroce. Rămase rece şi insensibilă, moartă pe dinăuntru. În locul duioşiei şi blândeţii, brutalitatea şi îngâmfarea. Cu un efort ieşit din comun se desprinse de el şi, înainte ca nemernicul să mai încerce s-o ia din nou în braţe, înfuriată, îl pocni peste faţă:

— Nu gândeşti deloc?

— Îi spuse şi ieşi în goană.

Tiçăo rămase atât de perplex, prostit, încât o lăsă să plece fără să spună un cuvânt, fără a face un gest s-o reţină. Nici măcar nu observă, stupefiat şi înfrânt că ea-şi întrerupse fuga pentru o clipă, lungă cât o viaţă, şi-l aştepta: mirosul lui Castor îi umplea nările, i se impregnase pe trup, îi circula prin vene. Dar el nu o văzu: orbit de furie, înmărmurit de ciudă, cu mâna neagră pe obrazul care-i sângera.

Abia când ajunse acasă, tremurând şi cu sufletul la gură. Diva îşi dădu seama că ţinea în mână evantaiul din metal pe care Castor îl modelase şi-l dăltuise pentru a i-l oferi. Arma de care se folosise în clipa fatală a neînţelegerii, evantaiul lui Iemanjá. Iemanjá are două chipuri, spun marinarii din portul Bahia: o faţă blândă şi liniştită şi un profil aprig, furtunos.

Deşi Dona Ester nu şi-a făcui apariţia la balul dat în onoarea nobilei ei prezenţe în Tocaia Grande, un succes absolut încununa fericita iniţiativă. Veteran al acelui loc, Pedro Cigano, regele armonicii, nu-şi mai amintea de o petrecere pe cât de animată pe atât de liniştită. Pentru început, confruntarea violentă dintre Castor Abduim şi Bastiăo da Rosa, prevăzută şi anunţată de Durvalino Ai-să-vezi-Dumneata, nu avu loc. Castor şi Bastiăo nu numai că statură de vorbă ca doi prieteni, dar şi băură împreună, ciocnind cu Lupiscínio, soţul sărbătoritei.

Ca să compenseze, casierul îşi văzu reconfirmată cea de-a doua previziune a lui: era clar şi evident pentru cine dorea să observe şi să tragă concluzii, către cine dintre cei doi curtezani se îndrepta preferinţa sergipanei Diva. Mândră de cei cincisprezece ani recent împliniţi, îşi despleti cozile şi-şi prinse părul cu o fundă mare, roz, de aceeaşi mărime şi culoare ca aceea prinsă în talia rochiei de stambă, fustă cu volane, corsaj cu jabou, făcută de dona Natalina. O minunăţie.

Cine este această Natalina al cărei nume încă nu a apărut în povestirea despre Tocaia Grande şi care apare acum, în plină petrecere: despre cine e vorba, de unde a apărut? Ei bine, este vorba de văduva lui Joăo Medeiros, originar din Alagoa, puţin vorbăreţ, care fusese administrator pe Plantaţia Bom Retiro şi care murise într-o ambuscadă recentă pusă la cale nu se ştie de cine şi nici din ce motiv. Prea bătrână ca să se mai prostitueze, ştiind să coasă şi fiind proprietara unei maşini manuale Singer, se stabili în Tocaia Grande, unde optă pentru profesia de croitoreasă. Se întâmplară atâtea lucruri noi în sat, încât unele trecură neobservate: în cazul donei Natalina, pe lângă o eroare, s-a comis şi o nedreptate.