Jorge Amado

Când se văzură în pădure fără câine, la mâna banilor de pomană şi încă ceva pe deasupra pus din milă de către Leovigildo Calasans, proprietarul litierei, Leocádia, octogenară, văduvă, mamă, soacră, mătuşă, bunică, îşi aduse aminte de rubedenii. În acele momente necăjite, cine ar fi putut să-i ajute, dacă nu vărul? Văr de gradul al treilea sau al patrulea, dar nu mai puţin respectat, Colonelul Boaventura Andrade, ultima dată când fusese în Estância, de mult, îi recunoscuse şi îi salutase la târg, unde vindeau surplusul de produse. Milionar, neştiind unde să mai pună atâta bănet, nu dispreţui sărăcia rudelor sale. Aşezat pe o ladă lângă verişoara Leocádia, stătu de vorbă cu ea, aducându-şi aminte de oameni şi întâmplări, unele plăcute, altele triste. Pe lângă faptul că-i era verişoara; Leocádia fusese iubita trombonistului José de Andrade, tatăl Colonelului. Multe mazurci, multe xote dansaseră împreună la petrecerile de neuitat de la Lira Estancíana.

— Puţin a lipsit să nu-ţi fiu mamă, vere Boaventura.

Înduioşat, lordul Grapiúna îşi deschise portmoneul şi-i dădu nişte mărunţiş pentru copii. Mărunţiş? O grămadă de bani pe care Leocádia îi păstră în caz de boală sau pentru doctor. La despărţire. Colonelul îşi oferi serviciile dacă într-o zi ar fi avut nevoie de ele, în Ilhéus, vă stau la dispoziţie, cu orice, nu trebuie decât să scrieţi. E de-ajuns să scrieţi pe plic: colonelul Boaventura Andrade, Ilhéus., Statul Bahia, şi scrisoarea ajunge, nici nu trebuie să puneţi numele străzii, acolo toţi mă cunosc.

Povestea nu se deosebea de celelalte, se repeta mereu aceeaşi, cu mici diferenţe de detalii. Lucraseră pământul în asociaţie, cunoscuseră vremuri prospere. Apoi s-a întâmplat ce se ştie: pământurile s-au întors în proprietatea stăpânului, iar trestia-de-zahăr a luat locul porumbului şi al maniocului. În Estância, nu aveai cum să-ţi câştigi existenţa: nu mai era pământ de lucrat, nici slujbe în comerţ, nu aveai altceva de făcut decât să lucrezi pe nesfârşitele plantaţii.

Altădată, Estância ajunsese o metropolă importantă în viaţa Statului Sergipe. Mărfurile, transportate pe mare, descărcate pe malul râului Real, se acumulau în portul Crasto. Din Estância, plecau spre regiunile din interior, intensă activitate a convoaielor şi vânzătorilor ambulanţi. Însă şinele de cale ferată care legau Bahia de Sergipe treceau departe de oraş, condamnându-l astfel, dacă nu la moarte, la decadenţă. Locuitorii nu au avut altă alternativă decât plecarea spre sud: faima plantaţiilor de cacao îi atrase pe dezmoşteniţi. Cu atât mai mult dacă pierduseră pământul, lucrul şi speranţa.

Atunci, Leocádia îşi aminti de ruda îndepărtată şi milionară. Adună clanul laolaltă, propunând exodul. În total, douăzeci şi trei de suflete, părinţi şi fraţi, unchi şi veri, de acelaşi sânge: şapte femei, şase bărbaţi şi zece copii minori, de diferite vârste. Tânăra Neneca refuză să plece, era în vorbă cu Osiris, strălucit orator oficial şi flautist mediocru la Lira Estanciana, un amărât de casier în modestul magazin de stofe al tatălui său, Américo, în fine, un mort pe picioare. Neneca profită de ocazie ca să plece de-acasă şi să se ducă să locuiască împreună cu supirantul: o povară în plus pe umerii bietului Américo. Gabriel, tatăl Nenecăi, ameninţă cu cerul şi cu pământul, ei nici nu-i păsă, iar Leocádia îi spuse să lase apa să-şi urmeze cursul şi să tacă din gură: dacă furioasa voia să rămână acolo să facă foamea şi să sfârşească prin a-şi vinde trupul, n-avea decât, ei aveau destule pe capul lor.

Leocádia îi scrise Colonelului, aducându-şi aminte de întâlnire şi de ajutorul oferit. Dacă murise?

— Întrebă Vavá, băiatul cel mare al Leocádiei, să tot fi avut vreo cincizeci de ani. Dacă s-ar fi dus, vestea morţii lui ar fi ajuns negreşit în Estância, veştile rele circulă uşor, nu se pierd şi nici nu întârzie. N-o să răspundă, prevesti ginerele Amândio, un cobitor incurabil.

Nu numai că a răspuns, dar o făcu printr-o telegramă, a fost o adevărată senzaţie. Îşi adunară calabalâcul, se urcară la clasa a treia în trenul spre Bahia de unde vor lua vaporul pentru Ilhéus, numărându-şi bruma de bani. În Ilhéus, vărul se va ocupa de ei.

Lucrul nu lipsea, mai ales la vremea culesului, dar Colonelul nu dorea să-şi vadă rudele salahorind în precara condiţie de zilieri. Îşi aminti de Tocaia Grande şi se hotărî să se ducă personal acolo să vadă care era situaţia. Cu ajutorul lui Natário, alese locul, la hotarul dintre plantaţie şi crescătoria lui Altamirando. Acolo se vor putea dezvolta. Colonelul le va da câte ceva pentru început, nu riscau să vină cineva să le ia pământul ca să planteze pe el trestie-de-zahăr. Nici măcar Colonelul nu o putea face ca să planteze arbori de cacao: nu exista proprietar. Pământuri pustii, nu trebuia decât să fie ocupate.

Colonelul îl rugă pe Natário să se ducă să-i întâmpine pe cei din Estância la gara din Taquaras când vor sosi de la Ilhéus. În definitiv erau rude, nu numai consăteni, bătrâna avea să împlinească în curând optzeci de ani, meritau mai mult decât simpla compasiune. Astfel că Natário luă cu el un catâr cu căpăstru, blândeţea întruchipată, şi, pentru siguranţă, un hamac şi o prăjină: dacă bătrâna nu putea merge călare, va fi transportată pe umeri. Îi aşteptă la gară şi îi conduse până la Tocaia Grande.

Coana Leocádia nu părea deloc bătrână. Uscăţivă, bine-făcută, nu-şi arăta vârsta. Dezinvoltă şi animată, îndrăzneaţă, ţinu catârul la pas cu catârca nărăvaşe pe care o călărea cel trimis de vărul ei, şi ceru informaţii:

— Este un loc civilizat? Are orchestră? Care-i hramul bisericii? Cine-i patronul spiritual?

Un zâmbet vag înflori pe buzele lui Natário:

— Orchestră încă nu există, dar nu lipsesc fluierul şi ghitara. De asemenea, nu există nici biserica: în afară de astea, este foarte civilizat, ai să vezi dumneata. Patronul spiritual, ascultă-mă pe mine: dacă are vreunul, este acest servitor al dumitale. Căpitanul Natário da Fonseca.

Trei dintre femei erau gravide: Fausta, Hilda şi Zeferina.

Coliviile agăţate pe pereţii din chirpici ai frizeriei nu erau mai mult de jumătate de duzină. Fără să punem la socoteală colivia păsării cancan, mai tot timpul goală, fiindcă pasărea zbura prin căscioară, în libertate, căutând insecte cu ciocul ei lung. Nici aceea a porumbiţei. Aveau păsărele minunate, alese pe ochi şi pe sprânceană de Dodô Peroba. Cum se explică faptul că erau atât de puţine dacă păsărarul aducea din pădure o grămadă, de fiecare dată când îşi aşeza laţurile în puncte strategice?

Edu şi Nandu, asociaţi în negoţul cu păsări şi animale mici, expuneau o ofertă variată la târgul de duminică, clienţilor din împrejurimi. O pasăre înveseleşte casa şi până şi căminul cel mai sărac şi mai dezolat se îmbogăţeşte şi se înfrumuseţează cu cântecul şi penajul unei corrupriăo96, ale unei mierle, al unui cardinal, al unui curió97, al unei păsări-negre, unui canar, unei turturele, unui pintassilgo: lista e vastă. Cât despre papagali, sunt tovarăşi intimi şi de nepreţuit. Nu numai păsările, dar şi alte animale. Văduva Natalina avea o maimuţă jupani de culoarea mierii arse care sforăia în cutia maşinii de cusut, înfăşurată în coada-i lungă. O vorbă din popor spune că maimuţele jupará, denumite şi maimuţele-de-noapte, sunt plantatori de cacao; dorm toată ziua, iar noaptea şi-o petrec distrându-se. Merencia şi Zé Luiz creşteau la olărie un şarpe Jibóia: depăşise doi metri şi încă nu terminase de crescut. Ţinea la distanţă animalele dăunătoare şi alunga şerpii veninoşi. Târfele şi copiii optau pentru maimuţele mici.

Dodô Peroba nu vâna păsări ca să le vândă la târg, cu atât mai puţin ca să le ţină închise în colivii, decorându-i frizeria – denumirea încăperii modeste unde fusese instalat scaunul făcut de Lupiscínio drept frizerie era o lăudăroşenie ca şi numele dat tăpşanului acoperit cu paie drept sală de bal, un fel de a vorbi al sătenilor.

Din recolta bogată a curselor, de multe ori, păsărarul nu păstra nici măcar o pasăre. După ce le studia cu o atentă minuţiozitate, după ce le supunea unor teste şi exerciţii curioase şi ciudate, selecţiona foarte puţine exemplare, bazându-se pe concluzii misterioase numai de el cunoscute. Le elibera în marea lor majoritate, dacă nu chiar în totalitate şi, văzându-le cum zboară fericite datorită nesperatei libertăţi, manifestând atâta bucurie, încât părea absurd, te gândeai că le prindea numai din plăcerea de a le elibera.

Cele alese – datorită frumuseţii, cântecului, vivacităţii, cine ştie de ce?

— Aveau să trăiască în coliviile atârnate în frizerie, ocupând cea mai mare parte a timpului păsărarului. Dodô le îmblânzea şi cu o răbdare infinită şi o măiestrie extremă le învăţa să facă lucruri uimitoare. Cu ciocul puneau în mişcare, în colivii, mecanisme din sfori împletite, coborând şi ţinând degetare pe care le umpleau din jgheaburi de tablă, ca şi cum ar fi fost oameni care scoteau apa din puţ. Destupau capacele de la sertarele din lemn ca să mănânce iarba-cănăraşului, deschideau şi închideau uşa coliviei şi câte şi mai câte, o mulţime de abilităţi. Dodô le comanda pocnind din degete.

Meu Menino, Flor do Mato, Cravina, Arrepiado, Bogalhudo, fiecare avea numele ei: veneau zburând atunci când erau chemate de vocea mieroasă a îmblânzitorului. Bărbierul reuşise să le facă să zboare, când se eliberau din temniţa coliviei, înăuntrul şi în afara casei, să meargă departe şi după aceea să se întoarcă pentru a se aşeza sus pe colivie sau pe uşa făcută din lemn de bambus care le aştepta, deschisă. Cântau mai mult şi-i permiteau lui Dodô să le mângâie. Copiii, muţi de uimire, petreceau ore în şir privindu-l cum le învaţă pe păsări acele lucruri imposibile.

Maestru la fluierat. Dodô fluiera melodii, păsările sofre reluau şi învăţau să imite la perfecţiune ciripitul păsărilor din colivie. Păsărelele lui Dodô Peroba nu erau doar blânde şi învăţate ca altele de prin regiune: erau artiste care meritau să apară la circ. Aşa îi spusese colonelul Boaventura Andrade care-i cumpărase un concriz-concriz, Joăo-pinto, sofreu şi corrupiăo sunt câteva din numele cu care este cunoscută pasărea sofre – ca să i-o ofere în dar lui Sacramento; o auzise vorbind despre nostalgia cântecului păsării corrupiăo, după ea nu exista ceva mai înduioşător.

Păsările pe care Dodô le creştea şi le îmblânzea, nu erau de ajuns pentru comenzile pe care le primea de la moşii, de la Taquaras chiar şi de la Itabuna. Cu toate acestea, păsărarul se despărţea de ele împotriva voinţei sale şi cu tristeţe şi numai după o îndelungă târguiala. Nu-i vindea primului care-i ieşea în cale, oricui. Voia mai întâi să se asigure că cel care cumpăra iubea cu adevărat animalele, că nu era unul din acei cruzi stăpâni de crescătorii de cocoşi şi păsări care-i creşteau pentru lupte şi pariuri.

În frizerie trăia liberă o turturică, pe aceasta el nu voia s-o vândă pentru tot aurul din lume: îl ciupea de degetele de la picioare, i se aşeza pe umăr sau pe coama zbârlită, descoperind şi smulgându-i cu ciocul primele fire de păr albe. Nu lipseau propuneri de cumpărare, deja primise câteva şi le refuzase pe toate, înfuriindu-se, pierzându-şi răbdarea obişnuită, atunci când insistau. Cum putea să trăiască fără să o audă repetând în orice clipă onomatopeea veselă şi sonoră: fogo-pagou, fogo-pagou98! Stătea în uşă, aşezat pe un scăunel din lemn cu pasărea pe cap, ciugulindu-i părul.

Ei bine, iată că într-o noapte, după ce încetă forfota trupeţilor, când liniştea se aşternu peste pârloagă, Dodô Peroba se trezi din somnul uşor auzind-o surprins pe turturică emiţând, veselul avertisment: la acea oră trebuia să doarmă în colivie, încă nu se iviseră zorile. Se ridică de pe rogojină şi îşi ciuli urechile în întuneric: păsările dormeau, nu din salon venea strigătul care continua să se facă auzit, un apel încăpăţânat. Venea de afară, o fi de la o pasăre pierdută, disperata şi înnebunită. Cine ştie, poate avea o aripă rănită, neputând să zboare şi cerând ajutor?

Umblând fără să facă zgomot pentru a nu deranja păsările, Dodô Peroba se furişă până la uşă. Nu apucă să facă nici doi paşi că şi dădu cu ochii peste zănatecă, stând de-a buşilea, în ploaie. Văzându-l în întuneric, Çăo zâmbi, se ridică în picioare şi întinse braţele către el.

Se umflă apele râului, aproape că termină cu Tocaia Grande.

Sub o ploaie torenţială, ud leoarcă, cu mantaua plină de apă, colonelul Robustiano de Araújo descăleca la uşa atelierului potcovarului. Îi dădu hăţurile însoţitorului său, Nazareno, fratele mai tânăr al lui Gerino, doi oameni de absolută încredere:

— Aşteaptă-mă la depozit.

În uşă, Castor Abduim îl salută pe plantator cu entuziasm:

— Intră, cumetre, casa e a dumitale. Finul dumitale s-a născut, vino să vezi ce frumuseţe de mulatru.

Şi Colonelul era mulatru. Dar în acel ţinut, diferenţa se făcea între bogaţi şi săraci: ca un plantator să nu fie considerat alb, trebuia să fie negru ca smoala asemeni colonelului José Nique, care se lăuda sus şi tare cu rasa lui. Negrul Zé Nique! Frumos şi milionar! Se proclama el de sus. De pe calul lui pursânge lovind cu cravaşa din piele împletită şi cu cap din argint. Colonelul Robustiano îi dădea, la începutul sezonului agricol, părintelui Nfariano Bastos, paroh al catedralei Săo Jorge, o danie pentru altarul sfântului războinic, şi un obol, tot liberal, taichii Arolu pentru sanctuarul lui Oxóssi, stăpânul naturii. Cei doi, sfântul şi vrăjitorul, trebuiau să menţină ploile în limite rezonabile pentru ca florile şi mugurii de cacao să se dezvolte normal, fără pericole şi ca recolta să fie mai mare. Ofrandă urgentă şi necesară: pe malurile râului Cobras timpul făcea ravagii.

Colonelul îşi descheie mantaua şi o puse pe pietroiul de lângă forjă ca să se usuce: ce vreme mizerabilă şi îngrozitoare!

— Am primit mesajul cu vestea cea bună, am venit s-o vizitez pe cumătră. Cum se simte?

— Nu-şi mai încape în piele de bucurie, râde întruna.

Promisiunea de încuscrire venea de departe. Terminându-şi de plătit împrumutul pe care-l făcuse de la Colonel pentru cheltuielile de instalare a atelierului, datorie pe care o achitase în rate, a la vonté99, după cum îi permisese generosul creditor – nu e nevoie să te agiţi, Tiçăo. Nu-i nici o grabă: îi repeta la fiecare plată – Tiçăo îl anunţase:

— Când am să mă căsătoresc o să vă rog pe dumneavoastră şi pe dona Isabel să-mi botezaţi primul copil.

— O vom face eu multă plăcere, Tiçăo.

Negrul se ţinuse de promisiune. De căsătorit nu se căsătorise, dar se combinase cu cineva, acelaşi lucru în practică. Când Divei începuse să i se vadă burta, văzându-l pe Colonel în Tocaia Grande, Tiçăo îi spuse:

— M-am legat, colonele, iar finul dumitale este deja comandat.

— Negrul lăudăros şi glumeţ adăugă:

— După pofta inimii.

După poftă, în legănat, în geamătul hamacului. Amanţi, el şi Diva păreau mai mult îndrăgostiţi: de certuri sau neînţelegeri, nici nu putea fi vorba; de mână, zâmbitori, erau mereu împreună, schimbând secrete şi săruturi şi se spunea că se născuseră unul pentru altul. El o numea negresă, negresa mea, iar ea îi spunea albul meu. Îşi odihnea capul pe pieptul negru şi lat, iar el îi atingea burta cu palma desfăcută, măsurându-i amploarea. Aşteptau, neliniştiţi.

În cele din urmă, zorile s-au dovedit a fi agitate în atelierul fierarului La început de sezon, se redusese afluxul convoaielor cu cacao uscată. Când au apărut durerile în timpul nopţii, Tiçăo se duse după cocoş, legat cu prudentă antecedenţă de gutuiul din grădină, şi-l sacrifică orixá-urilor. Abia după aceea plecase după Coroca.

Pe urmele moaşei, curând, rudele feminine invadară casa: Vanjé, Lia şi Dinorá. Dinorá cu o burtă diformă, atât de voluminoasă de ziceai că vrăjitorii îi unseseră cu ulei mădularul lui Jăozé şi aveau să se nască gemeni. Cosma şi Damian.

Degeaba făcu mutre Castor, încercând să-şi impună prezenţa lângă rogojina unde suferea Diva. Când se oprea din gemut, îi zâmbea, vitează, ca şi cum ar fi fost o mamă veterană.

— Ieşi afară!

— Îi porunci Coroca, împingându-l pe negru:

— Du-te şi stai cu sfinţii tăi.

— Autoritatea moaşei, cea mai mare posibilă.

Aşezat lângă sanctuar, Tiçăo aşteptă, reţinându-şi nerăbdarea. Alma Penada şi Oferecida se întinseseră la picioarele lui, şi ei nerăbdători, adulmecând aerul cu boticurile, cu urechile ciulite, neluându-şi ochii de la prietenul lor. Era pe cale să se întâmple ceva, ştiau ei.

Auzind ţipătul. Castor se ridică dintr-o săritură şi dădu buzna în cameră. Coroca ţinea în mâini nou-născutul şi arătă corpul mic şi murdar de sânge în lumina alburie a zorilor ca să-l vadă cu toţii: Tiçăo şi Diva, Vanjé, Lia şi Dinorá cu burtoiul ei. În pieptul negrului, inima i se înmuie şi îşi simţi ochii umezi. De când se ştia el, nu plânsese niciodată. Nici măcar atunci când primise, la sfârşitul iernii, vestea sosită cu destulă întârziere, despre moartea unchiului său Cristóvăo Abduim, potcovar şi şeful orchestrei în zilele de sărbătoare. Îi spusese Divei: dacă va fi băiat, se va numi Cristóvăo ca unchiul meu care m-a crescut; dacă va fi fată, îi pui ce nume vrei tu.

În aceeaşi zi. Trimise vorbă prin soldatul Romeu da Luz colonelului Robustiano de Araújo la Plantaţia Santa Mariana.

— Nu uita să-i spui Colonelului că i s-a născut finul.

Romeu da Luz îl însoţi pe Gerino până la atelierul fierarului ca s-o vadă pe Diva şi să-l cunoască pe fiul lui Tiçăo.

— O sărbătoare continuă, nu lipsi nimeni. Zilda îi aduse un pieptăraş şi botoşei croşetaţi de ea. Fadul scoase din rezervele lui şi agăţă la gâtul lui Cristóvăo, ca să-l ferească de deochi, un lănţişor cu o smochină mică, din aur. Printre primii care apăruseră, Bastiăo de Rosa şi Abigail, ca semănând cu o putină, toată rotunjoară: deşi rămăsese gravidă înaintea Divei, născuse la trei zile după ea.

— Dacă va fi fată – hotărî meşterul zidar – când vor creşte amândoi se vor căsători. Rămâne înţeles de pe-acum, Pe plantaţii, culesul se terminase şi se apropia de sfârşit uscarea prafului de cacao. O recoltă ce depăşise toate previziunile şi aşteptările, dublă faţă de cea dinainte datorită impetuoasei producţii a arborilor tineri. În casele coloneilor banii curgeau gârlă, se acopereau creditele la filialele lui Banco do Brasil din Ilhéus şi Itabuna, în conturile curente ale firmelor exportatoare. În cabarete, moşierii făceau să curgă şampania în valuri, le cadoriseau pe metrese cu inele cu briliante, brăţări de aur, coliere de perle. Pentru ca un colonel să fie cu adevărat respectat, trebuia să aibă o casă civilă şi o casă militară: în cea civilă, o soţie austeră şi religioasă, stăpâna căminului, dedicată îngrijirii familiei, datoriilor materne: în cea militară, o amantă frumoasă, şi şic, elegantă, bună la pat, o companie veselă, pentru delectarea ochilor şi plăcerea trupului şi pentru a trezi invidia celorlalţi.

Pentru a da o imagine a dezmăţului, se vorbea prin oraşe, pe plantaţii, că domnii colonei îşi aprindeau trabucurile cu bancnote de cinci sute de mii de reali. Într-adevăr, se pare că într-o noapte de chef memorabilă, când se sărbătorea sfârşitul recoltatului într-un cabaret din Ilhéus, colonelul Damasio de Castro sau fiul lui, licenţiatul Zequinha – versiunile erau contradictorii – dădu foc unei bancnote de cinci sute ca să aprindă cu ca ţigara Wandei Miau-Miau, în semn de suprem omagiu. Aprinse ţigara blondei poloneze şi acelaşi foc îl folosi şi pentru trabucul Suerdicck făcut manual în fabrica din Săo Felix.

Nu mai puţin bogată şi fericită fusese şi recolta Jacintei Coroca, o recoltă de bebeluşi. Nu pierduse niciunul şi în loc de şapte, au fost nouă, unul după altul. Cum aşa, dacă au fost şapte gravidele care defilaseră prin Tocaia Grande, de-o parte şi de alta a râului, în timpul iernii, sub ploaia măruntă? Dinorá, conform previziunilor curioşilor, născu gemene la o diferenţă de mai puţin de jumătate de oră între cele două fetiţe, două păpuşele, după cum se lăuda moaşa. Marta şi Maria, primele gemene ale Corăcăi. Al nouălea, de fapt primul care s-a născut, a fost adus pe lume de Guaraciaba, nevasta lui Elói Coutinho, o familie originară din Recôncavo. De la ei aflase Castor de moartea unchiului său Cristóvăo Abduim şi despre comportamentul cucernic al Madamei La Baronne, dedicată activităţii de la Biserică. Mai mult decât vârsta, soarele de la tropice o îmbătrânise fără însă a-i diminua elanul, continua activă şi plină de zel: spunând rugăciuni înflăcărate, secera paracliseri adolescenţi fără deosebire de culoare, păstrând, totuşi, o anume slăbiciune veche pentru cei negricioşi, dintre acoliţii Domnului, favoriţii.

Pantofari de meserie, Guaraciaba şi Elói îşi ridicară o colibă şi începură să lucreze, cu tenacitate şi pricepere, pielea şi lemnul. Guaraciaba, în ultimele zile de sarcină, era cât pe-aci să nască în drum. A fost prima din acea succesiune de naşteri: una din femeile din Estância. Zeferina, încheie ciclul, născând un băiat în noaptea când au început să se reverse bebeluşii.

Cinci fele şi patru băieţi în mâinile Jacintei Coroca, mâini binecuvântate după cum o lăuda bătrâna Vanjé, laudă care se generaliza din gură în gură: trimiteau după ea de pe moşiile din vecinătate. Îi salvă viaţa soţiei colonelului Setembrino Arruda pe a ei şi pe a copilului – transformând, într-o fericită reuşită, o naştere dificilă, prematură, la şapte luni. Dona Beatriz se odihnea în conacul de pe moşie, între Taquaras şi Tocaia Grande, aşteptând data prevăzută să meargă să nască în Ilhéus, asistată de capacitatea doctorului Ismael Alves, obstetrician ideal, fie prin cunoştinţele mult elogiate, fie prin vârsta respectabilă. Deodată, se-ntâmplă acel neprevăzut, acel doamne-ajută-ne: trimiseseră degrabă un mesager cu un cal şi cu ordinul de a o aduce pe Coroca zburând, cu toate pânzele sus. Sosise la timp, ţinu totul sub control, luptă cu moartea, pas cu pas, nu-i fu teamă. Oare?

Colonelul Robustiano Andrade îi dădu o recompensă cumetrei Diva, o recompensă demnă de cine culegea peste cinci mii de măsuri de cacao şi înroşea cu fierul atâtea cirezi, nenumărate capete de animale: boi, vaci, juncani, viţei şi doi tauri guzeras100 cumpăraţi cu aur greu din îndepărtatul Stat Minas Gerais, cu tată campion importat de către faimosul crescător colonelul Alfredo Machado. O recompensă în bancnota de cinci sute, foşnind de nouă ce era.

— Isabel ţi i-a trimis, cumătră, să-i cumperi nişte lucruşoare finului ei.

Vizită de felicitări, aşadar, veselă. Totuşi, Tiçăo percepu în comportamentul plantatorului, de obicei vorbăreţ şi glumeţ, o teamă latentă. Nu îndrăzni să-l întrebe de ce, dar Colonelul însuşi, luându-şi rămas-bun în uşa atelierului, îi destăinui:

— Sunt foarte îngrijorat, Tiçăo. Chiar foarte mult.

— Şi de ce, dacă-mi daţi voie să vă întreb?

— Plouă fără încetare la izvoarele râului, în torente din ce în ce mai puternice. Râul stă să dea pe dinafară, nu ştiu ce se va întâmpla. Doamne ajută să nu fie nimic. Pentru orice eventualitate, am dat dispoziţii să se retragă vitele mai spre interior, unde se află crescătoria de viţei, ştii tu.

Şi acolo ploaia spăla valea, îngroşa râul. Plantatorul şi potcovarul statură câteva clipe şi se uitară la cerul acoperit de nori negri, denşi, ascultând vuietul vântului traversând pădurea. Colonelul Robustiano de Araújo adăugă înainte de a pleca prin ploaie:

— Cel mai mult mă tem de arborii de cacao gata să dea în floare: recolta poate fi compromisă. Să ne rugăm lui Dumnezeu să înceteze ploaia.

Cícero Moura, cunoscut prin bordeluri sub porecla de Doutor Permanganato, scund şi delicat, reprezentant al Koifman & Cia. Una din principalele firme exportatoare de cacao, străbătea în sus şi-n jos ţinutul scăldat de apele râului Cobras, călare pe Envelope, un catâr greoi şi prudent, cu pasul măsurat şi precaut; pe drumurile pline de noroaie, desfundate şi periculoase, siguranţa călăreţului depinde de calitatea animalului.

Nici măcar atunci când străbătea potecile tăiate prin pădure, când mânca la comun în micile adăposturi, Cícero Moura nu renunţa la lavalieră, la gulerul şi manşetele apretate, la batista care-i ieşea din buzunarul hainei, la lanţul de ceas atârnat de vestă, la părul lucind de atâta briantină, cu cărare pe mijloc, ultima modă. Ca şi cum s-ar fi dus la o petrecere, într-un fel aşa şi era, fiindcă, la conacurile de pe moşiile unde se oprea ori de câte ori putea, sosirea lui agita bucătărese şi servitoare, el fiind un mare apreciator al meselor bune şi al slujnicelor. Mic şi slăbănog, la fiecare masă mânca până nu mai putea. Cât despre servitoare, avea toate motivele să le prefere.