Jorge Amado

— Vin să te ajut.

Analiză dimensiunea patului, grandioasă, cu o urmă de reproş în vocea-i cântată:

— Aici i-ai pus-o Jussei, nu-i aşa? O după-masă întreagă… Târfă neobrăzată!

Deşi trecuse atâta timp, ea încă-şi mai aducea aminte cu durere şi ranchiună. Turcul îi atinse trupul gol cu mâna lui enormă:

— O femeie asemenea ţie nu mai există. Şi nici nu va exista.

Zezinha îşi scotea haine din cufăr, alegea cu ce să se îmbrace. Se pregătea ca şi cum ar fi plecat la Ilhéus şi nu în acel capăt de lume.

Când forfota se potoli, după ce făcură baie în râu, după ce mâncară nişte carne uscată, friptă şi graviole77 coapte, ieşiseră să se plimbe prin cătun. Fetele se uitau din uşa cocioabelor, salutau glumeţe. Coroca îl ironiza trecând pe lângă ei în Baixa dos Sapos:

— Ai o prietenă, coane Fadu? Felicitări, ai ştiut să alegi. Se întoarse spre musafiră:

— Tu eşti Zezinha, nu-i aşa? Eu sunt Jacinta, când Fadu vine la tine, eu rămân să-i păzesc bodega.

— Am venit numai să-mi iau la revedere, plec la Sergipe. Fadul îmi vorbeşte mereu de dumneata, spune că faci cât zece bărbaţi.

— Drăguţul de el.

Parcurseră Tocaia Grande de la un capăt la altul, ea îi cunoscuse pe bătrânul Gerino, pe Merencio şi Lupiscínio, pe Castor îl cunoştea deja: nu numai din vedere şi din conversaţie, şi din restul. Întorcându-se la magazin, Zezinha îşi spuse părerea:

— La fel de sărac ca şi Butiá, locul unde m-am născut. Numai că Butiá, în loc să meargă înainte, merge îndărăt, ca racul. Dacă aş putea, aş rămâne aici, cu tine.

În dimineaţa următoare, după o noapte albă. Fadul se despărţi de trupeţi şi de Zezinha, în glume şi râsete. Când ultimul convoi ajunse pe şosea, turcul îi dădu Corocăi cheile casei şi revolverul, îşi puse sacii pe doi catâri şi o însoţi pe fată la tren în gara din Taquaras.

Tăcuţi, străbătură zeci de leghe. Trişti de parcă s-ar ii despărţit pe vecie. Urcându-se în tren. Zezinha îi aminti, atingându-i pieptul cu degetul:

— Pune să-ţi sape un puţ, nu uita.

Nu încercă să-şi ascundă lacrimile:

— Mulţumesc pentru ajutor.

— Făcu un efort să zâmbească:

— Şi pentru restul.

— Necontrolate, suspinele izbucniră hohotitoare şi triste.

Turcul băgă mâna în buzunar, scoase o basma mare, cu flori, decolorată şi i-o dădu Zezinhei care-şi ascunse faţa-n ea, stând în picioare, în uşa vagonului.

Fadul voi să vorbească, nu putu. Trenul fluieră, se puse în mişcare. Zezinha do Butiá îi flutura în semn de rămas-bun baticul cu Hori decolorat.

Durvalino se dovedise extrem de harnic, neobosit la muncă şi cinstit: dacă dosea câte un bănuţ cu care-şi alimenta viciul la femei, era o sumă atât de nesemnificativă, încât Fadul se prefăcea că nu ştie. În afară de asta, era un puştan clevetitor şi cârcotaş. Regele poreclelor datorită înălţimii şi limbii trăncănitoare: Prăjină, Undiţă-de-Peşte. Colportor, Las-că-vezi-tu şi Ai auzit? Chiar aşa, cu semn de întrebare în glas. Astea erau cele principale; erau şi altele, mai puţin folosite, mai poetice: Limbricul-Turcului, Firimiturile-Târfelor, Păduchi-de-Câine.

Nici un om în deplinătatea facultăţilor mintale nu ar încerca să rivalizeze cu Pedro Cigano la postul de trâmbiţător – şef al evenimentelor petrecute în acele ţinuturi sălbatice, teritoriul întins şi turbulent scăldat de apele râului Cobras cu un număr infinit de proprietăţi, de locuri de înnoptare, de cătune, sătucuri, comune. Oferindu-şi la un preţ de nimic sunetul armonicii sale, semn de veselie şi sărbătoare, Pedro Cigano, picioare-de-şapte-leghe, străbătea drumurile, ducând, dintr-un loc în altul, ultimele informaţii, ştirile cele mai recente: cine murise şi cine se născuse, care cârciumă se deschise şi care-şi închise porţile, certuri, scandaluri, concubinaje, încăierări între bandiţi, ocupări de terenuri, ucideri de indieni, vânzări de plantaţii şi moşii, locuri în care se instalau târfele, la fel de umblăreţe ca muzicantul. Merita toată încrederea pentru că nu inventa, trebuia numai să se facă rabat la întinderea şi volumul întâmplării: el adăuga câte ceva de câte ori povestea, înflorea, dintr-un fir de păr ajungea să împletească un coc.

Dar, în ceea ce priveşte hotarele Tocaiei Grande, nimeni nu se compara cu Durvalino, care era la curent cu cel mai mic incident, cu orice bârfă a fetelor, cu orice neînţelegere trecătoare între trupeţii care trebuiau să-şi facă rondul, cu intrigile amoroase: nimic nu se întâmpla în Tocaia Grande fără ca Durvalino să nu afle şi să nu comenteze. Poartă-Vorba, aşa i se spunea, dar la acest purtat de vorbă şi la obiceiul de a exagera – prin care-i semăna lui Pedro Cigano – mai trebuie adăugată şi mania de a prevedea desfăşurarea fiecărui eveniment, anunţând ce se va întâmpla. Pe lângă Poartă-Vorba, îl mai porecliseră şi Las-Că-Vezi-Tu.

Figură familiară în Baixa dos Sapos, o încasa în mod constant ca urmare a bârfelor lui, a se-spune-că, a zvonurilor şi intrigilor, dar mai ales datorită împrejurărilor şi ghinioanelor. O tot luase pe coajă şi fusese fugărit de câteva paraşute arţăgoase care s-au considerat ofensate sau calomniate de Undiţa-de-Peşte, deşi, în general, era primit bine de târfele curioase, atunci când îşi făcea apariţia cu un aer misterios, întrebând după cum îi era obiceiul: aţi aflat noutatea? Cu Ai-aflat îl salutau când îl vedeau apărând bălăbănindu-şi cataligele şi cu ochii holbaţi.

Mulţumită lui Durvalino, Fadul o ducea bine: deja nu mai trebuia să se trezească de cu noapte pentru a-i servi pe trupeţi înainte de plecare. Îi dăduse lui sarcina asta neplăcută. Ajungea la magazin după ce se uşura, după ce făcea o baie în râu şi după ce-şi lua cafeaua cu făină de manioc, carnea uscată şi siropul de zahăr. Gata să asculte, împreună cu politicosul „bună dimineaţa, patroane”, veştile, comentariile şi previziunile servitorului care nu se ducea la W. C., la râu sau la cuptor, înainte de a-şi goli sacul:

— Dumneata ştii ce este între Tiçăo şi Bastiăo da Rosa din cauza Divei? Toată lumea ştie…

Şi Fadul ştia, chiar Durvalino îi atrăsese atenţia asupra interesului cu care cele două personaje amintite o înconjurau pe fata lui Ambrósio şi a lui Vanjé, făcându-i curte sub ochii tuturor. Cu înclinaţia spre jocuri caracteristică populaţiei din Tocaia Grande – cea stabilă şi cea flotantă – deja pariau pe cel care avea să iasă învingător din turnirul de politeţuri şi galanterii cucerind fortăreaţa gentilei sergipane. Că Diva era fecioară, nu încăpea nici o îndoială, nici Ştii-că? Limbă lungă şi veninoasă, nu avea dubii în această privinţă: fecioară până când Castor sau Bastiăo, unul din doi, avea să-i facă serviciul. Opinia publică era, evident, împărţită în două în legătură cu rezultatul disputei, însă Durvalino avea punctul lui de vedere gata format, nu admitea discuţii, era categoric:

— Dumneata nu găseşti că Bastiăo câştigă de departe? Are mult tupeu Tiçăo să creadă că Diva o să prefere un negru urât, o arătare – asta între noi, să nu m-audă el – unui alb care pare chiar că-i neamţ? Tiçăo o să rămână cu buzele umflate, ai să vezi dumneata.

— Tu consideri că Tiçăo e urât pentru că e negru, dar ca să fii şi tu la fel de negru ca el nu-ţi lipseşte aproape nimic.

— Durvalino era chiar mai închis la culoare decât mătuşa lui, o mulatră ce părea de cacao: Culoarea nu face pe cineva nici frumos, nici urât, la fel de frumos poate fi şi un alb şi un negru.

— Coborând vocea spuse, ca şi cum ar fi vorbit cu el însuşi:

— Zezinha, dacă ar fi fost albă, n-ar fi fost aşa frumoasă…

Pentru o fracţiune de secundă, el o revăzu la tejghea servindu-le soldaţilor rachiu de trestie. Şi imediat adăugă, mărind confuzia limbutului:

— Aşa că, eu pun pariu banii pe care tu mi-i furi că Tiçăo va câştiga…

Durvalino înghiţi în sec:

— Pe care eu îi fur? Dumneata să nu spui aşa ceva nici în glumă. Te blestem!

— După ce blestemă, reveni la tema pasionantă.

— Dacă dumneata spui că Tiçăo va fi învingătorul, nu sunt cu cel care să mă îndoiesc. Şi Ressu e de aceeaşi părere, e nebună după el. Aşa ceva… Dar ai să vezi dumneata: cearta asta se va sfârşi rău. Se va sfârşi cu pac-pac… O să vezi dumneata!

Împuşcături, certuri, scandaluri – mereu era câte ceva, de cele mai multe ori, din cauza jocului de cărţi sau din cauza femeilor. În general, tam-tam lipsit de importantă, nu producea nici panică, nici comentarii. Se întâmpla ca doi indivizi să se ia la harţă din cauza pariurilor la joc sau pentru vreo femeie: se insultau, se provocau, de cele mai multe ori, asta era totul, interveneau terţi pentru a-i linişti. Cu toate acestea, au existat situaţii delicate, incidente grave.

Cel mai grav dintre toate a fost la acea sărbătoare de Santo Antônio, de veşnică amintire, când Cotinha s-a ales cu un glonte în cap şi muri pe loc. Şi alte morţi măriră numărul crucilor în cimitir, dar numai două din amor: doi tăietori de lemne s-au luat la bătaie din cauza lui Sebá, o tipă fără valoare, de ultimă speţă, o ştoarfă. Ei bine, din cauza păduchioasei ăleia, unul din ei sfârşi într-o baie de sânge şi îngropat în fugă, fără nici o rânduială, în timp ce celălalt, ca un nenorocit, dispăru în codru şi nu se mai ştiu niciodată nimic de el. Şi tot fără să fie pedepsit – mai este nevoie să repetăm?

— Un paznic îl omorî pe un ajutor de soldat care încercă să-l trişeze când îi veni rândul să amestece pachetul cu cărţi: jocul sau femeile, singurele motive, după cum se vede. În afara acestor gropi, cimitirul se mări datorită şerpilor şi malariei care făceau ravagii în tot ţinutul de cacao.

O bolnavă dădu ortul popii pe şosea, aproape de acel loc, suferea de ascită, o duceau la Itabuna, o droaie de rude ducând cu rândul hamacul. O îngropară în sătuc, după o priveghere emotivă în chioşcul din chirpici şi un substanţial consum de rachiu, se stătu la priveghi toată noaptea graţie prezenţei solidare a trupeţilor şi a târfelor. În lipsa preotului, Fadul Abdala, om bun la toate, se rugă cu pioşenie pentru sufletul moartei, rostind psalmi în arabă, şi o făcu pe gratis: nu lua bani pentru serviciul religios, bunul Dumnezeu avea să ţină seama în ziua Judecăţii.

Au avut loc şi alte încăierări ceva mai mari care, ca prin minune, nu s-au terminat cu o nenorocire. Aşa, spre exemplu, când, un ajutor de soldat cu nasul pe sus şi neţinând la băutură, făcând pe nebunul, îşi permise să se lege de nevasta lui Chico Espinheira: în drum spre Taquaras, perechea înnopta pe câmp. Însuşi Chico Espinheira, acela care a fost chemat în faţa juraţilor în Ilhéus, la sfârşitul luptelor, acuzat că l-ar li omorât pe colonelul Justino Maciel şi pe doi paznici de-ai lui. Turcul şi soldatul Maninho veniră la timp pentru a împiedica o nenorocire: Chico Espinheira cu o mână îl ţinea pe Valério Cachorrăo de gâtlej, iar eu cealaltă mânuia încet vârful pumnalului. Valério Cachorrăo era plin de sânge, dar scăpă cu viaţă.

Pe când Tocaia Grande se afla încă la începuturi, doi tăietori de lemne, care, de altfel, veniseră împreună să-şi potolească poftele, s-au tăiat în cuţite ca să aleagă care dintre ei avea să petreacă noaptea cu Bernarda. O văzură la magazin, dar nici măcar nu-i vorbiseră: dacă ar fi consultat-o în prealabil, nu s-ar mai fi bătut, nici înjunghiat pentru că ea nu era disponibilă, fiind indispusă. Riscând s-o încaseze el, Fadul reuşi să-i despartă pe violenţii rivali – rivali de ce, dacă Bernarda nu se arătase interesată de niciunul din ei? S-au împăcat după ce, în cele din urmă, au renunţat la metisă. Coroca le spălă rănile cu alcool şi-l consolă pe unul din ei. Celălalt o luă pe Dalila, şi ea foarte apreciată datorită fundului uriaş.

Bernarda, imediat ce a ajuns în Tocaia Grande, dădu loc unor continue dispute, rezolvate fie cu bătaia, fie cu cartea cea mai mare trasă din pachet. Dar, ca să devină evidentă protecţia cu care o onora căpitanul Natário da Fonseca, mult râvnita încetă să mai fie obiect de pariuri şi provocări. Se putea prevala şi profita de acest statut servindu-i numai pe cei pe care-i accepta şi hotărându-se să-i primească numai în zilele libere care-i mai rămâneau, pentru a-şi câştiga existenţa. Rezervase trei zile pentru naşul ei aflând de următoarea lui sosire: ajunul venirii pentru a-i pregăti primirea în tihnă şi pe-ndelete, ziua de desfătare şi următoarea. Aceasta din urmă, pentru a-şi aminti în linişte principalul şi detaliile, fiecare vorbă, fiecare gest, surâsul ursuz, îmbrăţişarea puternică, respiraţia şi extazul. Viaţa ei se rezuma la aceste ore fericite, petrecute într-o companie blândă şi brutală.

Cam ăsta este bilanţul tulburărilor mai serioase, al accidentelor mai violente, al morţilor şi al răniţilor: nu au fost prea mulţi, multă bătaie, puţin sânge, încăierări neimportante, mici scandaluri. Fadul se săturase să le vină de hac strigând la ei, impunându-şi ascendenţa lui de negustor, dacă nu de creditor. Sau, în ultimă instanţă, cu bătaia, cum se întâmplase deja, în universul inuman de cacao, dacă Tocaia Grande avea un renume prost, nu-l merita. Loc paşnic, punct sigur de înnoptare: privelişte plăcută, ceva bani, distracţii uşoare.

Durvalino nu se mulţumi doar să prevadă încăierarea ca urmare a încăpăţânării cu care Bastiăo da Rosa şi Castor Abduim căutau să cucerească graţiile domnişoarei Diva: marcă data şi locul răfuielii. Va avea loc, desigur, duminică. În timpul petrecerii anunţate pentru a comemora prezenţa în Tocaia Grande a nevestei lui Lupiscínio, cetăţean merituos. Nevasta lui Lupiscínio, dona Ester, şleampătă, greţoasă, ipohondră, nu era genul petrecăreţ, nici măcar nu dansa. Plăcerea ei cea mai marc era să converseze cu vecinii despre boli şi despre eficienţa unor leacuri bizare şi a rugăciunilor infailibile.

Ani de-a rândul, dona Ester refuzase să locuiască în Tocaia Grande, rămânând în Taquaras în timp ce bărbatul şi fiul ei trudeau neobosiţi în acel capăt de lume. În cele din urmă, observând că Lupiscínio îşi tot rărea venirile acasă, trimiţându-i prin trupeţi şi ca pe o mare favoare cele necesare pentru cheltuieli, se hotărâse să vină pentru câteva zile să stea cu ingratul şi să-i dea binecuvântarea puştiului – un copilandru pe când plecase cu tatăl lui ca să înveţe de la el meseria de dulgher. Harnic şi îndemânatec, Zinho dorea să ajungă ebenist şi să-i corecteze pe ceilalţi, aşa cum făcea meşterul Guido:

— Dulgher, pardon! Muşcă-ţi limba, eu sunt meşter ebenist.

Dona Ester nu era genul petrecăreţ dar asta nu însemna că oamenii vor renunţa la ocazia de a sărbători. De altfel, ideea bairamului plecase de la negrul Tiçăo, care punea de câte o petrecere, după cum prea bine se ştie, oricare ar fi fost cauza sau obiectivul. Mai ales cu acea ocazie va profita pentru a lămuri ceea ce i se părea din ce în ce mai nedefinit – către care din cei doi candidaţi se îndreptau preferinţele Divei, dacă exista vreo preferinţă. Greu de ştiut, fiind vorba de o fiinţă atât de schimbătoare şi capricioasă: ba era toată numai râsete, ba avea o uitătură urâtă, cu faţa mofluză, cu un aer de harţă. Hotărî singur asupra petrecerii, fără să se mai consulte cu cineva, văzând cum apare pe Caminho dos Burros figura întotdeauna binevenită a lui Pedro Cigano. Fiind vorba de un chef, cine avea să se opună?

De mult timp Pedro Cigano încetase să mai fie singurul şi adulatul muzicant ce anima balurile din sătuc. Duminicile apăreau alţii, însoţiţi de interpreţi de violă, de mandolină şi din fluier. Dar continuau să-l considere cel mai bun dintre toţi, fără tăgadă. Şi, în plus, se mulţumea cu oricât, nu obişnuia să ceară luna de pe cer ca să pună mâna pe armonică, din care să smulgă cu degetele-i abile ofranda muzicii.

Ţigan pentru că era nomad, azi aici, mâine dincolo, cu acordeonul pe umăr, mergând prin atâtea fundături, umblăreţul avea o preferinţă evidentă pentru Tocaia Grande, un loc frumos, o încântare pentru ochi, pe care el îl cunoştea de demult, cu mult înainte de sosirea Turcului Fadul. Numai Coroca, într-o colibă făcută din patru crengi de palmieri uscate căzute dintr-un arbore mane bătrân, primea trupeţi. Convoaiele abia începeau să-şi croiască drum prin pădure ca să reducă timpul şi distanţa călătoriei.

În plecările şi venirile lui, Pedro Cigano asistase la dezvoltarea locului, bordeiele din Baixa dos Sapos, şirul de case de pe Caminho dos Burros, depozitul de cacao, magazinul turcului, baraca din paie, grajdul şi atelierul, însă nu şi-a închipuit că avea să vadă vreodată culturi crescând pe malul celălalt al râului, cuptor de ţigle şi cărămizi, moară, animale domestice înmulţindu-se, lăsate în voie prin pârloagă. Casa Căpitanului, asta, nu-l surprinsese deoarece îl auzise mereu spunând că în curând va veni să locuiască acolo, împreuna cu familia. Dacă te luai după ce se spunea în şoaptă şi pe ascuns – nimeni nu era aşa nebun să rostească anumite lucruri cu voce tare – Căpitanul sosise înaintea tuturor, înainte de a avea grad şi plantaţie, când nu era decât un şef de paznici, căpetenie a şefilor, având moartea drept însoţitoare şi slujindu-i ei.

În acele timpuri, stând de vorbă cu Coroca, Bernarda îl aşezase pe Pedro Cigano în rândul bărbaţilor inimoşi din Tocaia Grande: el, Fadul, Bastiăo da Rosa şi însuşi Căpitanul. Nu figura numele lui Castor Abduim deoarece fierarul nu-şi făcuse încă apariţia pe acolo. Faima de bărbat frumos nu-i venise numai de la puştoaică, multe alte târfe erau de aceeaşi părere: era vastă lista amorurilor cântăreţului, iubiri răspândite în imensitatea ţinutului scăldat de apele râului Cobras, oriunde existau câteva barăci, târfe care-şi făceau meseria, nevoia de tandreţe, singurătate.

În magazinul turcului, Pedro Cigano află pe neaşteptate din gura casierului Durvalino de rivalitatea incitantă care-l opunea pe negrul Tiçăo blondului Bastiăo da Rosa – Bastiăo da Rosa. Îşi aminti, figura pe lista Bernardei – şi de probabilul deznodământ tragic prevăzut de 0-să-vezi-dumneata.

Trecuse ceva timp de când Pedro Cigano nu mai venise prin Tocaia Grande, ocupat fiind să anime chefuri prilejuite de o Sfântă Misiune la Lagoa Seca, Corta-Máo şi Itapira: era condusă de un călugăr german, neîntrecut în a predica chinurile iadului şi în lăcomie, nu era mâncare să-l poată sătura, numai părintele Afonso îi putea ţine piept. Îl mai ţineţi minte? Arătă spre construcţia de pe malul celălalt, aproape gata:

— Aia de-acolo, ce mai e?

— Moara lui Ambrósio şi a lui Zé dos Santos.

— Îl lămuri Fadul:

— O s-avem făină de manioc din belşug.

— Bastiăo o face.

— Adăugă Durvalino:

— Toată ziulica şi-o petrece acolo, aproape de ea… De Diva… După mine. Tiçăo a căzut deja din şa, s-a ras pe bot.

Pedro Cigano nu luă partea nici unuia, era preocupat să analizeze creşterea aşezării:

— Da domnule, cine-ar fi zis…

— Întinse paharul gol în speranţa unei noi doze. În definitiv, era o grămadă de timp de când nu mai stătuse de vorbă cu amicul Fadul.

— Cacaoa a început să dea roade… – Spuse turcul, măsurând cam în silă încă o porţie pe gratis şi explicând ceea ce şi unul şi altul ştiau prea bine.

— Domnul fie lăudat!

— Închină vagabondul.

O ceată de copilandri trecu în goană prin faţa uşii. Ridicând praful, în frunte cu o fetişcană care-i făcea în fel şi chip: copii de căţele, labagiilor, poponarilor. Arătând spre ea, muzicantul voi să ştie cine era.

— Fata lui Altamirando. Çăo. E zănatecă. Hoinăreşte toată ziua cu băieţii, azi-mâine o s-o vezi cu burta la gură.

— Preveni Fadul.

Pedro Cigano însoţi privirea lui Durvalino pe urmele fugarilor; Casierul nu se îndeletnicea numai să comenteze viaţa altora, zâmbi regele armonicii, amuzat. Fata, întorcându-se şi ca să scape de urmărire, dădu buzna în magazin, se opri lângă turc, gâfâind. Prin rupturile zdrenţelor pe care le purta, se vedea vigoarea corpului adolescentin.

— Nu-i lăsa să pună mâna pe mine, domnu' Fadu. Vor să-şi bată joc de mine. Afară, gâfâitori, Nando, Edu şi fratele lui, Peba, de unsprezece ani, băiatul Căpitanului, dar nu şi al Zildei, care-i era doar mamă adoptivă, aşteptau. Siguri că ea se va întoarce să-i provoace după ce-o să bea poşirca pe care Limbricul-dc-Turc i-o dădea într-un pahar încă murdar de rachiu. Dar văzându-l pe Pedro Cigano, Çăo sfida joaca de-a baba oarba şi îi privi cu dispreţ pe puştii care o aşteptau, acolo, afară. În magazin era între bărbaţi, unul încă tânăr, dar ceilalţi doi, târşâiţi de viaţă. Se aşeză pe jos, nonşalantă, scoase limba la băieţi, îşi bătu braţul cu mâna într-un gest insultător cu degetul şi-i lăsă baltă. Cu picioarele întinse, cu râsul revărsându-se din gura-i întredeschisă, fericită de nu-şi mai încăpea în piele:

— O s-avem dans? Nimic nu-mi place mai mult ca dansul.

Gură spartă. Durvalino comenta fără încetare amăgirea care-i opunea pe Tiçăo şi pe Bastiăo da Rosa, discuta despre perspectivele pretendenţilor, făcea previziuni, nu accepta pariuri din lipsă de bani lichizi. Dar tăcea mâlc dacă, din întâmplare, cineva făcea vreo referire la cel care avea, cât de curând, să-i consume nebunei de Çăo fecioria expusă în văzul tuturor. Fiind el însuşi candidat timid, dar nu mai puţin activ, prefera să nu abordeze subiectul. La acest capitol riscant lăsa bârfa şi pălăvrăgeala pe seama celorlalţi, aceia care se complăceau în a se da mari. În felul lui tăcut, fără să-şi dea aere, le-ngenunchea pe târfele cele mai arogante, azi una, mâine alta în cazul lui Çăo, domnişoară şi înapoiată, erau concurenţi cu duiumul, focoşi şi la vedere. Într-ascuns, Durvalino.

Çăo nu-i băgă în seamă pe Edu şi pe Nando, şi cu atât mai puţin pe Peba, erau nişte incompetenţi. În oboseala alergăturilor, nu mergeau mai departe de strângeri, pipăieli, corpuri lipite: când voiau să-i ridice fusta, Çăo fugea. Faptul că acţionau împreună făceau imposibile consecinţe mai mari şi puştii, în adâncul sufletului, preferau iepele şi catârcele, cele viciate: erau ceva comun în majoritatea caravanelor care înnoptau în Tocaia Grande. Edu şi Nando le cunoşteau pe toate şi dacă venea vreun convoi nou, imediat le descopereau pe cele obişnuite cu bărbaţii. Aveau fler, nu se înşelau niciodată.

Adevăraţii concurenţi erau alţii, băieţii care atingeau vârsta adultă, deja le frecventau pe fete şi nu recurgeau la catârce decât în cazuri extreme. În special doi dintre ei îl preocupau pe Durvalino şi o interesau pe Çăo, care îi aţâţa la fel de mult ca şi pe casier. Sergipanul Aurélio, înalt, deşirat, care în ultimul timp învăţa să cânte la mandolină. Zinho, vechi în acel loc, întotdeauna curat şi ordonat, manierat, discret, neavând înclinaţii pentru golănisme. Care din ei va fi norocosul?

Numai Dumnezeu care o făcuse aşa, zănatecă, putea spune dacă Çăo simţea realmente o atracţie pentru vreunul din ei. Cu siguranţă că n-o lăsa rece niciunul, nici măcar băieţii. Proşti, neştiutori, incapabili – nu puteau s-o întreacă la alergat decât atunci când ea le permitea – băieţii, totuşi, făceau să-i treacă timpul mai repede şi-i aprindeau locul. Cât despre cei trei fanfaroni care-i dădeau târcoale şi căutau s-o pună Ia pământ în desişul pădurii sau în ascunzătorile de pe malul râului. Zinho, Aurelio şi Durvalino, ea-i ţinea în agonie, cu mădularul în mână şi plouându-le în gură. Se lăsa atinsă ba de unul, ba de altul, lăsându-i să şi-o pună pe coapse sau între fese, să-şi coboare mâna de pe sâni pe ciuful creţ, însă, când încercau să-i desfacă picioarele, găsea mereu o cale de a fugi.

Dacă cineva ar fi putut să-i ghicească gândurile, ar fi aflat că atracţie, dorinţă arzătoare şi jinduitoare, ea nu avea pentru un singur bărbat, ci pentru specia singulară a grăjdarilor. Nici copii, nici flăcăi: bărbaţi maturi, masculi feroce, armăsari. Ascunsă pe după copaci, i se întâmplase să-i vadă pe Fadul şi pe Castor urinând, putând să le aprecieze podoabele. Odată, putu chiar să le compare: amândoi erau împreună şi stăteau de vorbă. A lui Fadul – ah, Doamne!

— O minunăţie, părea de cal. A lui Castor – ave Maria!

— O aşchie scânteietoare, numai de-aici îi putea veni porecla. Pentru ăştia, da, ea şi-ar desface picioarele oricând ar fi dorit-o ei. La fel şi pentru muzicant, frumos ca Diavolul.

Împărăţia lui Iemanjá78 este oceanul, sunt apele sărate şi agitate, o lume nesfârşită: comparat cu marea, pământul este ceva infim. Castor Abduim, fugind de moarte sigură se îmbarcase pe un velier în portul Bahia. Toată noaptea văzu mâna lui Janaína în lumina lunii, ştergând urmele paşilor lui persecutaţi. Creasta de spumă în unduitul valurilor, ochii incandescenţi pe cerul înstelat şi, în pântecele de argint, cortegiul înecaţilor. Miri pe care ea îi alesese printre barcagii, pescari, marinarii cei mai viteji. Mergeau să se-mpreune cu ea pe patul nupţial de pe fundul mării, ţinutul lui Aiocá. Iemanjá are două chipuri, faţa şi reversul, faţa naşterii şi profilul morţii. Castor naviga spre libertate în apele care curgeau din sânii ei: condamnat la moarte, ea îi salvă viaţa: mamă şi soţie.