Jorge Amado

O zi oarecare pentru locuitorii din acea aşezare, dar nu pentru potcovarul siderat. Cu atât mai puţin pentru tânăra fată impetuoasă care era asemenea căţelei Oferecida aflată în călduri, sângerând prin labiile umflate ale vaginului. Astfel de lucruri şi altele la fel de ciudate pe care ni le rezervă viaţa – enigme, miracole, minuni – cad în sarcina naturii să le explice şi să le rezolve. Aşa îl învăţase însuşi Castor Abduim pe grăbitul Nando: nu e greu să repete un concept atât de vechi şi plin de bun-simţ.

Totuşi, cel care-şi dădu primul seama de transformarea Divei a fost Bastiăo da Rosa. Zidar solicitat, cetăţean cu un aspect plăcut, alb cu ochi albaştri, piesă rară prin acele locuri, bine cotat printre femei, iubit disputat de fetele uşoare.

Dintre casele, le numărai pe degete, din cărămidă şi ţiglă, ridicate pe Caminho dos Burros cu materiale de la olăria Merendei şi a lui Zé Luis, cea a lui Bastiăo da Rosa – José Sebastiăo da Rosa – era de departe cea mai frumoasă şi mai confortabilă, ceea ce este uşor de explicat: lucrând pentru el însuşi, insistase pe soliditatea fundaţiei şi pe perfecţiunea finisajelor. Ziduri albastre, ferestre roz cu parapet din lemn. Jgheab pe unde să curgă apa de ploaie. Şi luxul căsuţei pentru necesităţi, în curte: o gaură adâncă şi deasupra o cutie din lemn unde să se aşeze persoana. Ca în casele din Taquaras şi Itabuna. Prima latrină din Tocaia Grande, confort imitat imediat de Castor şi de Fadul. Totuşi, Fadul avusese iniţiativa de a comanda să se sape o groapă în spatele magazinului, înaintea haznalei care deservea grajdul şi pe trupeţi, o amenajare de-a colonelului Robustiano de Araújo.

Casă prea mare pentru un bărbat singur, se şoptea în Tocaia Grande că Bastiăo da Rosa avea de gând să se însoare, să-şi facă o familie, circulau zvonuri referitoare la logodnica din Itabuna, oraşul de unde era el. Acolo lăsase o faimă de curtezan, un dansator neobosit care sfâşiase inimile tinerelor nobile. Tocaia Grande nu era decât un loc de înnoptare pentru trupeţi când venise el acolo, contractat să construiască, în asociaţie cu Lupiscínio, casa din lemn a Turcului Fadul Abdala, care se hotărâse să-şi lase jos valiza de vânzător ambulant. Înţelegându-se bine, rămase definitiv, îi plăcu locul. Cum tot rămânea pentru ceva vreme pe la plantaţiile din apropiere, contractat să construiască barcazuri, copai şi sere, îşi lăsase să-i crească barbă şi mustăţi, dacă voia, putea să treacă drept străin, era destul să stâlcească limba. În Tocaia Grande, era la concurentă cu Tiçăo pentru favorurile târfelor.

Dar timpul trecea şi Bastiăo da Rosa continua să fie burlac, nici măcar nu se gândise să trăiască în concubinaj, deşi nu lipseau doritoare. Inclusiv Maria Beatriz Morgado, o vară săracă a doamnei Carmen Morgado de Assis Godinho şi, prin alianţă, a colonelului Enoch de Assis Godinho – săracă, dar nobilă. Bastiăo rămăsese mai mult pe Plantaţia Godinho. Maistru pentru lucrările de restaurare a conacului şi, ca să se distreze, şi-o făcuse amantă pe dona Maria Beatriz: nobila nu mai era fecioară, vărul cel bogat o culesese tot de plăcere. Dacă nu s-ar fi întâmplat astfel, verişoara cea săracă, deja de treizeci de ani, afişând un popou respectabil, ar fi rămas intactă pentru viermi. Îndrăgostită, domniţa voi să abandoneze patul şi mâncarea pe care verii i le furnizau din milă – în schimb, ca se ocupa de curăţenia din casă, le controla pe servitoare şi avea grijă de copii – ca să meargă să trăiască cu Bastiăo fără a cere măcar certificat de căsătorie şi fără a da satisfacţie prejudecăţilor, aroganţei şi fasoanelor familiilor Morgados şi Godinhos. Bastiăo da Rosa schimbă subiectul, îşi retrase corpul, nu avea de gând să putrezească la o răspântie de drumuri, victima unei curse, din cauza unei femei.

Traversă râul însoţit de Guido răspunzând invitaţiei bătrânului Ambrósio şi a lui José dos Santos pentru a discuta despre construirea unei mori: nu o recunoscu pe Diva când o întâlni cu sapa în mână lucrând pământul. Credea că e una din fetele lui José dos Santos. Erau trei, meritând fiecare câte un bărbat harnic: două încă tinere şi una mai mare, fără un ochi, Ricardina. Cu toate acestea, se găsea cine s-o placă şi pe ea: fusese văzută dându-se-n bărci cu Dodo Peroba, un individ cam într-o ureche care aterizase prin acele locuri, nimeni nu ştie cum şi nici de ce. În orice caz, nu venise să prindă păsări. Îi comandase lui Lupiscínio, pe credit, un scaun de bărbier, avea să-i plătească atunci când va putea, se îndeletnicea cu tunsul şi bărbieritul. După căpitanul Natário da Fonseca, între timp îi devenise client, scaunul de bărbier al lui Dodô Peroba era o dovadă în plus a unei realităţi îmbucurătoare. Tocaia Grande căpăta statut de aşezare avansată.

Contractat adesea, la fel ca şi ceilalţi maiştri zidari şi dulgheri, ca să construiască diverse utilităţi pe plantaţii, Bastiăo da Rosa rămânea puţin timp în Tocaia Grande, erau luni de zile de când n-o mai văzuse pe fata lui Ambrósio. Şi-o amintea o fetiţă tăcută şi slăbuţă, cu codiţele atârnându-i pe spate, jucându-se de-a baba oarba împreună eu ceilalţi copii, vânzând la târg alături de părinţii şi fraţii ei. Nu putea fi aceeaşi cu cea pe care o vedea în faţa lui, cu bustul ridicat, cu fusta suflecată, săpând pământul, transpiraţia scurgându-i-se pe cap: asta era o femeie trăsnet: tânără, puternică şi atât de frumoasă, cu ce putea fi asemănată? Cu câmpurile înverzite de manioc.

Înainte, pădurea creştea sălbatic şi era plină de uscături, pe jos ciulini şi şerpi. O dată cu sosirea sergipanilor, începură să înflorească culturile de fasole, câmpurile de porumb şi manioc, aracii de maxixe şi de castraveţi. Totul se transformase. Nu numai pământul, şi oamenii. Jăozé, Dinorá şi copilul care, ca prin minune, nu murise pe drum. Îngânduratul Agnaldo şi soţia lui. Lia venise gravidă, gâfâind cu greu. Aurélio şi Nando, ca să nu mai vorbim de cei doi bătrâni, bătuţi şi umiliţi. Călătorii alungaţi din îndepărtatul Maroim, se stabiliseră în provincia ilhéus, erau nişte oameni destoinici. Copilul pe care Lia îl născuse în mâinile Corocăi, primul care s-a născut în Tocaia Grande, era un îngeraş.

Ambrósio şi José dos Santos detaliau planurile pentru moară. Lupiscínio asculta şi comenta. Bastiăo da Rosa intervenea şi el, cu ochii pe fata aplecată deasupra pământului, strălucind în soare, cu o figură de sfântă, un trup de regină: cu asta, da, merita să se combine.

Cu Castor Abduim lucrurile nu s-au petrecut la fel, atât de neaşteptat, dar asta nu înseamnă că surpriza şi emoţia au fost mai mici. Revelaţia avu loc la câteva zile după mutarea familiei căpitanului Natário da Fonseca în locuinţa construită pe vârful dealului: cea mai însemnată din Tocaia Grande prin mărime, confort şi poziţie. Ducând pe cap un coş, Diva se căţăra pe dealul abrupt, însă bine pavat cu pietre, astfel încât să permită urcuşul animalelor chiar şi în anotimpul ploios. În schimb, era uşor să închidă accesul străinilor, era de ajuns să se aşeze un om cu carabina în mână în oricare din curbele pantei şerpuitoare. Întâmplător, mergând în direcţia râului, el o văzu urcând şi, uimit, rămase pironit locului: pur şi simplu, nu putea fi Diva, refuza să-şi creadă propriilor ochi. Dar era Diva, da, nu altcineva; oprindu-se să-şi aranjeze coşul, ea îl zări jos, privind-o, cu gura căscată: sub fustă i se vedeau coapsele goale. Zâmbi şi îi făcu semn cu mâna.

Oamenii deja botezaseră dealul, îl numiseră Outeiro do Capităo76, deoarece, de-acolo, de sus, ca şi cum s-ar fi aflat într-un foişor, Căpitanul avea perspectiva întregii aşezări, de la Baixa dos Sapos cu bordeiele târfelor şi căsuţa Bernardei, până la strada cu case de pe Caminho dos Burros: de la pârloaga cu locul unde se ţinea târgul, chioşcul din paie, loc de odihnă pentru trupeţi şi sală de dans, până la depozitul de cacao şi grajdul colonelului Robustiano, atelierul lui Tiçăo, unde Edu, băiatul cel mare, învăţa meserie şi magazinul turcului de lângă arborele-de-pâine. Vedea, totodată, pe malul celălalt al râului plantaţiile sergipanilor şi ale locuitorilor din provinciile din interior, arbuştii şi umbrarele, câmpul de porumb înflorit, porcii, găinile.

Toate acestea, precum şi forfotă călătorilor, căpitanul Natário da Fonseca le cuprindea cu vederea de pe terasa locuinţei lui. O perspectivă şi mai bună avea de la picioarele copacului mulungu, la câţiva paşi mai înainte, de unde îi arătase o anume faptă de vitejie colonelului Boaventura Andrade pe locul pustiu atunci şi de unde îi prezisese cum avea să fie viitorul: ăsta, aici, va ajunge un oraş. Nu mai lipseşte mult, încuviinţă Colonelul trecând pe acolo, şapte ani mai târziu. Stilul de-a vorbi al Colonelului: un sat mic, pentru a fi un oraş, îi lipsea aproape totul, însă, atunci când el, Natário, sosise un puştan în ţinutul de cacao, fugind de mizeria din Sergipe, Taquaras nu era decât un minuscul loc de înnoptare, gara nu exista, nu erau trenuri, iar oraşul Itabuna, acest colos, era cătunul Tabocas.

Din acest motiv, Căpitanul era atent la tot ce circula şi se întâmpla, dându-şi cu părerea şi intervenind, dacă era nevoie. Dăduse bani cu împrumut pentru construirea morii pe care Lupiscínio şi Bastiăo da Rosa o ridicau pentru Ambrósio şi José dos Santos şi se asociase cu colonelul Robustiano de Araújo pentru a finanţa tăierea lemnului necesar podeţului proiectat. În aceste lucrări îşi pusese aproape tot ce încasase de pe urma recoltei, dar cine câştigă putere şi autoritate are şi obligaţii. Aşa gândea şi acţiona de mult, chiar dinainte de a culege cacao, de când abia începuse să planteze primii arbuşti în pădurile de la Boa Vista şi când dăduse peste Bernarda, refugiată acolo, prostituându-se.

Nu s-a întâmplat subit, pe neaşteptate: spre deosebire de Bastiăo da Rosa, căruia i-au trebuit secole până s-o vadă, negrul o vedea şi îi vorbea în mod constant şi dacă nu şi-a dat seama, vina era a lui şi numai a lui. Se aflase într-un contact permanent cu Diva începând din după-amiaza când însoţise familia de sergipani la magazinul lui Fadul şi când îi împrumutase hamacul în coliba Epifâniei: fetiţa Diva. Zgribulită şi lunatecă. Până când o văzu căţărându-se pe deal, echilibrând pe cap un coş plin cu castraveţi, quiabo, maxixe şi jilo, cartofi-dulci, produse de pe câmp pe care Vanjé le trimitea în semn de recunoştinţă pentru bucătăria Zildei. Putu atunci să contemple coapsele goale şi fundul abia acoperit de chiloţi, coapse şi fund de femeie. Ca să-i vadă din nou chipul pe care-l găsise întotdeauna frumos, o drăgălăşenie, şi ca să-i măsoare bustul, se învârti de colo-colo aşteptând-o să coboare. O văzu din cap până-n picioare, se-înnebuni după ea şi niciodată nu o mai consideră fetiţa Diva. Dar continua s-o găsească o ştrengăriţă cărei îi cam lipsea o doagă.

Înainte, ea venea alergând cu Çăo şi Nando pe câmp în căutarea lui Edu ca să-l ia de la lucru şi să meargă toţi patru la vânătoare de şopârle în pădure, să pună laţuri pentru păsări, să învârtă titirezi – în orele libere, distracţia lui Balbino era să confecţioneze titirezi pe care-i ducea unui vânzător la târg în Taquaras – sau să înalţe zmei făcuţi de Merenda, tot în orele libere, care mai de care mai colorat şi mai viteaz.

Nando şi Çăo intrau în atelier, Diva niciodată. Rămânea în faţa uşii şi se uita. Tiçăo se uita la chipul ei de înger, lăsa ciocanul din mână, o invita:

— Nu vrei să intri, duduiţă Diva?

Făcea din cap semn că nu şi, iară să-i mai aştepte pe ceilalţi, ieşea alergând, ca şi cum ar fi fugit de el, temătoare: temându-se de ce, pentru numele lui Dumnezeu? La început el se miră, apoi nu mai dădu importanţă: rareori nu se arăta ea prin preajma atelierului, ascunzându-se după copaci, pe fugă şi speriată. Cu braţele şi picioarele murdare de la aratul pământului.

Într-o dimineaţă, devreme, afundându-se în pădure ca să culeagă vânatul, aşa cum făcea în fiecare zi, Castor o surprinse pe urmele lui, pitindu-se pe după copaci. La fel şi la râu: înota spre înserat în apa adâncă, departe de locul puţin adânc şi învolburat unde femeile spălau rufele şi făceau baie, când Diva îi ţâşni în faţă, era gata să-i atingă trupul gol: o cârpă udă mai mult o dezgolea decât o îmbrăca. Dacă n-ar fi fost atât de tânără, el nu ar fi rezistat. Strigă: atenţie, duduiţă Diva! Ca s-o avertizeze de pericolul curentului puternic şi ca să rupă vraja: râul acela era locuit de spirite vrăjite. După mai puţin de un minut, ea se scufundă din nou şi dispăru: înota repede ca un peşte. Sau ca o sirenă.

Deseori, Castor o întâlnea şi îi vorbea. Diva zâmbea, lăsa capul în jos, ieşea în goană, dar nu ajungea departe. Prostănac şi orb, Tiçăo nu înţelegea fasoanele, purtarea sperioasă a fetei, cu atât mai puţin înţelese schimbarea care-i transformase picioruşele fine în picioare bine făcute, sânii incipienţi într-un bust arogant: pentru el continua să fie fetiţa Diva, cu cozile pe spate, alergând pe câmp. Nu-şi dădu seama când ea abandonă jocul de-a baba oarba şi compania adolescenţilor, a înapoiatei şi a puştanilor, începând să meargă singură sau cu mama şi cumnatele ei. Singură, ca să vină să-l spioneze în apropierea atelierului. Nu o văzu cum capătă forme şi devine femeie.

Nu realiză transformarea, devenind pe deplin conştient de ea, decât atunci când o văzu urcând poteca spre casa căpitanului Natário. Avu un şoc, simţi că inima-i pocneşte. Se hotărî să aştepte pentru a verifica minunea. Diva îl văzuse, desigur, plantat acolo, dar se purtă ca şi cum nu l-ar fi văzut, nu se uită la el şi nici nu încetini pasul. Însă, se opri mai încolo, întoarse capul şi râse ca şi cum îşi bătea joc de el. Înţeleagă cine poate!

Nu reuşea să descifreze cauza şi scopul, raţiunea de a fi a comportamentului fără nici o noimă adoptat de ea: râsetele şi ochii plecaţi, prefăcătoriile şi fugile, glumele şi eschivările, îndrăznelile şi reţinerile. Chipul i se modifică, dar atitudinea rămăsese neschimbată, absurdă. Castor îşi spărgea capul fără să găsească dezlegarea şaradei. Dacă nu ar fi fost prostii, joacă de fetiţă, ar fi părut aluzii, bate şaua să priceapă iapa, şiretenii de femeie, talente de târfă.

De când o văzu întorcând capul ca să se uite la el şi să râdă, de atunci nu s-a mai gândit la altceva şi nici nu avu altă dorinţă în suflet: fără Diva, viaţa nu făcea doi bani, nu era viaţă. Însă, pierdu speranţa când înţelese – şi nu-i fu greu să înţeleagă – că şi Bastiăo da Rosa îi trăgea clopotele. Cu barbă şi mustăţi blonde, cu părul bogat şi ondulat, cu obrazul roşu de străin: străin european, un turc închis la culoare, aproape tot atât de închis ca orice metis din provincia Ilhéus – zidarul avea un avantaj net asupra lui. Nefiind ea franţuzoaică, ci o brunetă sergipana, avea să-l prefere pe albul cu ochi albaştri în locul tuciuriului. Numai franţuzoaicele, după cum ştia el având şi dovezi, dau adevărata valoare rasei negre. Cu toate acestea, nu renunţă: să se resemneze, să fugă de luptă, nu era stilul lui, cu atât mai puţin în acea împrejurare când premiul înfruntării era însăşi viaţa.

Venind Durvalino să ia apă din puţul săpat pentru nevoile bucătăriei, Fadul îşi aminti cu dor de Zezinha do Butiá şi suspină: atât puţul cât şi casierul i-o aduceau pe fată înapoi. Era mulţumit: puţul era de mare folos şi Durvalino depăşise un an de serviciu la tejgheaua magazinului, unde se dovedise de mare ajutor. Şi cinstit, oricât de incredibil ar părea. Zezinha nu avea un piept bogat, nici şolduri largi, cunoscute preferinţe ale turcului în materie de femei – sâni mari, fund dolofan buni de apucat cu mâna – dar niciuna nu se lipise atâta de el. Îl înlănţuise, mai ceva decât cacaoa: chipul o minune, trup de statuie, fofoloanca un abis, inima sentimentală. Suspină din nou, neconsolat.

Îşi dădu seama că se gândea la ea la trecut, ca şi cum fata ar fi dat ortul popii, ca şi cum ar fi fost moartă şi îngropată în cimitirul Lagarto, ceea ce, din fericire, nu era adevărat. În practică nu era nici o deosebire: îngropată în cimitir sau vegetând în casă, numai în vis sau în gând o putea întâlni din nou. Îi putea auzi vorba cântată şi blândă, invitându-l la plăcerile patului: vino, turcule, să-mi arăţi turturica, am şi uitat cum mai este. Îl făcea în fel şi chip, îi lua banii, îl îmbrobodea, un înger din cer, o mană divină. Fredona cântece de leagăn: turturică, turturea, pasăre de-amor. Ce dor îi era!

Fadul primise de la ea o singură veste după ce, disperată, plecase în Sergipe: o scrisoare trimisă personal, prin nepotul Durvalino, un lungan adolescent, cu pantalonii la jumătatea piciorului, cu faţa acoperită de bube şi coşuri. O scrisoare plină de ştersături şi pete de cerneală, fără semne de punctuaţie, literele mari şi neregulate urcând şi coborând pe hârtie conduse de o mână stângace; Fadul o descifra şi o citise de atâtea ori, că până la urmă, o învăţă pe de rost. Putea s-o recite ca şi cum ar fi fost o poezie sau un citat din Biblie: „… rândurile astea prost scrise e ca să-ţi spun iubitul meu Fadul că nu te uit şi niciodată n-o să te uit pentru că noaptea visez că stau în braţele tale în pat când mă trezesc ochii-mi sunt umezi la fel şi acolo jos unde tu ştii dar într-o zi am să mă întorc, dac-o vrea Dumnezeu.” În josul paginii, sub semnătură: „a ta pentru totdeauna Maria José Batista”: ea pusese o grămadă de virgule, puncte, semne de exclamaţie şi interogaţie pentru ca să le aşeze el în scrisoare la locul cuvenit.

Se referea la scurta ei şedere în Tocaia Grande, înainte de plecarea în călătorie: „când am fost acolo am văzut că te sacrifici mult trăgând ca un bou la jug”, de aceea i-l trimitea pe nepotul ei Durvalino, fiul surorii mai mari, văduvă şi ofticoasă. „cu un picior în groapă”, ca să fie servitorul lui. Orice plată i-ar da, oricât de puţin, şi-ar face pomană cu el: „mult mai bine decât să moară de foame aici”. Cu toate astea, continuă să-l facă prost, să-l ia peste picior, ca să nu-şi piardă bunele obiceiuri: „stau liniştită, ştiu că nu eşti zgârciob iar pentru băiat bag mâna-n foc”. Un înger din cer, o mană divină!

Se gândise deja să angajeze un casier care să-l ajute la vânzare, dar unde să găsească pe cineva de încredere? În anii când treburile mergeau slab, cel puţin avea timp să doarmă şi ziua, dacă dorea. Trupeţii şi târfele constituiau grosul clienţilor, rareori unii călători în trecere. Cel mai mult de muncă avea începând de la sfârşitul după-amiezii şi dis-de-dimineaţă, asta fiind partea cea mai dură a trudei lui. Însă, cu apariţia plantaţiilor, animaţia devenise mai mare. Pe lângă faptul că se trezea înainte de ivirea zorilor şi că se culca noaptea târziu, în timpul zilei trebuia să ţină magazinul deschis, la orice oră apărea câte cineva. Dacă voia într-adevăr să câştige bani, nu putea să se lase pe tânjală, să stea să doarmă, cu burta plină – mai avea mult de muncă până să ajungă să-şi umple burta.

Astfel că-l primi pe Durvalino cu vădită bunăvoinţă şi cu un tainic entuziasm: Zezinha do Butiá – providenţă divină – încă o dată îi rezolva o problemă. Dar nu lăsă ca flăcăul să-şi dea scama de bucuria lui, fiindcă nu numai în negoţul cu ţiganii omul trebuie să fie prudent: şi în atitudinea faţă de locuitorii din Sergipe. Fuad Karan spunea mereu că sergipanii sunt arabii Braziliei, or, Fuad nu obişnuia să vorbească degeaba.

— De nevoie, nu am nevoie, mă descurc şi singur. Dar fiind vorba de o cerere a Zezinhei, nu pot să n-o servesc.

Verifică aptitudinile băiatului: ştia să scrie, să citească şi să facă cele patru operaţii, spunea că e dispus să lucreze orice, mai rău decât să taie trestie din zori şi până-n noapte, nu putea fi.

— O să vedem. Pune-ţi lucrurile în încăperea unde sunt depozitate mărfurile, ia-ţi o rogojină pe care să dormi şi poţi începe. Despre salariu, vorbim mai târziu. Depinde de tine. Nu de mine. Dacă sunt mulţumit, n-o să-ţi pară rău.

La sfârşit, lăsă să-i scape întrebarea care-i sufoca pieptul:

— Şi Zezinha, ce mai face?

Ce-o vrea Dumnezeu, răspunse nepotul. Nu locuia nici în Butiá, nici în Lagarto, trăia în Aracaju, instalată într-o casă de doctorul Pânfilo Freire: medic, nu profesa medicina, producea zahăr brut şi rafinat în rafinăria din Funil, distila rachiu, făcea sirop de zahăr, era putred de bogat şi trecuse de şaptezeci de ani. Combinată cu un bogătaş, foarte bine, Fadul nu mai dori să ştie alte amănunte: focoasă cum era. Zezinha nu avea să se mulţumească cu bidineaua unui boşorog de şaptezeci de ani.

Fadul pusese să se sape puţul din spatele casei, sfătuit de Zezinha do Butiá. Sfat dat pe gratis cu fericita ocazie, şi-n acelaşi timp melancolică, a vizitei fetei în Tocaia Grande ca să-şi ţină promisiunea făcută şi repetată de atâtea ori şi ca să răsucească adânc cuţitul în rană. Într-una din zile, când ai să te-aştepţi mai puţin, eu am să vin – jura ca în pensiunea lui Xandu din Itabuna. Turcul nu-şi făcea iluzii: la Sfântul Aşteaptă. Dar tatăl Zezinhei murise în Lagarto, victimă a febrei paludice sau a rachiului, ce mai conta?

În Lagarto, bătrânele, nebunele, copiii nu ştiau ce să facă. Aveau nevoie de ea ca să-i sprijine ca pe nişte orfani ce erau: îi solicitau prezenţa, nu erau suficienţi banii pe care-i trimitea, cu religiozitate, la fiecare sfârşit de lună. Înainte de a se îmbarca, ea venise să-şi ia rămas-bun, profitând de trupa lui Zé Raimundo ca să vină cocoţată pe un măgar cu pasul lin. Venise fără să-l anunţe. Fadul era ocupat în magazin când auzi strigătul soldatului înştiinţându-l:

— Domnu' Fadu! Domnu' Fadu! Vino repede să vezi cadoul pe care ţi l-am adus!

Veselă şi zâmbitoare. Zezinha îi sări de gât:

— Nu ţi-am spus că am să vin într-o zi, turc prăpădit ce eşti?

Apoi vărsă lacrimi adevărate povestindu-i despre moartea tatălui ei, un om bun care n-avusese noroc. Cât a fost în puteri, lucrase pământul pentru alţii, dar o sfârşi în rachiu când se-mbolnăvi de malarie. Familia muncea cu ziua pe plantaţii străine, bărbaţii tăiau trestie. Dacă nu i-ar fi ajutat Zezinha, ar fi făcut foamea. Dintre toate fetele, Zezinha fusese singura care reuşise în viaţă şi prosperase, mulţumită lui Dumnezeu care o protejase. Plecase să se facă târfă în Itabuna.

Nu era momentul prielnic pentru urări de bun venit, soseau convoaiele, trupeţii şi ajutoarele lor dădeau buzna în cârciumă să cumpere de-ale gurii, fetele apăreau şi ele, în căutare de clienţi şi de o gură de rachiu. Zezinha, după ce-şi dusese cufărul în dormitor, veni să-l ajute pe turc la vânzare şi, astfel, mări consumul de rachiu, toţi voiau să ciocnească cu ea şi cu pehlivanul de turc, cine nu le cunoştea iubirea veche şi statornică?

Mult mai târziu, ea-l însoţi până la râu, unde Fadul se dusese să umple o cutie de tablă cu apă pentru nevoile casei. În acea zi, mai mari ca de obicei: Zezinha, de teama bolilor, avea mania curăţeniei. Focul aprins pe câmp, felinarele, o stea ici şi colo luminau noaptea întunecată. Ei mergeau ţinându-se de mână: Zezinha era atât de tulburată, părea o domnişoară plimbându-se cu iubitul pe ascuns de familie.

— De ce nu-ţi faci un puţ ca să ai apă n casă?

— Costă bani.

— Te costă mai mult corvoada asta. Unde s-a mai văzut aşa ceva?

El umplu cutia de tablă cu apă, voia să se întoarcă, se grăbea s-o întindă pe femeie pe pat: de atâtea ori o fugărise în somn, încercând s-o prindă. Crudă şi desfrânată, ea se oferea, dar nu i se dăruia, îi fugea din braţe, îi râdea în nas. Sosise ziua scadenţei, avea s-o taxeze cu dobândă de cămătar.

— Haidem…

— Nu încă.

Îl luă de braţ, se aşeză pe malul râului, lângă Bideul Damelor, cu picioarele în apă, ascultând orăcăitul broaştelor. Zezinha îşi lipi capul de umărul mare al turcului, îşi băgă mâna în cămaşa lui ca să-l mângâie pe pieptul păros.

— Nu voiam să plec fără să-l mai văd pe turcul meu.

— Şi fără să-mi răsuceşti cuţitul în rană, nu-şi aşa?

— Vorbea pe un ton glumeţ, fără s-o acuze sau să-i reproşeze ceva.

— Am venit să cer ajutor, nu te mint. Dar n-am venit numai pentru asta. Dumnezeu mi-e martor. Tu eşti un turc grosolan şi ignorant, crezi că nu am şi eu sentimente.

Fadul o luă în braţe şi o privi adânc în ochi: lacrimile deja nu se mai datorau morţii tatălui. Erau lacrimi de dor şi de iubire, vărsate în noaptea întâlnirii şi a despărţirii.

Zezinha do Butiá se sculă o dată cu Fadul Abdala, când nechezatul şi răgetele măgarilor începură să trezească valea şi când trupeţii îşi adunau convoaiele. Noapte de visare, nu de somn, noapte de râsete şi de suspine, de ahuri jalnice, de ţipete înăbuşite, de vorbe plăcute auzului. Fadul îi propuse să rămână să doarmă: deja în picioare, ea refuză: