Jorge Amado

Se ridică şi, ca să arate cât de mare era satisfacţia ce-l cuprinsese, începu prin a oferi rachiu bărbaţilor. Uitându-se, apoi, la bătrână, la lehuză, la gravidă şi la domnişoară, se duse să ia din dulap o sticlă de lichior de jenipapo care-i rămăsese din cele multe pregătite de răposata Cotinha pentru sărbătorile din iunie din iarna trecută. Le servi pe lehuză şi pe domnişoară, gravida ceru apă să-şi potolească setea, iar bătrâna preferă o gură de rachiu. Punându-l la socoteală şi pe bebeluş erau opt, dar îl informară că lipseau doi din băieţii cei mai tineri, care fugiseră să facă o baie.

— Sergipani!

— Striga turcul la-ntâmplare.

Îşi oferi ajutorul. Pământul era acolo, de-ajuns, nu trebuiau decât să traverseze râul. Nu exista pod, nici barcă, se trecea peste pietre în locul unde apa era învolburată: iarna era ceva mai greu din cauza ploilor. Pământ de cea mai bună calitate în aşteptarea cuiva care să-l cultive.

— Şi nu are proprietar? E-adevărat?

— Acum are, pe voi, prieteni, n-aveţi decât să v-alegeţi bucata care vă convine. Nu aşa v-a spus Căpitanul?

— El este inspector financiar, notar?

— E ca şi cum ar fi.

Joăo José continua cu un nod în gât:

— Şi cui o să vindem noi?

Turcul îşi desfăcu braţele enorme:

— În spatele pădurii sunt numai plantaţii tinere de cacao pe cale de a da rod. De clienţi n-o să duceţi lipsă.

Aşa îi spusese cumătrul chiar în dimineaţa aceea şi numai un nebun ar îndrăzni să se îndoiască de cuvântul căpitanului Natário da Fonseca.

Ca să nu rămână sub cerul liber în primele zile, le recomandă baraca cea mare unde se adăposteau trupeţii şi ceilalţi călători, loc de mare animaţie în timpul nopţii, iar în unele nopţi, sală de dans şi de petrecere. Tiçăo, continuând să zâmbească, le spuse că femeile, dacă voiau, se puteau adăposti într-o cocioabă abandonată, cea care fusese a Epifâniei: una nouă o ocupase pe cea a Cotinhei. Mai ales pentru gravidă şi pentru cealaltă cu bebeluşul, era mai bine decât baraca. Partea proastă era că aveau să stea în Baixa dos Sapos, reduta femeilor uşoare.

— Şi ce-i cu asta?

— Spuse Vanjé.

Îşi făcu apariţia şi Coroca, venise să cumpere gaz, se miră de animaţia de la acea oră.

— Sunt sergipanii pe care i-a trimis Căpitanul. Or să planteze manioc de partea cealaltă a râului. Or să cultive fasole şi porumb.

— Era nevoie de aşa ceva.

De la Caminho dos Burros, de la Baixa dos Sapos veniră într-un suflet bărbaţi şi femei, clevetitori. Se oferiră să-i împrumute, aduseră de mâncare: copilaşul trecu în braţe pe la fiecare.

Coborând din carul cu boi, Zilda, nevasta lui Natário. Nu a fost întâmpinată cu artificii pentru că, pur şi simplu, căpitanul uitase să-l prevină pe Fadul dinainte. Totuşi, evenimentul nu a fost mai puţin sărbătorit decât sosirea sergipanilor cu două luni în urmă. Vestea despre căpitanul Natário, care se hotărâse. În sfârşit, să-nceapă să-şi construiască locuinţa, produsese senzaţie, marca încă o etapă în viaţa de la Tocaia Grande. Arborii tineri de cacao înfloreau pe plantaţiile din apropiere, în ajunul primei recolte.

Cu câteva zile înainte, Balbino şi Lupiscínio şi-au croit drum printr-un desiş şi au urcat pe deal ca să studieze localizarea casei; Bastiăo da Rosa şi Guido erau ocupaţi cu bazinul şi cu barcazurile pe Plantaţia da Boa Vista Zilda venise ca să hotărască împreună cu zidarii şi dulgherii asupra ansamblului şi detaliilor lucrării. Lucrare de anvergură, proprietarul nu era un oarecare şi avea familie numeroasă, nevastă şi opt copii, cinci legitimi, trei înfiaţi. În mod curios, cei opt se asemănau izbitor unul cu altul. Zilda nu făcea deosebire între cei legitimi şi cei înfiaţi, ca şi cum i-ar fi născut ea pe toţi.

Când carul cu boi se auzi scârţâind în depărtare, câţiva locuitori alergară entuziasmaţi pe câmp să o salute. Dar Natário, în faţa jugului, călare pe catârca neagră într-un trap lent, direcţionă mulţimea spre casa din lemn unde locuiau Coroca şi Bernarda. Amândouă aşteptau în uşă.

Zilda luase cu ea doi băieţi: pe Edu, cel mai mare, un puşti voinic de treisprezece ani, leit taică-su, şi pe cel din urmă născut la sfârşitul luptelor, la puţin timp după ce Natário câştigase pământul unde plantase arbori de cacao, finul colonelul Boaventura şi al dolofanei şi sfintei sale soţii, dona Ernestina. În onoarea naşei, primise în cristelniţă numele de Ernesto.

Având un corp delicat, o aparenţă fragilă, în realitate sănătoasă şi hotărâtă, Zilda coborî suflecându-şi poalele fustei. Fina îi sărută mâna:

— Binecuvântează, năşico.

— Dumnezeu să te binecuvânteze, fata mea. Bună ziua. Coroca, tu arăţi din ce în ce mai puternică.

— Mă descurc, cu voia Domnului.

Natário descăleca, slăbi chinga catârcei. Avea de gând să continue călătoria imediat după ce-i va arăta Zildei colina pe care îşi vor înălţa casa chiar lângă trunchiul de mulungu68. Ernesto se dădu jos din car trăgând un căţeluş legat cu o sfoară. Speriat, animalul se împotrivea, arătându-şi colţii. Atingând cu vârful degetelor mâna întinsă a lui Castor Abduim, prezent la întâmplare. Zilda îi comunică:

— E o căţeluşă pe care am adus-o pentru dumneata. Tiçăo. S-a născut de o lună: Negrinha a avut şase pui. Am auzit că ai un câine, uite, aici, o nevastă pentru el.

Râse cu un râs scurt, plăcut. Cei care o cunoşteau apreciau modul în care ea ţinea casa şi îi creştea pe copii, cei de sânge şi cei adoptaţi: o femeie aşa cum se cerea pentru un asemenea bărbat. Devotată, discretă şi hotărâtă.

— Va trebui s-o aştepţi să crească…

— Îl anunţă imediat pe Alma Penada, care sărea neastâmpărat.

Tiçăo mângâie căţeluşa pe botic, o gâdilă pe burtă şi o puse jos. Alma Penada o atinse cu laba, mârâi în glumă; Oferecida69, aşa o numi Tiçăo pentru că o primise cadou, dar şi pentru că, o vedea micuţă şi îndrăzneaţă, sărind provocator, în jurul potăii.

Trăgându-l de urechi pe Edu, fu rândul lui Natário să i se adreseze lui Castor:

— În schimb, îl vei primi şi pe puştiul ăsta, băiatul meu cel mare, Eduardo. Va rămâne aici să-l înveţi meserie. Fă din el un fierar bun ca dumneata.

— Las' pe mine.

— Haidem înăuntru.

— Îi invită Coroca.

Pe foc, cutia de tablă cu cafea proaspăt strecurată. De-ale gurii pe masa improvizată pe o cutie de gaz: fructe-de-pâine coapte, carne uscată friptă, făină de manioc, fructe-de-pâine moi şi mango verzi la culoare dar coapte, mari, incomparabile. Abia se atinseră de bucate pentru că Natário era grăbit:

— Hai să mergem că vreau să trec şi pe la plantaţie. O s-aveţi destul timp să vorbiţi.

Înainte de a-şi însoţi bărbatul şi grupul de locuitori în direcţia dealului, Zilda îi dădu Corocăi o pereche de papuci în formă de pisică şi cu pampon roşu, un cadou de lux adus din Ilhéus, iar Bernardei un pacheţel conţinând hăinuţe de bebeluş: cămăşuţă, botoşei croşetaţi, căciuliţă albastră cu panglică albă, toate făcute de ea, pricepută ca nimeni alta.

Burta Bernardei se încinse. O să vezi, sunt gemeni, glumi Zilda, atingând burta finei. Cu burta mare, cu picioarele umflate. Bernarda nu putu s-o însoţească pe naşa ei pe deal. Mânuind cuţitele, Lupiscínio şi Balbino lărgeau drumul abia croit.

Natário nu mai revenise pe culmea dealului de când urcase cu Venturinha, curios de amănuntele evenimentelor petrecute cu ani în urmă. La puţin timp după noaptea furtunoasă, noaptea ambuscadei, marea ambuscadă.

CĂTUNUL.

Bătrâna Jacinta Coroca se iniţiază în complicata meserie de moaşă

— Ce-ai fost şi ce-ai ajuns… Uite-te numai la câtă agitaţie, dona Coroca… Slavă Domnului!

— Dulgherul Lupiscínio se referea la schimbările petrecute în Tocaia Grande.

Se duceau pe câmp, el şi Jacinta Coroca. În fiecare duminică, de dimineaţă, agricultorii expuneau în faţa barăcii celei mari din chirpici produse agricole şi animalele domestice aduse cu barca cioplită de Bastiăo da Rosa şi de el însuşi. Lupiscínio, într-un trunchi de vinhático pe care Ambrósio şi fiii săi îl doborâseră cu lovituri de secure. În acel început de lume, maiştrii zidari şi dulgherii nu refuzau nici o comandă, luau orice lucrare; totuşi, începând cu ultima iarnă, nimeni nu se putea plânge de lipsă de lucru. Înţelegerile fiind verbale, majoritatea pe credit, se întâmpla de multe ori ca plata să întârzie; dar cuvântul dat era o garanţie. Cel mai adesea, lucrările se bazau pe ajutorul colectiv: schimbul de servicii era monedă curentă în acel loc.

Călcând pe urmele sergipanilor din Maroim, alte două familii se stabiliseră pe malul celălalt al râului, lucrând şi cultivând pământul, crescând găini, capre şi porci. Datorită numeroşilor şerpi veninoşi, îşi construiau locuinţele pe stâlpi, iar jos instalau cocinele. Stratul de şoric care acoperea porcii îi făceau imuni la muşcăturile şerpilor pe care-i omorau şi-i mâncau. La cererea noilor locuitori. Guido şi Lupiscínio proiectau construirea unui podeţ, în partea cea mai îngustă a râului. Cum pierduse mai multe zile în vâltoarea torentului, colonelul Robustiano de Araújo se arăta interesat de proiect. La fel şi Căpitanul.

Familia lui José dos Santos, originară din Buquim se compunea din cinci membrii: el, nevasta şi trei fete. Cea a lui Altamirando, alcătuită din soţ, soţie şi o fată, venise dintr-o provincie îndepărtată răvăşită de secetă; fata Çâo, înapoiată din naştere, împlinise treisprezece ani. La fiecare două săptămâni. Altamirando cumpăra câte un bou din cireada colonelului Robustiano – pe datorie, avea să-i plătească peste următoarele cincisprezece zile – şi-l tăia ca să vândă carnea proaspătă duminica şi să pună la sare ce rămânea. În asociaţie cu Ambrósio, José dos Santos intenţiona să construiască o moară: plantaţiile de manioc creşteau viguroase.

— Parcă mai ieri – continuă Lupiscínio – în afară de păsări, şerpi şi catârii trupeţilor, nu mai vedeai alt animal pe-aici. Ţi-aduci aminte, dona Coroca? Azi…

Arătă spre cârdul de pui şi puicuţe care fugeau speriaţi. Găina sură, proprietatea Merendei, scormonea pământul înconjurată de o mulţime de puişori cu gâtul golaş. Sub arborele de pâine, lângă magazinul lui Fadul, o scroafă care abia fătase scormonea cu râtul fructe putrede în faţa unui şir de purceluşi.

— Dacă mi-aduc aminte… Ce oameni muncitori ăştia din familia lui Ambrosio, ca să nu mai vorbim de ceilalţi oameni buni. Chiar azi doamna Vanjé a venit dis-de-dimineaţă la mine să-mi aducă un clapon gras. Nu că mi-ar fi obligată.

— Şi nu-ţi e, dona Coroca?

— Eu le sunt obligată lor şi nu am cu ce plăti.

— Se uită la mâinile uscăţive cu degete lungi şi slabe.

— Numai Dumnezeu ştie.

Îi lăudară pe sergipani şi pe cei din provinciile îndepărtate din interior, vorbiră de una de alta, schimbară opinii culinare, conversând molcom în acea dimineaţă de duminică. După Lupiscínio, nici o carne de pasăre nu se compara cu cea a găinii sure. Coroca era de altă părere: găina-de-angola le-ntrecea pe toate celelalte. Zilda, nevasta căpitanului Natário făcea o mâncare denumită găină friptă: cine mănâncă o dată n-o mai poate uita! Capote, una din denumirile găinei-de-angola care avea peste douăzeci de nume şi era ursuză, prefera să trăiască în pădure, nu se adapta în ogradă.

— Doamna Vanjé a spus că o să crească rasa asta dificilă. La Atalaia au de prăsilă. Natário a promis că va aduce nişte ouă pe care ea să le clocească cu o găină domestică.

— Casa căpitanului Natário e gata deja, şi casa şi mobilele. Oare când se va muta?

— Dacă era după Zilda, ar fi fost deja mutaţi. Dar Natário e cel care fixează data, numai el ştie. Natário nu face nimic la-ntâmplare. Dacă nu s-a mutat încă, înseamnă că are el un motiv.

— Bineînţeles.

Motivele căpitanului, nu trebuiau discutate. Nici de ei, nici de Zilda. De nimeni.

Schimbările au început să apară o dată cu sosirea sergipanilor vara trecută. Dar au fost cu adevărat impulsionate şi s-au accelerat când, după perioada dintre două recolte, primii arbori de cacao au înflorit şi au dat rod pe plantaţiile din împrejurimi apărute când au încetat luptele, în timpul defrişării, aparţinând colonelului Boaventura Andrade şi asociaţilor şi protejaţilor lui.

Dacă n-ar li fost începutul culesului, prea puţin sau nimic s-ar fi schimbat în Tocaia Grande, în ciuda experienţei şi destoiniciei sergipanilor în lucrarea pământului şi în creşterea animalelor. Dar venirea lui Ambrosio şi a lui Vanjé devenise un criteriu de demarcare a timpului: înainte şi după aceea zi caldă şi însorită în care Diva îl confundase pe negrul Castor Abduim cu Turcul Fadul Abdala, izbucnind în râs.

Deja în următoarea lună a lui mai intrară în Tocaia Grande, pe atunci un sătuc inert, câţiva catâri provenind de la Plantaţia Boa Vista. Căpitanul Natário da Fonseca în persoană, călare pe catârca cea neagră conducea mica trupă care transporta în coşuri prima cacao culeasă de pe plantaţia lui. Un episod plin de recunoştinţă care se transformă în petrecere, aşa cum era de aşteptat.

Câteva măsuri de cacao, o nimica toată în comparaţie cu producţia de pe celelalte plantaţii, dar tot aurul din lume nu putea plăti emoţia fostului şef de paznici; pe obrazul imobil, ochii mici scânteiau, buzele schiţau un zâmbet palid. Celebrarea se prelungi cu un chef pe cinste cu rachiu din belşug şi pe gratis. Bernarda nu-şi mai încăpea în piele de bucurie, în ciuda burţii mari, petrecu noaptea învârtindu-se în braţele naşului ei.

Altădată timpul se scurgea lent, prezentul rămânea oprit în loc luni de zile. Dar, după ce plantaţiile au început să dea rod, evenimentele petrecute cu o săptămână înainte erau deja lucruri ce ţineau de trecut. Zilele se izgoneau una pe alta, ieri era departe, de alaltăieri nici nu se mai vorbeşte, pierdut în timp.

Tot de trecut ţinea şi duminica în care tânărul Aurélio şi fetişcana Diva traversară râul în barca nou-nouţă cioplită într-un trunchi de vinhático, aducând câteva produse pe care să le vândă cui ar fi dorit să le cumpere. Cei dintâi locuitori au putut vedea expuse pe saci de iută ceea ce nu mai văzuseră niciodată pus în vânzare în Tocaia Grande: păstăi, castraveţi, quiabo70, maxixe71, jiló72 şi dovleci, toate în cantităţi reduse. Unora nu le venea să creadă ochilor.

În fiecare săptămână, se mărea varietatea şi cantitatea mărfurilor. Turcul Fadul saluta cu entuziasm primii ardei: cei mirositori rotunzi şi galbeni şi ardeii iuţi alungiţi, de culoare verde şi roşie. Nando făcea negoţ cu păsări. El şi Edu, tovarăşi de joacă, puneau curse în pădurea populată de papa-capins, mierle, pitulice, rândunele, porumbei curiós, confecţionau colivii artizanale, în atelierul lui Tiçăo, o pasăre sofre bătând din pene îşi umila pieptul cântând şi fluierând.

Numai Lia întârzie să se aşeze pe vine în faţa barăcii celei mari ca să dea o mână de ajutor la târg. Când – parcă a fost ieri sau demult de tot?

— Au văzut-o lângă bărbatul ei, lângă socrii şi cumnaţi, ea ducea în braţe şi alăpta în mijlocul oborului un nou-născut dolofan şi plângăcios.

Imediat, familiile lui José dos Santos şi Altamirando se alăturară celei a lui Ambrósio expunând recolta săptămânii. Çăo alerga după porci, îi legăna pe purceluşi de parcă ar fi fost bebeluşi: prin rupturile rochiei, sânii îi crescuseră. Cu Edu şi Nandu, alerga prin vale de colo-colo. Picioare fine, păr cârlionţat, râsul nestăpânit, privirea nesigură, spurcată la gură. Sălbatică şi îndrăzneaţă.

Târgul incipient atrăgea, pe lângă locuitori şi pe tăietorii de lemne şi zilierii de pe proprietăţile din împrejurimi. Veneau să cumpere legume şi verdeţuri inexistente pe plantaţiile unde pământul era în întregime destinat culturilor de cacao. O bucăţică de dovleac s-o fiarbă împreună cu fasolea: castraveţi, jiló şi maxixe ca să facă o tocăniţă şi s-o mănânce cu carne uscată. Dar veneau şi-n trecere în sătuc, în căutare de distracţii, petreceri şi femei. Unii aduceau şi ghitară şi mandolină: Lico Carapeba cânta din nai, avea un talent dumnezeiesc. În atelier, pasărea sofre îşi relua cântul.

Creştea contingentul fetelor, se înmulţeau colibele. Înainte risipite, învecinându-se pe alei şi străduţe animate şi gălăgioase. Dansurile începeau pe seară extrem de vivace. Se duse timpul când doar prânzul lui Tiçăo asigura existenţa duminicilor.

Singuri sau în grup, trecând pe lângă Coroca şi Lupiscínio în drum spre târg, zilierii îşi ridicau pălăriile de paie zdrenţuite şi salutau cu respect pe un ton cântat şi molcom:

— Bună ziua, Lupiscínio. Bună ziua, dona Coroca.

Înainte, numai dulgherul şi cu băiatul de la rindea îi spuneau dona pentru că era mai în etate: chiar dacă era o femeie uşoară, merita respect datorită vârstei. Dar şi asta ţinea tot de trecut. Locuitorii recenţi se adresau Jacintei spunându-i dona Coroca, politicoşi, iar copiii zilierilor şi ai tăietorilor de lemne chiar îi cereau binecuvântarea. Dacă unei târfe nu i se spune coniţă şi cu atât mai puţin dona, nefiind decât o femeie pierdută şi dispreţuită, moaşa, în schimb, este o persoană demnă de consideraţie, de preţuire şi respect.

Primul copil pe care-l moşi Coroca, iniţiindu-se la cei cincizeci şi patru de ani de viaţă şi de luptă, în meseria de moaşă, nu a fost cel al Bernardei, aşa cum era prevăzut şi aşteptat.

Dormea dusă lângă Zé Raimundo, client din timpuri vechi cu care putea să râdă şi să converseze înainte şi după tăvăleală – o tăvăleală straşnică şi de zile mari. Coroca se ostoia pentru renumele ei, făcea astfel încât să-l merite – când cineva începu s-o cheme strigând şi bătând cu pumnii în uşă.

— E pentru tine, cumătră. O anunţă Bernarda, care se trezise în camera alăturată.

— Vin acu'.

În uşă, ud până la piele, fără să-i spună măcar bună seara, Agnaldo o întrebă:

— Eşti moaşa? Mama m-a trimis după dumneata. Haidem repede că pe Lia au apucat-o durerile.

— Repetă:

— Repede!

Ordin brusc şi neprevăzut. Încă buimăcită, Coroca nu stătu pe gânduri:

— Imediat.

Cât să-şi tragă pe ea o zdreanţă. În cameră, Zé Raimundo deschise un ochi şi vru să afle motivul gălăgiei.

— Nu-i nimic. Mă duc până colea, mă-ntorc repede.

Încă nu se terminase cioplirea bărcii din trunchiul de vinhático, Agnaido traversă înot. Coroca încerca să-şi menţină echilibrul pe pietre, obişnuită. Abia atunci, având grijă să nu alunece în mâl şi să nu cadă în râu, îşi dădu seama pe deplin de motivul care o ducea degrabă pe malul celălalt: prea târziu să mai dea înapoi. Bernarda era de vină că ceilalţi se înşelaseră şi o chemaseră. Dacă era întrebată unde va naşte, cu care moaşă din Taquaras sau Itabuna. Smintita repeta aceeaşi cantilenă: nici în Itabuna, nici în Taquaras, va naşte chiar acolo, în Tocaia Grande cu ajutorul cumetrei Jacinta:

— Şi Coroca ştie să moşească?

— Păi dacă… Dar ce nu ştie ea?

Şi aşa căpătă Coroca faimă de moaşă competentă înainte de a fi apucat vreun copil, înainte de a fi început să moşească. Fiind la curent cu zvonurile, bătrâna Vanjé şi-aduse aminte de ea în ora critică, atunci când pe noră o apucară durerile. Vanjé însăşi avea oarecare experienţă la acest capitol deoarece născuse nouă copii, cinci în viaţă şi patru care nu mai trăiau. La ţară, la Mardim o ajutase de multe ori pe cumătră Desidéria în această activitate delicată, inclusiv la naşterea nurorii ei, Dinorá. Cu toate acestea, nu îndrăznea s-o asiste singură pe suferinda Lia, atât de tânără încă şi nevindecată de pe urma suferinţelor trecute: noaptea îşi mai visa bărbatul legat de butuc lângă grajd, se trezea tresărind: numai printr-o minune reuşise să păstreze copilul.

Vanjé se temea de o naştere dificilă, cu complicaţii care, pentru a fi adusă cu succes la un bun sfârşit, avea nevoie de mâinile abile şi sigure ale unei moaşe pricepute, capabile şi expeditive. Întrebând, află de Coroca, o adevărată competenţă.

Întinsă pe scândurile patului de lemn. Cu ochii bulbucaţi, Lia gemea întruna şi îl chema pe bărbatul ei. Ambrósio şi Jăozé umblau de colo-colo neliniştiţi: Diva nu ştia ce să facă. Dinorá legăna copilul, complet năucită. Vanjé se văzu singură, nereuşind să controleze nesiguranţa şi presimţirile rele. Unde-i cumătră aia care nu mai ajunge odată? Numai Lando, în camera de alături, dormea fără să aibă habar de ceea ce se întâmpla.

Agnaido intră ud leoarcă, se duse degrabă la Lia, o luă de mână, se aşeză lângă ea. Văzându-l, plângăcioasa îşi decontractă corpul, se relaxa, continuând să geamă: Vanjé îl întrebă pe fiu-său.

— Şi cumătra?

— Sunt aici. Doamna Vanjé. Bună seara la toată lumea. Coroca se apropie de pat, îi ordonă lui Agnaido:

— Dumneata, tinere, ieşi afară, pleacă de-aici, las-o pe amărâtă în pace. Cu tine lângă ea, nu va naşte nici azi, nici altă dată.

— Extinse ordinul şi pentru bătrânul Ambrósio şi Jăozé:

— La fel şi voi, nu-mi trebuie bărbat care să-ncurce locul pe-aici prin cameră.

Ca o santinelă, rămase în picioare lângă pat până ce i-a văzut ieşind. Abia atunci, se întoarse către Diva şi porunci:

— Fetiţo, adu felinarul, luminează aici.

Ocupă locul lăsat liber de băiat, îi surâse Liei, cu mâinile îi măsură burta şi volumul contracţiilor:

— Acum, fata mea, o să ne forţăm ca prichindelul ăsta să se nască repede. Să nu-ţi fie frică, naşterea nu e boală.

— O mângâie pe obraz:

— I-ai ales numele?

— Încă nu, doamnă.

Coroca prelua comanda ca şi cum nu făcuse altceva în viaţă decât să moşească bebeluşi, ceva obişnuit, o muncă de rutină. Vanjé nu se mai considera singură. Îşi recâştigă încrederea, se puse la ordinele cumetrei. Coroca ceru o sticlă. Diva aduse o sticlă goală, mirosind încă a rachiu.

— Suflă-n ea cu putere. Îi recomandă Coroca dându-i sticla Liei, după care o luă înapoi:

— Nu doar o dată, în continuu. O să fac eu, să vezi cum e.

O învăţă modul corect:

— Uite. Trage aer adânc, aşa cu am făcut cu şi suflă-l în timp ce te doare.

— Trage aer adânc, suflă în deschizătura sticlei:

— Apoi începe din nou, suflă întruna.

Îi puse să fiarbă apă într-o oală mare de pământ pentru baie de şezut ca să accelereze contracţiile şi să grăbească naşterea.

— Nu-i nimic mai bun ca asta.

O certă pe Dinorá, care înlemnise locului, cu bebeluşul în braţe, inutilă:

— Ce aiureală mai e şi asta, femeie? Du copilul la culcare, vino să dai o mână de ajutor. Adu ligheanul, pune-l aici, aproape.

Coroca nu moşise niciodată, însă în bordeluri asistase la nenumărate naşteri, unele uşoare, altele grele. Le ajutase pe respectivele cumetre la pregătirea curăţeniei, admirând cunoştinţele şi practica înţeleptelor femei. Dar văzuse şi copii născuţi morţi sau murind la naştere în mâinile unor curioase incompetente, din lipsă de grijă sau din ignoranţă. Se proclamau moaşe, erau făcătoare de îngeraşi şi pe deasupra cereau şi primeau bani. Coroca obişnuia să spună râzând că nimeni în afară de ea nu mai asistase la atâtea naşteri de copii de târfe. Dar, cu responsabilitatea unei moaşe, de a aduce la viaţă sau de a condamna la moarte prematură, aceasta era prima. Şi a unei femei căsătorite.

Simţi cum un frison îi cuprinde măruntaiele urcându-i spre piept, dar nu o arăta, nu lăsa să se vadă nimic. Cu înfăţişarea calmă, liniştită, vorbea în continuu despre culturi, despre animalele domestice, despre găinile ouătoare şi despre scroafa care era gravidă. Se întrerupea din vorbărie cerându-i Liei să continue să sufle în gura sticlei întruna şi cu putere. Contracţiile se îndeseau, deveneau mai lungi, tânăra se simţea sfâşiată pe dinăuntru: ah, simt că mor!

Chiar şi aşa. Coroca o făcu să râdă în mijlocul durerilor:

— Când l-ai făcut, ţi-a plăcut, nu-i aşa?

Le zorea pe Dinorá şi pe Diva, care fierbeau apa.

— Hai odată. Mai puneţi lemne pe loc.

În camera de alături, copilul se trezi, plângând, o striga pe maică-sa; Dinorá a vrut să se ducă, Coroca nu o lăsă:

— Să vadă taică-su. Dumneata eşti ocupată:

— Uită-te la el, Jăozé. Vezi ce are.

Joăo José informă:

— E căcat.

— Atunci spală-l dumneata – I-o reteză Coroca înainte ca Dinorá să lase oala pe pirostrii ca să-l schimbe pe copil.