Jorge Amado

Timp de câteva zile, după înmormântarea lui Çăo, Altamirando umbla abătut, fără să scoată un cuvânt, distant. Das Dores se spetea muncind, încercând să recupereze plantaţia şi crescătoria. Altamirando stătea pe jos trăgând porumbul cu vârful pumnalului. Nu făcea altceva decât să fumeze.

Se schimbă din ziua în care, soarele fiind sus pe cer, văzu sus pe deal, stând pe pietre cum îi era obiceiul, imaginea lui Çăo: venise cu caprele la păscut şi îi zâmbea. O chemă pe Das Dores ea s-o vadă şi ea, dar când sosi mama, Çăo dispăru. Altamirando înţelese că numai el şi caprele puteau s-o vadă.

Nu se arăta în fiecare zi, când şi când. Das Dores refuza să creadă: natural, acela era un secret între tată şi fiică. Altamirando se reîntoarse la lucru cu o dispoziţie şi energie dublate. Grăjdarii care se tocmeau cu el alegându-şi vitele pentru tăiere şi a căror carne o vindeau cu de-amănuntul spuneau că lui Altamirando îi lipsea o doagă: cu toate acestea, nu-şi neglija obligaţiile şi promisiunile. Îi lipsea o doagă, avea suficient cât să trăiască şi să trudească.

În ciuda insistenţei lui Lupiscínio, a rugăminţilor cumetrilor lui, Castor şi Diva, colonelul Robustiano nu a putut rămâne la petrecere. Rezistă până şi la vestea, confirmată de căpitanul Natário da Fonseca, prezenţei colonelului Boaventura Andrade: proprietarul de la Atalaia promisese că va veni.

În schimb, Cadinhos Silva, noul reprezentant de la Koifman & Cia, principala firmă exportatoare de cacao, întorcându-se din periplul obişnuit pe la plantaţii, nu se duse direct la Taquaras, rămase în Tocaia Grande ca să participe la bairam, fiind cazat la Pensăo Central.

Ce noutate mai e şi asta Pensăo Central? În această scurtă dare de seamă despre renaşterea Tocaiei Grande s-a făcut deja mai mult decât o referire la pensiunea Norei Păo-de-Ló dându-se detalii despre culoarea faţadei, localizarea exactă, la colţul străduţei cu barăci, în Baixa dos Sapos. Nu a fost specificat numărul de la casă pentru simplul motiv că nu exista, dar gura păcătoasă a Turcului Fadul lăuda calităţile fetelor care ocupau camerele stabilimentului. Încă o dovadă a parţialităţii şi înşelătoriei informărilor şi rapoartelor care se pretind serioase şi corecte. Fiind adăpost pentru târfe, destinate desfrâului, pensiunea Norei a meritat să fie scoasă în evidenţă şi elogiată, în timp ce Pensiunea Centrală, fără îndoială, datorită caracterului ei familial, fusese sortită uitării.

Strict familial, după cum scria pe tăbliţa atârnată la intrare: era destinată să furnizeze, la preţuri modice, masă şi casă eventualilor călători. Două camere, fiecare echipată cu trei paturi de campanie şi un lighean unic, în fundul grădinii, hârdăul cu apă. Ce se mai poate adăuga în beneficiul Pensiunii Centrale, proprietatea donei Valentina şi a lui Juca das Neves? Că dona Valentina, pe lângă faptul că era proprietăreasă, bucătăreasă, servitoare, obişnuia să se dea în stambă dacă străinul îi cădea în graţii sau dacă era dispus să suplimenteze costul şederii? Frumoasă nu era, dar nici urâtă, însă faptul că era căsătorită îi dădea un statut, trezea invidia. Dar asemenea detalii, precum şi cele referitoare la voracitatea ploşniţelor, rămâneau să fie descoperite de oaspeţi.

Fiind clarificat echivocul pensiunilor, e cazul să revenim la domnul Carlinhos Silva, oaspete de vază: opusul, din punct de vedere fizic şi comportamental, al predecesorului său. Pe cât era Cícero Moura de plăpând şi scrupulos, pe atât era Carlinhos de voinic şi spontan.

Metis cu părul blond şi cu ochii de culoare deschisă, un spălăcit, gurile rele spuneau că e fiul natural al lui Klaus Koifman, fondatorul firmei. Dacă n-ar fi fost aşa, de ce străinul l-ar fi trimis, de mic copil, să studieze în Germania şi unde-l ţinuse câţiva ani buni? După moartea lui Klaus, veni la conducerea societăţii fratele lui mai mic, Kurt, care ordonă imediat întoarcerea în Brazilia a protejatului răposatului patron – fiu natural? Este puţin probabil. Fiu de târfă, cu siguranţă, se întoarse tânărul Carlinhos la Ilhéus şi la condiţia lui de orfan al Beneditei Silva, o splendoare de negresă care servise la masă şi încălzise patul germanic al lui Klaus. De la condiţia de student la Weimar, trecu la aceea de conţopist la firma exportatoare de cacao. Făcu astfel carieră.

La petrecere, revelă o faţetă neaşteptată a umanităţii lui: ştia să facă scamatorii şi a plăcea să le prezinte. Ascundea şi alte surprize în mâneca hainei, după cum se văzu mai târziu, la momentul decisiv.

Raţiuni grele coroborau spre opinia entuziastă şi generalizată: cea mai mare şi era mai frumoasă petrecere văzută vreodată în Tocaia Grande. Imaginaţi-vă că sala – asta da, merită să fie denumită sală de bal – a fost luminată cu lustre din sticlă, suporturile pentru sfeşnice, articole de lux în rafturile magazinului, noutate ce se adăuga celorlalte ustensile la modă în sat, înlocuind în unele case lămpile suspendate şi felinarele.

Fără a dori să umbrim strălucirea armonicii şi a prezenţei lui Pedro Cigano, trebuie spus, de la bun început, că nu a fost el singurul muzicant care a animat petrecerea. Cei din Estância şi-au adus instrumentele: ghitarele, mandolina, naiul şi au interpretat un repertoriu variat de muzică de dans la modă la balurile din Sergipe. Şi orbul Tiago cu fiul lui, Lucas, ambii la ghitară, şi-au arătat talentul. Făceau parte dintr-un grup venit din Taquaras, alcătuit din figuri de marcă din localitatea vecină, invitaţi ai Căpitanului, ai lui Lupiscínio, ai lui Fadul, ai lui Bastiăo da Rosa: şeful de gară, Lourenco Baptista, telegrafistul, perceptorul, doi sau trei negustori, câţiva curioşi şi Mara, stareţa pensiunii de fete însoţită de patru fete nebunatice.

Venind de la plantaţiile din apropiere, zilierii veniseră la târg dis-de-dimineaţă, făceau coadă la pensiunea Norei Păo-de-Ló şi la uşile colibelor şi bordeielor din Baixa dos Sapos: noaptea, din cauza petrecerii, târfele aveau să închidă prăvălia. De altfel, în acea duminică, numărul târfelor se dublase: alergau de prin împrejurimi, unele de foarte departe, atrase de vestea parangheliei care răsuna pe coclaurile de pe malul râului Cobras.

Nu există cuvinte să descrie succesul lui Cadinhos Silva cu numerele de prestidigitaţie cu care delecta asistenţa. Provocând hohote de râs amestecate cu exclamaţii de incredulitate din partea publicului care stătea cu gura căscată, ducându-i pe copii pe culmile exaltării şi ale uimirii. Un succes răsunător şi adjectivul nu este deloc exagerat: aproape niciunul din spectatori nu mai asistase vreodată la reprezentaţii teatrale, de orice natură, nu ştia nimic despre iluzionism, trucuri de magie, pase de cărţi. Femeile îşi făceau cruce – piei satană!

— Bărbaţii, uimiţi, nu ştiau ce să creadă.

Cadinhos Silva îşi scutură mânecile de la haină şi de la cămaşă şi minunile începură să apară, au văzut cu toţii, nu erau scălămbăieli dintr-un hoceag de trupeţi. Fără a se folosi de mâini, prin puterea gândului, funcţionarul de la Koifman & Cia. Transferă nişte monezi din buzunarul lui Guido la urechea lui Edu: din nările lui Zé Luiz extrase cinci boabe de cacao uscată. Repetând cuvinte misterioase, hokus pokus, sinsalabin, presto, abracadabra şi alte porunci înfricoşătoare, cu vârful degetelor, scoase din decolteul doamnei Valentina batista pe care, în văzul tuturor, o lăsase în traista lui Aurélio, de unde dispăruse fără ca cineva să fi pus mâna pe ea: nu mai înţelegeau nimic. Făcu tot felul de scamatorii cu cărţile de joc, care ii umblau printre degete, apăreau, dispăreau, apăreau din nou, asul de cupă devenea regele de treflă, doiul de pică se transforma în zecele de caro, iar dama de pică o culese din părul despletit al Bernardei. Manipula culorile în faţa unui public stupefiat, strâns adunat lângă el. Vrând să vadă de aproape, să vadă şi să nu creadă.

— Să joc cu dumneata, ferească-mă Dumnezeu! Mai bine joc cu Necuratul!

— Spuse Zé Raimundo, unul din trupeţi, măcar că era obişnuit cu trişatul.

Fadul Abdala bătea din palme, asistenţa îl acompania. Mulţi cereau explicaţii – el ne vrăjeşte sau ce se-ntâmplă?

— Alţii jurau că dom' Carlinhos avea de-a face cu diavolul. Cine se extazia şi aplaudă cel mai mult a fost tânăra Sacramento. Până atunci, stătuse cu ochii în pământ, tăcută, aşezată lângă Zilda pe o bancă de lemn. Până şi colonelul Boaventura Andrade aplaudă şi nu se zgârci în laude faţă de Carlinhos Silva, da, domnule, felicitările mele! Dacă ai vrea, ţi-ai putea câştiga existenţa făcând scamatorii în teatrele din capitală.

Muzicanţii, magicianul amator, afluenţa oamenilor veniţi din afară, dar mai ales prezenţa plantatorului au dus petrecerea pe acele culmi. Aduseseră şi puseseră într-un capăt al sălii scaunul de bărbier al lui Dodô Peroba ca să se aşeze în el Colonelul. În apropierea barului improvizat pentru vânzarea rachiului, coniacului, lichiorului de jenipapo, de care se ocupa Durvalino, sub discreta vigilenţă a lui Fadul.

Nimeni nu îndrăznise s-o ia pe Sacramento la dans, dar când veni rândul cadrilului, văzându-l pe Castor organizând perechile. Carlinhos Silva, nefiind de prin partea locului, nefiind la curent cu anumite particularităţi şi plăcându-i figura şi modestia fetei timide care-l aplaudase atât de mult, se îndreptă spre ea, invitând-o să danseze cu el. Singură pe bancă, deoarece Zilda plecase deja la braţul Căpitanului să-şi ocupe poziţia la cadril. Sacramento se văzu tulburată, se bâlbâi, ţinea ochii plecaţi, se simţea tristă şi pierdută; Carlinhos aştepta. Atunci, colonelul Boaventura care urmărise scena cu un interes surâzător, se ridică de pe scaunul de bărbier:

— Scuză-mă, Carlinhos, dar dama are deja un angajament, cavalerul ei este prietenul ăsta al tău.

Neputând să-şi creadă urechilor, Sacramento ridică privirea şi alergă ruşinoasă spre Colonelul, care stătea în picioare aşteptând-o. Cu picioarele tremurânde, ea îl însoţi la cadril sub privirile piezişe ale bârfitorilor. Carlinhos Silva înţelesese şi plecă în căutarea Bernardei: prea târziu, fata avea deja pereche. Se mulţumi cu dona Valentina, mai bine ea decât nimeni. Negrul Tiçăo bătu din palme atrăgându-le atenţia, cadrilul avea să înceapă. Ridică vocea, vorbi în franţuzeşte.

Diva se învârtea în pas de cadril, mândră de îndrăzneala lui Tiçăo, şi el avea de-a face cu necuratul. Dar Ticâo, care o cunoştea şi o ghicea, o vedea neliniştită şi preocupată, oricât ar fi încercat ca să se prefacă. Gândurile ei zburau de la petrecere spre casa părinţilor, pe malul celălalt al râului.

Vanjé şi Ambrósio nu se aflau în pavilion, la târg, de dimineaţă. Când s-a dus să vândă produsele agricole. Ambrósio ardea de febră. Zilda, care se oprise să cumpere şi să stea de vorbă, văzându-l cât de rău arăta, avu un presentiment rău. O sfătui pe Vanjé să-şi ducă bărbatul acasă şi să-i dea ceva de transpiraţie cât mai degrabă. Cine ştie, poate încă ar mai putea să-i cureţe sângele, să scoată afară fluidele rele?

La zgomotoasa masă de prânz, plină de musafiri veniţi pentru petrecere. Zilda îi spuse Căpitanului: se pare că Ambrósio a luat febra:

— Dar-ar Domnul să nu se întindă.

Ambrósio muri la trei zile după petrecere, însă la înmormântarea lui, nici bătrânul Gerino, nici tânărul Tancredo, băiatul lui Vavá, nu putură să participe: erau doborâţi de febră.

Febra fără nume, ciuma, despre care în popor se spunea că le omora până şi pe maimuţe. Vorbeau despre ea în şoaptă şi reverenţios, o monstruoasă divinitate, un flagel endemic şi vechi în ţinutul de cacao, în oraşe şi pe plantaţii, culegând în dreapta şi-n stânga partea de sacrificiu care i se cuvenea. Evitau să vorbească despre ea, încercau să uite s-o vadă, dacă aşa îi va uita şi ea pe ei, lăsându-i în pace.

În timp ce molima omora cu parcimonie, fără grabă, fără zgârcenie, îi dădeau raţia de morţi, convieţuind cu ea, resemnaţi. Dar atunci când, adăsta într-o aşezare, transformându-se în epidemie şi omorând de-a valma, teama devenea panică şi bocet mocnit de tată şi mamă, de soţie, bărbat şi copil, urca la ceruri un strigăt de blestem.

Consuma fiinţa în câteva zile, îi ardea corpul şi-l moleşea, îi plesnea capul de durere, mintea îi era înceţoşată, respiraţia urât mirositoare, cu măruntaiele pradă unei diaree pestilenţiale. Moarte sigură şi urâtă, nu se putea face nimic împotriva ei.

Alte febre aveau nume: terţa, paludică, aftoasă, care atacă oameni şi vite, febra galbenă şi febra bubonică, care mai de care mai periculoasă. Însă exista remediu şi tratament pentru fiecare din ele, până şi pentru vărsatul negru: băligar de bou, uscat, pus peste băşici. Dar nu exista nici un remediu pentru febra fără nume, febra, pur şi simplu, fără vreun adjectiv care s-o deosebească, fără diagnostic sau reţetă, pacientul era în mâna lui Dumnezeu, nemilosul Dumnezeu al ciumei. Apelau la sudorifice, cataplasme, clisme, licori şi tizane, băuturi făcute din rădăcini şi frunze din pădure, formule transmise din tată-n fiu. Erau eficiente în tratarea multor boli: bolile ruşinoase, spre exemplu, blenoragie, sifilis, gonoree. Dar fără efect asupra febrei, aia care nu avea nume şi omora până şi maimuţele. Nu rămâneau decât rugăciunile, închinatul, vrăjile şi jurămintele.

Sosea pe neaşteptate, deodată dobora, jupuia şi opărea, golea măruntaiele şi mintea, îl reducea până şi pe omul cel mai puternic la un molâu înainte de a-l omorî. Nu se putea face nimic, doar să aştepţi să-şi umple burdihanul şi, la fel de neaşteptată cum a venit, să plece să sape gropi în altă parte. Respectând un ciclu, sau pur şi simplu accidental, la întâmplare? Pentru că se săturase, sau pentru că Domnul ascultase rugăciunile? Putea fi orice. Dacă în oraşele Ilhéus şi Itabuna, doctori cu diplomă nu erau în stare s-o diagnosticheze şi s-o combată, poporului decimat din fundul pământului nu-i rămânea decât să fugă sau să aştepte ca febra să se hotărască să plece, să-şi mute cartierul general, luând în desagă sentinţele de moarte, fără drept de apel. Moarte dureroasă, murdară şi puturoasă, atroce.

Dură cincisprezece zile. Sosi în duminica petrecerii, se arătă la târg cu Ambrósio, două duminici mai târziu profită de o vijelie, se sui pe coama ei şi plecă să omoare mai departe. Lăsă în prosperul cimitir din Tocaia Grande încă nouă cruci care să povestească istoria.

Cu ceea ce nu se putuseră lăuda inundaţiile: să-i pună pe fugă pe locuitori, să golească satul, fusese cât pe-aci să reuşească febra fără surle şi trâmbiţe, cu blândeţe. Dacă ar mai fi durat încă o săptămână, cine ar fi fost nebunul să mai rămână acolo, aşteptându-şi moartea?

Exodul începuse în miercurea când fuseseră înmormântate primele victime, bătrânul Ambrósio şi Clementina. Continuă şi se amplifică în zilele următoare, pe măsură ce creştea numărul morţilor. Îi reveni donei Ester, nevasta lui Lupiscínio, cunoscătoare în ale bolilor şi medicinei, să bată toaca: se instalase febra în Tocaia Grande. Părerea uneia care se pricepea: să cheltui bani cu medicamente era o prostie, să faci jurăminte era pierdere de timp. Farmacie nu exista în Tocaia Grande, doar patru sticluţe cu sirop în magazinul turcului. Cu atât mai puţin, biserică unde să te rogi. Nu rămânea altceva de făcut decât să pleci din acea mizerabilă fundătură care, pe lângă că nu avea de nici unele, mai era şi infestată.

Dona Ester îşi îndeplini sarcina dând alarma din vecin în vecin, făcând-o cu oarece satisfacţie datorită dispreţului pe care-l avea pentru aşezarea respectivă şi a nemulţumirii de a locui într-un loc atât de înapoiat. Printre alte supărări minore, era suficient faptul că bărbatul ei se dădea-n bărci cu o individă. Măcar să fi fost o amantă cu casă, numai pentru el, decentă, mai treacă meargă. Dar nu era decât o târfă la drumul mare. Dona Ester încercă să-şi ia fiul, dar Zinho refuză să o însoţească. Dădu din umeri, neputincioasă! Mai bine să trăiască abandonată în Taquaras decât să moară infestată împreună cu familia. Îşi adună boarfele, plecă fără să se uite în urmă, dădu exemplul.

Dublându-se exagerările datorită circumstanţelor negre, circulau veşti înfricoşătoare prin localităţi. În taberele de înnoptare, pe drumuri. Se întâmpla eu Tocaia Grande aceeaşi grozăvie care se abătuse asupra unei aşezări obscure de pe malul râului Agua Preta, Sequeiro de Espinho sau Rio Braço, geografia varia în funcţie de narator, creştea dimensiunea locului, la fel şi numărul morţilor, dar un detaliu rămânea identic: nu mai rămăsese nimeni care să spună povestea. Cât despre Tocaia Grande, până şi căpitanul Natário a fost dat drept victimă a febrei, o mierlise, trebuie că se afla în iad să-şi ispăşească păcatele. Ba chiar erau unii care. pe ascuns, trăgeau o duşcă în amintirea lui.

Târfele, umblăreţe de felul lor, o şterseseră. Începând să secere pe pământul sergipanilor, febra traversă podeţul şi mătură colibele din Baixa dos Sapos: în două zile muriră trei femei. Debandada a fost aproape generală: profitând de convoaie sau de călătorii fără bagaje, cu bocceaua în mană sau pe cap, fetele o roiră. Una din ele, Glória Maria, a plecat deja cuprinsă de vărsături şi ameţeli, cu febra în spinare. Merse lăsând dâre prin păduri, muri când ajunse la Taquaras şi acolo fu înmormântata, evitând, astfel, să devină zece la număr gropile săpate în cimitirul din Tocaia Grande.

Câţiva trupeţi deviară traseul convoaielor, evitând pentru un timp scurtătura, diminuându-se astfel afluenţa de la baraca cea mare. În cea de-a doua săptămână exodul crescu, ideea fugii cuprinse tot satul. După ce încercase, fără a reuşi, să-i ia cu el pe Zé dos Santos şi pe Clara – cu cine să lăsăm câmpul şi animalele? Bastiăo da Rosa îşi luă nevasta şi fetiţa şi se duse să caute adăpost şi siguranţă în Taquaras. Văzându-l cum pune zăvorul la uşă, cei care mai erau indecişi, terminară cu îndoielile şi se hotărâră.

După şapte zile şi cinci morţi din duminica în care Zilda îşi destăinuia temerile ei Căpitanului, la aceeaşi oră a prânzului, la masa tăcută, fără oaspeţi, ea reluă subiectul din punctul în care-l lăsase:

— S-a întins.

Săptămâna fusese tristă şi grea Natário, întunecat, părea un animal hăituit. Veneau să-l caute, neliniştiţi, tulburaţi, ca şi cum Căpitanul ar fi fost doctor sau vindecător, aşteptând de la el o minune, o soluţie, iar el nu putea oferi nici minuni, nici soluţii, nici măcar o vorbă încurajatoare: cuvintele erau vagi şi goale, sunau fals. Oamenii nu căutau consolare pentru doliu, voiau o salvare pentru cei vii. Zé Luiz se aşezase pe banca de pe terasă, hohotind de plâns: nu există nimic mai important, mai insuportabil decât să vezi un bărbat plângând, lăsând la o parte ruşinea şi orgoliul, despuiat de condiţia de mascul atotputernic.

Zilda repetă, ridicând vocea pentru a fi auzită şi pentru a obţine un răspuns:

— S-a întins.

Căpitanul frământa cu degetele o prăjitură cu fasole şi Taină.

— Cică o altă rudă de-a Leocádiei a fost răpusă. E bărbat sau femeie? Ai idee?

— Cei din Estância îl înmormântaseră vineri pe tânărul Tancreda.

— Un copil. Mariozinho, de vreo zece ani, nu avea mai mult. Nu ieşea de-aici, era umbra lui Peba.

— Vorbeşti de parcă ar fi murit deja.

— Doamne iartă-mă! Nu vreau să cobesc nimănui, dar ai văzut pe careva să fi scăpat? Eu n-am văzut pe nimeni.

Lăsă ochii în jos în farfuria de porţelan, întorcând mâncarea cu lingura:

— Sunt disperată din cauza copiilor. Ce părere ai? N-ar fi mai bine să-i luăm şi să-i ducem pe plantaţie? Până trece.

Căpitanul îşi aruncă privirea peste copii, care, nefiind atenţi la conversaţie, mâncau liniştiţi unii la masă, alţii aşezaţi pe jos. Apoi se uită la femeie:

— Ai observat câte case sunt închise, câtă lume a plecat deja? Dacă noi ne retragem, dacă tu te duci cu copiii pe plantaţie, a doua zi nu mai rămâne nimeni în Tocaia Grande. Nu putem face aşa ceva.

Zilda lăsă lingura şi ridică ochii spre el:

— Am luat copii de la altele ca să-i cresc eu.

— Aici e casa lor şi de-aici nu vom pleca. Nimeni.

— Îşi şterse mâinile murdare de mâncare, una de alta:

— Doar la cimitir.

Zilda dădu din cap, aprobator: nu se certau, stăteau de vorbă. Îşi cunoştea bărbatul şi felul lui de a gândi: cine comandă şi are autoritate, are şi obligaţii. N-ar fi avut nici un rost să argumenteze şi cu atât mai puţin să se opună. Îşi făcu datoria, îşi expuse temerile: el hotăra, ea asculta.

Mai târziu, în pat cu Bernarda, Căpitanul îi spuse:

— O grămadă de lume pleacă. Ar trebui să faci acelaşi lucru. Aici, riscul e mare.

Se uita la tavanul din lemn, cu un glas neutru, liniştit: nu-i dicta un ordin, îi dădea un sfat.

— Să plec? Unde?

— Este un loc în Taquaras unde poţi rămâne.

— Vii şi dumneata, naşule?

— Eu nu pot pleca de-aici.

— Dar naşa?

— Rămâne aici, cu mine. Ea şi copiii.

— Nici dumneata, nici naşa, nici copiii. De ce-aş pleca eu? De ce vrei să mă vezi departe? De ce mă goneşti? Nu merit nici laude, dar nici dispreţ. Aici, dacă va fi să mor, sunt aproape de dumneata şi de Nadinho.

Îşi lăsă capul pe pieptul naşului ei, aşa cum făcea când era o copiliţă, dar cu braţele şi picioarele îl apropie de trupul gol:

— Te-ai săturat de mine?

— N-am spus să pleci, am sugerat.

Îşi făcuse datoria, asemeni Zildei la masa de prânz; Căpitanul Natário da Fonseca atinse cu degetele obrazul finei, o iubire de atâţia ani. Ştia răspunsul dinainte de-a vorbi.

O moarte regretată a fost aceea a Merenciei. Chiar dacă ar fi fost victima oricărei alte boli sau a vreunei muşcături de şarpe, tot ar fi meritat un priveghi pe cinste, mai îndreptăţit decât zănateca şi cumpărătorul de cacao. Atâtea întâmplări de amintit, evenimente vesele, momente de exaltare.

Femeie căsătorită, le ţinea la distanţă pe târfe, dar asta nu a împiedicat-o să nu le ia apărarea când derbedeii încercau să impună legea celui mai tare. Cu mâinile ei bătătorite de olăriţă, munci neobosită la ridicarea zidurilor şi la punerea acoperişurilor în dezolarea ce cuprinsese Tocaia Grande după inundaţii. Cu mâinile ei delicate de artistă, în orele libere, confecţiona din hârtie şi săgeţi zmeie pe care le oferea copiilor ca să le ridice sus pe cer. Venea să aprecieze abilităţile protejaţilor ei şi bătea din palme lăudând înălţimea zborului şi evoluţiile acestuia. Îşi dorise un copil, ah, cât de mult îl dorise! Dar avea uterul retrovers, ovarele seci. În lipsa copiilor, îi răsfăţa pe ceilalţi puşti, creştea animale. Cine nu şi-o amintea cu apa până la brâu în dimineaţa inundaţiilor, cu şarpele jibóia încolăcit în jurul pieptului?

Dacă Zé Luiz depăşea măsura la rachiu sau la târfe, beat sau în călduri, Merencia se înfuria şi îl bătea măr fără ca el să protesteze. Se ducea după el în Baixa dos Sapos, de unde-l conducea spre casă în ghionturi şi pumni. La înmormântări, ea era cea care spunea rugăciunea de despărţire. Ah! Ar fi fost un priveghi cu multe râsete şi multe regrete!

Fusese înmormântată în grabă ca şi ceilalţi răpuşi de febră. Pentru ca să nu se extindă mirosul în aer şi să nu pătrundă în sângele celor vii. Cucernică, o capacitate în catehism şi rugăciuni, Merenciei i-ar fi plăcut să fie condusă cu litanii şi osanale. Atât de merituoasă, în ultimul ceas îi lipsiră toate: priveghiul, bocitoarele, rugăciunile. Nu avu nici măcar corul târfelor să-i spună amin. Febra ucidea rapid, şi cu atât mai repede era dus mortul la cimitir. În tulburare şi groază. În zăpăceala alergăturii, Fadul abia avu timp să bolborosească un tatăl-nostru în arabă.

La trei zile după înmormântarea Merenciei, fără să mai fi apărut alte cazuri de condamnare la moarte în satul văduvit de animaţie şi veselie, Pedro Cigano îşi făcu apariţia în atelierul lui Castor Abduim, purtând cu el mesaj de viaţă şi bucurie. Ca să discute despre o petrecere: trebuiau să uite de zilele negre, să termine cu plânsul, să şteargă amintirea febrei, să pună capăt comemorărilor funebre: morţii învie numai la judecata de apoi.

Imediat după petrecerea de la pavilion, Pedro Cigano dispăruse din Tocaia Grande iar cei răi de gură profitaseră să-l bârfească. O zbughise atât de repede fiindu-i frică să n-o păţească, încât îşi abandonase armonica în magazinul turcului: la distracţii era nelipsit, cu toate cele cinci degete întinse ca să înşface plata pentru muzică, cu gura larg deschisă ca să bea pe socoteala celor care-i făceau cinste. Acuzaţii ale invidioşilor pe talentul lui de menestrel, pe plimbările lui încoace şi-ncolo şi pe amorurile constante, mizerii demascate imediat: Pedro Cigano se întoarse ca vântul, aducând chinină şi alte medicamente de la farmacie, luate din Taquaras, din depozitele Gării, destinate combaterii frigurilor, inutile în cazul febrei fără nume şi fără leac. Nu numai că s-a întors, dar şi rămase acolo, distribuind doze preventive de chinină locuitorilor, dând nuanţe de albastru urinei din Tocaia Grande.