Jorge Amado

Cei mai buni clienţi ai lui Cícero Moura erau micii plantatori. Lipsindu-le în general banii lichizi pentru a face faţă cheltuielilor curente, nu-şi puteau permite să aştepte recoltele timpurii şi pe cele la termen când preţul unei măsuri de cacao atingea cote maxime, aşa cum făceau marii proprietari. Cícero Moura cumpăra anticipat şi la un preţ convenabil, o parte din recolta următoare, avansând banii. Pe aceste plantaţii mici discuta şi încheia afaceri, sorbind o cafeluţă sau un pahar de lichior de jenipapo, dar ea să ceară găzduire, să mănânce şi să petreacă noaptea prefera plantaţiile mari. Unde mâncarea era de calitatea întâi iar servitoarele, crescute în casă, erau nişte drăgălaşe.

Drăgălaşe, îl încântau prin tinereţe şi curăţenie. Culcându-se cu ele, se considera în siguranţă, ferit de pericolul de a lua vreo boală urâtă. Bolile venerice, gonoreea, şancrul şi sifilisul umpleau bordelurile din regiune, tratate pe bază de leacuri şi poţiuni miraculoase. Nici nu începuse bine să bată acele fundături, că Cícero Moura se şi alese dintr-un bordel din Taquaras cu o gonoree care devenise cronică ieşindu-i şi pete pe mâini. De atunci, lua cu el, la drum, praf de permanganat: dacă avea să-şi pedepsească mădularul cu vreo femeie uşoară, o punea pe târfă să-şi spele anumite părţi cu o soluţie de permanganat dizolvat în apă, condiţie sine qua non pentru tăvăleală şi plată – nu era meschin dacă îi erau satisfăcute pretenţiile. Însă, doar în ultimă instanţă recurgea la târfe. În braţele slujnicelor se simţea în siguranţă, deoarece fiind ele, de regulă, deflorate şi posedate de către colonei, trebuiau să fie, prin urmare, curate şi sănătoase. Nu-i displăceau nici concubinele şi era mort după fetele mari sau care-şi pierduseră fecioria de curând. Cícero Moura, o minte înflăcărată, nebun după femei.

Devenise o figură populară în provinciile râului Cobras. În mapa impunătoare din piele, pe lângă blocnotesul cu cifrele de cumpărături şi credite, avea şi pacheţele cu fotografii colorate de sfinţi pe care le distribuia cu aceeaşi cucernicie soţiilor de colonei şi servitoarelor de la moşii, dar şi fetelor din bordeluri: un dar primit întotdeauna cu plăcere.

Din când în când, Cícero Moura era văzut descălecând de pe catârul Envelope în faţa magazinului arabului Fadul Abdala, luptându-se cu o doză dublă de coniac şi informându-se asupra muieretului:

— Au apărut ceva prospături, amice Fadul? Vreo viţică înţărcată?

Începându-şi călătoria, în sezonul de dinaintea recoltatului şi al ploilor de vară, negustorul de cacao trecu prin Tocaia Grande şi-şi repetă întrebarea obişnuită. Turcul o arăta cu degetul pe zănateca oprită pe podeţ, acoperită cu un sac de rafie:

— Cineva i-a făcut felul creaturii ăleia şi toţi băieţii tabără pe ea. Până şi lunganul ăsta de-aici.

— Se referea la Durvalino, ocupat cu spălatul sticlelor, lângă puţ.

Cícero Moura ceru amănunte despre vârstă şi împrejurare: când s-a întâmplat, aproximativ? Atât de tânără, abia înflorită, fără să fi avut timp să ia vreo boală, desfăcându-şi picioarele din plăcere şi nu pentru bani, exact aşa cum îi plăcea lui. Dădu pe gât restul de coniac şi se îndreptă spre podeţ, cu ochii lucindu-i.

Servind puţinul rachiu care mai rămăsese prin partea locului unor clienţi ocazionali. Fadul Abdala digera veşti alarmante, cu ochii aţintiţi pe cerul plumburiu. Supoziţii, previziuni, exclamaţii îngrijorătoare se rostogoleau pe tejgheaua slinoasă. Până şi inima turcului se înmuia.

Înainte de a-şi continua drumul spre Taquaras prin ploaia torenţială – părea aceeaşi care-l întâmpinase la sosire, atât de mult se succedau rafalele de ploaie – colonelul Robustiano de Araújo se opri la magazinul arabului să-l salute, bău ceva pentru a preîntâmpina răceala şi-şi reafirmă teama care-l consuma:

— Mă duc la Ilhéus, dar mă întorc repede. De mai bine de cincisprezece ani, n-am mai văzut atâta apă. Nu-i de glumă.

Cu aceeaşi grabă de a reveni pe plantaţiile ameninţate, căpitanul Natário da Fonseca, sosise după o absenţă prelungită pe plantaţiile de la Boa Vista şi Atalaia, aducător de veşti triste, primele de Ia Itabuna. Râul Cachoeira îşi ieşise din matcă, inundând moşii, distrugând plantaţii, transformându-le în imense întinderi de noroi, expulzându-i pe lucrători în satul Ferradas. Pagube enorme: florile recoltei timpurii s-au dus pe apa sâmbetei.

Colonelul Boaventura Andrade, nu mai puţin îngrijorat, profită de ocazie pentru a trimite înapoi pe dona Ernestina la confortul alicului palat din Ilhéus, însă nu înainte ca sfânta doamnă să fi aprins zeci de lumânări la picioarele lui Săo José, cu ajutorul tinerei Sacramento, un amor de fată, devotată stăpânilor, serioasă şi harnică. Docilă şi caldă, adăuga Colonelul calităţilor ei, cuibărindu-se în braţele-i primitoare ca să poată suporta aceste noi supărări ce se adăugau unor vechi şi apăsătoare amărăciuni. Dacă Săo José nu se înduioşa de lumânări şi jurăminte, dacă diluviul persista în amonte de râul Cobras, şi aici, după cum se întâmplase în valea râului Cachoeira, recolta timpurie va fi pierdută iar cea normală va fi în pericol.

Nu fuseseră numai colonelul Robustiano şi căpitanul Natário, proprietari de pământuri şi plantaţii, cei care dăduseră alarma. Tăietori de copaci şi zilieri, călători în trecere spre gară şi spre oraşe, grupuri de târfe care se retrăgeau, repetau aceeaşi polologhie dezolantă: apele se umflau şi ameninţau cacaoa. Bătut de ploaie, şi Pedro Cigano veni să se refugiase în Tocaia Grande:

— Nu mai exista drumuri, peste tot e numai noroi, convoaiele nu mai pot trece. O să rămân aici până când Dumnezeu va porunci să se îndrepte vremea.

De la tejgheaua prosperului negoţ, Fadul Abdala asculta relatările îngrozite, prevestirile rele. Cu toţii, plantatori, zilieri, prostituatele şi muzicantul erau îngrijoraţi de înflorirea copacilor, de mugurii incipienţi ai arborilor de cacao, de recolta timpurie şi de cea normală.

Ascultând, constata că nimeni nu pomenea de soarta oamenilor. Calculau valoarea pagubelor provocate de revărsarea râului Cachoeira, dar de soarta refugiaţilor fără adăpost şi fără hrană, îngrămădiţi în Ferradas, nimeni nu se îngrijora şi nici nu-i căina. Întrebând ce se întâmpla cu acei nefericiţi, află, mai mult sau mai puţin vag, de îmbolnăvirile de vărsat de vânt. Cazuri izolate, nu constituiau motiv de temere, însă când se declanşa epidemia, moartea-şi făcea de cap, secerând nenumărate vieţi.

Trecuseră mai bine de două decenii de când Fadul Abdala pusese piciorul în ţinutul de cacao, devenind grapiuna mai întâi trup şi suflet, apoi din convingere. Păstra în fundul cufărului, înfăşurat în hârtie gri, certificatul de la Notariatul din Itabuna, unde erau înscrise data şi locul naşterii unui copil de sex masculin, de culoare albă şi aşa mai departe, care la botez primise numele de Fadul. Văzuse lumina zilei pe Plantaţia Araruama, la marginea lui Macuco – brazilian născut graţie diligentelor lui Ubaldo Madureira, grefier de categoria a doua şi tovarăş de distracţii în bordeluri. Bărbaţi şi femei, dar mai ales băieţi şi fete, veniţi de la capătul celălalt al lumii, renăşteau brazilieni sub pana întortocheată a conţopistului. Notarul, licenţiatul Márcio Costa do Amarai, semna şi parafa, dând girul veridicităţii, încasând o bună parte din onorariu.

Buni brazilieni, trebuie adăugat în completarea adevărului. Fadul aproape că uitase ziua şi împrejurările debarcării în portul Ilhéus, adolescent fiind, recomandat compatriotului său Emilio Calim, proprietar al Bazarului Alexandria, unde a trudit şi a învăţat meserie. Dar încă nu-i intrase în cap faptul că în iubita lui patrie adoptivă, înaintea bărbaţilor şi femeilor treceau arborii de cacao, fiind mai importanţi.

Pe neaşteptate, Cícero Moura, care ar fi trebuit să umble de la o plantaţie Ia alta cumpărând cacao pentru Koifman & Cia. Îşi legă catârul Envelope de stâlpul din colţul magazinului şi se duse la tejghea având grijă să nu-şi murdărească mânecile paltonului ponosit, însă arătând impecabil, în ciuda tuturor acelor noroaie. Fadul era uimit deoarece misitul nu ceru informaţii despre femei, nu voi să ştie nimic de prospături. Pe faţa-i întunecată se putea citi neliniştea:

— Situaţia-i albastră, amice Fadul, nimeni nu doreşte să încheie nici o afacere. Am să rămân aici să aştept încetarea ploilor.

Fadul se miră: să aştepte în Tocaia Grande? Doutor Permanganato trăgea de obicei în Taquaras unde trăiau şi nişte rubedenii mai îndepărtate de-ale lui. Turcul nu-l întrebă de ce: la tejgheaua cârciumei. Până la urmă, tot afla, mai devreme sau mai târziu, motivele, fără a fi nevoie să arate curiozitate sau interes, fără să treacă drept iscoditor.

Însoţită de Tarcísio, Coroca se îndreptă spre ferma celor veniţi din Estância, pe malul celălalt. Traversând podeţul, constată cum se umflară apele râului: învolburate şi zgomotoase alunecau furioase la vale, parcă puse pe ceartă. Văzu moviliţele de nuferi smulse de apele dezlănţuite. O floare albastră între două frunzuliţe verzi se păstra teafără în vâltoarea apelor, fragilă şi suverană. Râul, prieten bun: le dădea peşte şi creveţi, apă pentru toate nevoile, în el se scăldau, spălau rufe, vorbeau şi glumeau în nopţile senine cu lună plină şi în cele întunecoase cu lună nouă, cupluri amorezate îl foloseau pentru iubire şi desfătări, se scufundau îmbrăţişaţi în apele călduţe, gemeau în clipele de răgaz, se adăposteau în desişurile de papură. Dar niciuna nici două. Se transformase într-un duşman, se împăuna bolborosind, profera ameninţări. Aşa gândea Coroca, dar nu spuse nimic pentru a nu-l mâhni şi mai mult pe solicitant.

Băiatul mergea repede şi era încordat, natural: Zeferina, nevasta lui, se plânsese de primele contracţii, dureri încă uşoare şi intermitente.

Grăbit, el o zbughi din pat şi o porni către căsuţa din lemn din Baixa dos Sapos. Nu era să aştepte să se înteţească durerile sau ca femeia să piardă apa pentru a alerga după moaşe.

— A sosit momentul ca irbisul să bea apă, dona Coroca. Haidem! De câte ori nu auzise Coroca chemarea impetuoasă, de câte ori nu răspunsese ordinului peremptoriu plecând şi ea înspăimântată? Îşi controla nervozitatea şi teama, nereuşind să se calmeze decât atunci când ajungea la locul respectiv şi prelua comanda luptei: ea de o parte, moartea de cealaltă. Cu acea ocazie, emoţia, strângerea de inimă erau şi mai mari deoarece, nefiind decât ora trei după-amiaza, aveai impresia că un apus prelungit, urât şi trist se abătuse peste Tocaia Grande.

Să mergem, acceptă zâmbind pentru a-l linişti pe Tarcísio. Îşi puse un sac pe cap şi o porni la drum ca s-o ajute pe Zeferina să nască. A opta din şirul iniţiat de Guaraciaba, pantofăreasa: a noua dacă se ia în consideraţie că Dinorá a avut gemeni într-o noapte minunată şi miraculoasă!

Rafalele de vânt erau cât pe-aci să ia pe sus corpul consumat al Corocăi şi pe podeţ ea trebui să se sprijine de braţul însoţitorului. Pe o aşa ploaie nu ieşea nimeni din casă. Dar gravida nu ştie niciodată când îi vine ceasul. Când o asistă pe Hilda, uşurând-o, coana Leocádia, cunoscătoare în ale religiei, explicase că ora şi ziua sunt înscrise în cărţile din ceruri dinainte. Moaşa râdea de superstiţiile bătrânei: adică vrei să spui că atunci când copilul se naşte înainte de termen este pentru că sfântul a greşit calculele dintre ziua dezmăţului şi cea a chinului. Coana Leocádia râdea de prostiile Corocăi, nu era numai o păcătoasă, ei şi o eretică: atmosfera se însenina, travaliul se uşura eu binecuvântarea Domnului.

Femeile din Estância năşteau uşor, cel puţin aşa se întâmplase cu Hilda şi Fausta, cu siguranţă că la fel va fi şi eu Zelerina. În schimb, bărbaţii nevricoşi la primul semnal de alarmă dădeau năvală la casa moaşei. În timp ce comanda pregătirile iniţiale, Coroca se interesa de iniţiativele şi proiectele acelor oameni muncitori, uniţi şi prudenţi, la fel ca cei din familia lui Ambrósio. Şi petrecăreţi dacă era să te iei după puţinul timp de când locuiau acolo: orice pretext era bun ca să dea o mică petrecere: dacă era posibil, împreună cu ceilalţi sergipani şi cu oameni din sat. În ultimă instanţă, doar ei: nu lăsau să le scape nici o duminică fără să se distreze. Muzica nu era o problemă, cei patru bărbaţi formau o orchestră mai mult sau mai puţin acordată, nu avea importanţă: Vavá şi Tarcísio la ghitară, Gabriel la mandolină, iar la flaut Jardelino le ţinea isonul.

Doi dintre flăcăi, Zelito şi Jair, zdrăngăneau şi ei la violă şi nu era rău deloc: coana Leocádia era în fruntea dansului, animând petrecerea.

Dincolo de crescătoria lui Altamirando, unde, pe dealul pietros caprele se înmulţeau în voie şi nestingherite – iedul-de-munte, Çăo le păştea – oamenii din Estância măsuraseră câteva pogoane de pământ pe care începuseră să planteze arbori şi să le cultive: câmpuri de manioc, fasole, porumb şi cartof-dulce. Femeile se ocupau de grădina de legume, cultivau verdeţurile şi legumele cele mai consumate în regiune: varză, quiabo, jiló, maxixe, dovleac. Coana Leocádia explica:

— Îmi place să mănânc o mâncare consistentă… – Obicei din Sergipe, influenţând masa din ţinutul de cacao, marcând gusturi şi preferinţe.

Plănuiau să planteze o livadă de portocali – cel de tipul umbigo, mai dulce ca mierea, cel de apă şi cel sec, cel de pământ amar ca fierea dar din a cărui coajă se face cea mai bună dulceaţă – lămâi şi mandarini, pe lângă fructele care creşteau acolo, la-ntâmplare, atâtea şi fără asemănare: fructul-de-pâine, mango, avocado, papaia, caju, fructul de manghier, pitanga, cajá, jaca-de-pobre101, fruta-de-conde102, condessa103, pinhas, coacăze, jambo104 şi carambola105 gutui şi mirt şi multe, multe altele, lista nici pe departe nu s-a epuizat. Puieţi de bananieri de specii diferite: de pământ şi de apă, de argint şi de aur, banana-măr şi cele de săo-tomé. Roşii sau galbene, bune pentru întărirea forţelor bolnavilor. Mai mult decât în ale religiei, Leocádia se pricepea la compoturi şi dulceţuri. În Estância le făcea şi le vindea multor clienţi. În ziua în care agricultorii vor termina de cultivat pământul pe care şi-l demarcaseră, târgul din Tocaia Grande nu va fi suficient pentru surplusul de produse. Leocádia plănuia să le vândă şi la târgul din Taquaras. Locuiau într-o casă enormă din chirpici, cu încăperi pentru diversele perechi şi pentru copii, dar aveau de gând să construiască în curând case separate, cel puţin patru.

O naştere uşoară, cea a Zeferinei, urmând exemplul Hildei şi al Faustei. Nu a fost ca aceea a Isaurei, dificilă, şi nici dublă ca a Dinorei. În sat, se crease o anume expectativă faţă de naşterea Zeferinei, dând ocazia unor pariuri în legătură cu sexul copilului. În Tocaia Grande, totul şi nimic era motiv pentru pariu şi tragere la sorţi, se puneau la mezat cocoşi şi câini, păsări cântătoare, colivii artizanale, un ceas fără arc, un pistol, orice flecuşteţ, în timpul furtunii se născuseră patru băieţi şi patru fete. Zeferinei îi revenea balotajul – experţii pariau pe forma şi mărimea burţii ei.

Se născu o fetiţă după ceasurile nouă seara şi Leocádia anunţă numele ales: Jacinta. Jacinta, ah, nu mai spune! Ba da, numele cumetrei căreia i se datorează naşterile celor trei femei din Estância, cine alta să merite mai mult? Nu merit deloc, nu ştiu ce să spun, aşa ceva nu se face. Luată prin surprindere, Coroca se pierdu cu firea, în sfârşit, o văzură jenată.

Când totul se termină, Coroca se spălă pe mâini cu o bucată de săpun de cocos, o altă noutate adusă de cei din Estância, bău cafeaua strecurată de Fausta şi dădu pe gât duşca de rachiu pe care i-l servi Gabriel. Refuză să fie însoţită la întoarcere – unde s-a mai văzut aşa ceva? Trecând peste podei, o cuprinse teama: apele, zgomotoase, repezi şi dezlănţuite îl acopereau, revărsându-se peste scânduri, necontrolate. Nici nu ajunsese în faţa casei când auzi trosnetul înfricoşător.

Albia râului alimentată de ploile diluviene se umflă la izvoarele râului Cobras, se înălţă ca un munte de valuri şi se revărsă. Râul atunci îşi ieşi din matcă, mugind şi măturând totul în cale. Strâns între malurile lui imemoriale, învolburat, le străpunse, şi viitura inundă Tocaia Grande. A fost îngrozitor, îşi amintea Turcul Fadul.

În pădurea asaltată, animalele fugeau înspăimântate, căţărându-se în copaci, băgându-se în văgăuni, într-un exod în care se amestecau şerpi şi irbişi, păsări şi maimuţe, porci mistreţi şi domestici şi capivora106 leneşe care se mutau de pe o creangă pe alta. Cele care nu au scăpat la timp se luptau neputincioase împotriva curentului, curând au apărut multe şi felurite trupuri, plutind în derivă, animale sălbatice şi domestice.

Când se auzi trosnetul, cei care dormeau se treziră, iar cei care vegheau şi se aşteptau la ce era mai rău se ridicară în picioare, dădură cu toţii buzna afară. Râul năvălea nebuneşte, apele se umflau în fiecare clipă şi se revărsau, distrugând tot ce întâlneau în cale. Râului i se alătură vântul care bătea furibund părând că au de gând să termine cu satul. În întuneric se întrezăreau siluete, unii cu felinare în mâini care se stingeau imediat, alţii strigând şi dând sfaturi şi ordine, cerând ajutor, cine poate şti: furtuna înghiţea vorbele şi lumina lămpilor. Nu se auzea decât vuietul înfricoşător al viiturii şi răgetul funebru al taifunului.

Un bărbat trecu în goană, era dulgherul Lupiscínio, se duse lângă podeţ. Se gândea oare să-l susţină cu mâinile, să-l apere cu propriul trup? Femeile dădeau năvală dinspre Baixa dos Sapos, înnebunite: veneau oameni de pe Caminho dos Burros: se adunau pe câmp înmărmuriţi şi tulburaţi, în ţipete şi plânsete. Nimeni nu ştia unde să se ducă sau ce să facă.

Mai puternic decât teroarea şi disperarea, glasul tunător al arabului Fadul Abdala acoperi vuietul vântului şi mugetul apelor. Cu pumnii ridicaţi, blestema cerul.

Prima construcţie care s-a năruit şi a fost luată de ape, pavilionul din paie, putrezit de vreme, târî după el amintirea bucuriilor şi a tristeţilor. Când se organizau dansuri pe pământul bătătorit, mai solid decât cimentul, Turcul Fadul, folosind vocabular de cabaret, îl denumea pompos sală de bal. Dar servise la fel de bine şi de culcuş pentru trupeţi şi călători în trecere care aprindeau jăratec să frigă carne uscată şi să fiarbă cafea. Se adunau în jurul cărţilor de joc, sală de jocuri de noroc, cazinou de pariuri, bârlog de hoţii şi ticăloşii unde deseori se vedea lucind tăişul pumnalelor. Cenaclu de discuţii şi cântece: amoruri, vrăjeli, abuzuri, cuplete, acorduri de ghitară şi mandolină, sunete de concertină. Infirmerie de spital, acolo se odihniră bolnavi, în trecere spre Itabuna în căutare de doctor sau farmacie. Capelă mortuară unde rude şi străini i-au privegheat pe morţi amintind despre faptele şi calităţile lor, animaţi de rachiul de trestie-de-zahăr. Teritoriu de amor plătit şi de iubiri, în pavilion s-au schimbat priviri, s-au spus galanterii, perechi s-au cunoscut şi s-au dorit, s-au certat şi s-au despărţit, visuri s-au clădit şi s-au năruit. Arenă de certuri, furie şi bătăi, aici violenţa şi-a făcut de cap, a curs sânge şi au murit oameni.

În vremurile de demult fusese un mic chioşc, un adăpost ridicat de vitejii care tăiaseră scurtătura, reducând traseul convoaielor de cacao şi care, ajungând într-un loc atât de frumos şi de primitor, îşi amintiră de întâmplarea încă recentă a ambuscadei şi cu acest nume îl botezaseră. Înteţindu-se activitatea trupeţilor şi crescând numărul de locuitori, intensificându-se traficul de târfe, tăietori de lemne şi zilieri, o dată cu instalarea cârciumei turcului şi a atelierului de potcovit, a apărut necesitatea unui local mai spaţios.

Ca să construiască pavilionul, se adunară toţi locuitorii: două duzini de surghiuniţi, cel mult, bărbaţi şi femei laolaltă. Degrabă şi în unanimitate, răspunseră la apelul lui Castor. Abduim, care le servea lot felul de noutăţi, atunci când, rugat de negresa Epifânia, fierarul se hotărâse să-l sărbătorească pe Săo Joăo. La drept vorbind, petrecerea a început din momentul în care s-au decis să construiască pavilionul şi să-şi distribuie sarcinile. Nu a fost muncă, a fost distracţie, să măsoare tulpinile de bambus, să traseze îmbinările cu liane, să fixeze baza şi acoperişul.

O sărbătoare, confirmă Pedro Cigano, care, aflându-se în trecere, se hotărî să rămână în Tocaia Grande ea să ia parte la gălăgiosul du-te-vino şi ca să comande suita petrecerilor. Începu prin a propune să se anticipeze data inaugurării pentru noaptea de Santo Antônio, propunere întâmpinată cu entuziasm.

Câte petreceri nu animase muzicantul în sărăcăcioasa şi feerica sală de bal din Tocaia Grande? Numărul exact nu-l mai ştia nici el, nici altcineva, atât de multe fuseseră, care mai de care mai animată. Dar cei care au fost prezenţi la balul de la început, niciodată nu-l vor uita, din diverse motive, legate de abrupta prezenţă a morţii şi de proclamarea vieţii.

Începuse animată şi zgomotoasă cu o încăierare năvalnică între târfe unde se dădură-n spectacol Dalila şi Epifânia, Cotinha şi Zuleica, o bătaie cu adevărat amuzantă şi captivantă. Ca să se încingă o petrecere, nimic nu se compară cu păruiala zdravănă între femei. Aşa stând lucrurile, balul continuă spre delectarea tuturor, până în momentul conflictului când derbedeii au vrut să le ia pe femei cu forţa. După cum se ştie, a avut un sfârşit trist şi îndoliat.

Un glonte rătăcit o omorî pe micuţa Cotinha, surprinzătoare creatură: trup plăpând, suflet milos, tărie de caracter. Ştia reţete de dulciuri şi lichioruri şi le pregătea, bunătăţi de la mănăstire. Crescuse într-o mănăstire de maici unde, ca să-l slujească mai bine pe Domnul, îi servise drept consolare şi distracţie părintelui Nuno de Santa Maria, un puternic flăcău portughez. Când venea vorba de Cotinha, de care-şi aminteau cu dor, Coroca o compara cu o pasăre.

Însă, înainte de a fi împuşcată, ea şi ceilalţi prezenţi, cei de prin partea locului şi cei din afară, cei paşnici şi cei scandalagii, auziseră proclamaţia anunţată clar şi răspicat de Fadul Abdala, în numele micii comunităţi care trăia şi trudea acolo: în Tocaia Grande erau toţi pentru unul şi unul pentru toţi, iată deviza locului. Merita să fie reamintită în ceasul fatal al inundaţiilor, când satul se vedea ameninţat să dispară sub apă şi când turcul s-a ridicat din nou pentru a vorbi în numele unei comunităţi mult mai numeroase. Pentru a reafirma deviza înscrisă în noaptea de Santo Antônio pe blazonul pe care Tocaia Grande încă nu ajunsese să-l aibă. Un pact al vieţii triumfând asupra morţii.

În mijlocul frunzelor de palmier rupte, luate de ape, se puteau vedea obiecte aparţinând lui Cícero Moura: manşetele din celuloid, gulerul tare, lavaliera, cămaşa şi pantalonii. Unde să fie oare pelerina şi cizmele, piese de valoare? Şi chiar însuşi negustorul de cacao, distins cetăţean, reprezentant al firmei Koifman & Cia? Dacă dormise în pavilion, cu siguranţă că-şi trăsese pelerina şi cizmele şi ieşire să vadă nenorocirea.

Imediat după pavilion, au fost luate de vârtejul apelor tulburi ale râului cocioabele fetelor, bordeiele din chirpici, mizerabile locuinţe. La fel şi nimicul pe care-l aveau umblăreţele: saltele de paie şi rogojini, rupte şi murdare, acoperite cu stambă, vase din lut, cutii din tablă pentru uz divers, tot felul de troace.

Nu rămase în picioare decât micuţa casă din lemn construită demult de căpitanul Natário da Fonseca, pentru a le adăposti pe Coroca şi Bernarda, bătrâna şi tânăra. Totuşi era inundată, iar zdrenţele de îmbrăcat şi obiectele casnice se pierdură în şuvoi. Cutia de gaz, leagănul bebeluşului, se făcu bucăţi lovindu-se de un copac în furia curentului.

Nu scăpase nici măcar baraca ridicată pentru Epifânia când negresa aterizase prin acele coclauri cu aerele ei, iar bărbaţii se întrecură în îmbinarea prăjinilor şi în amestecarea chirpiciului. Rezistă ceva mai mult, dar sfârşi prin a se înclina şi a se dezmembra în noroi. În doi timpi şi trei mişcări, se termină cu bordelul, din Baixa dos Sapos nu mai rămăsese decât numele.

Auzind trosnetul, Coroca alergă spre casă şi, intrând, o strigă pe Bernarda. Nu aşteptă ca ca să termine cu clientul, luă copilul şi plecă în goană, împroşcând cu apă, îndoită de vânt. Ieşind, o anunţă:

— Mă duc acasă la Căpitan şi-l iau şi pe Nadinho. Grăbeşte-te.