Jorge Amado

— Preţul dumneavoastră e şi preţul meu. Plătiţi cât doriţi.

Venturinha ceru încă un pahar de tiquira în timp ce număra bancnotele noi. Foşnitoare:

— Dar Căpitanul, pe unde umblă? A luat iapa cu el.

— Acasă la Bernarda, numai acolo poate fi.

Ieşiră, trecură prin faţa barăcilor din cătun; Bastiăo da Rosa, stând în uşa colibei unde locuia, îşi scoase pălăria:

— Dumnezeu să vă dea o zi bună, domnule avocat.

Traversară pârloaga: sub cort fumegau tăciunii pe cenuşa focurilor aprinse în noaptea din ajun. Păsărele veneau să ciugulească resturile de mâncare din ajun. Ajunseră în Baixa dos Sapos. Femeile, în uşa bordeielor, pe jumătate goale, priveau curioase, cine nu auzise de Venturinha, fiul Colonelului care făcuse studii de avocatură? Guta înainta în direcţia lor:

— Nu mă mai cunoşti, Venturinha?

Venturinha dădu din cap, nu o recunoştea pe îndrăzneaţă, consumase atâtea prin pustietatea asta.

— E Guta – Îl lămuri turcul.

Fata se apropie, postându-se în faţa vizitatorului:

— Îţi plăcea mirosul meu, nu-ţi mai aduci aminte?

Dulcele miros de tutun, îşi aminti. Şi, amintindu-şi, băgă mâna în buzunar şi-i dădu Gutei o hârtie de cinci mii de reali, o avere. Cu trei doze de rachiu urcându-i-se din burtă la cap, avocăţelul – ditamai omul!

— Se simţea uşor şi mărinimos. Toţi de acolo erau servitorii lui. În ceea ce-o priveşte pe Adela, ea mirosea a santal. Pipăi medalionul în buzunarul hainei de călărie, înainte de a i-l da, va pune înăuntru un portret de-al lui pentru ca ea să-l poarte la pieptu-i alb, în decolteul sânilor: ah, bogaţii sâni ai Adelitei!

În faţa uşii căsuţei din lemn, îşi recupera iapa. Refuză cafeaua oferită de Coroca, dar, cumsecade, glumi cu femeia:

— Încă mai trăieşti. Coroca? Şi-ţi mai faci meseria, bătrână afurisită?

— Toţi de-acolo erau servitorii lui.

Coroca nu era servitoarea nimănui iar a face meseria nu putea însemna decât ceva rău. Bătrâna îi dădu replica:

— Tu vorbeşti acum pe limba avocaţilor, pe care eu nu o înţeleg, înainte erai un copilandru, veneai să te culci la mine-n pat. Cine te-a învăţat tot ce ştii tu despre femei, nu a fost bătrâna asta afurisită?

Alţi cinci mii de reali risipiţi. Cu ea învăţase să se bucure împreună cu partenera, să prelungească plăcerea: cele pe care le avusese înainte de Coroca îl rezolvau într-o clipită. Lucruri trecute.

— La revedere, Coroca.

Călare pe şeaua din piele fină şi cu mâner de argint, pe iapa semeaţă, aruncându-şi privirile peste cătun, peste locuinţe şi oamenii lor, licenţiatul Andrade Júnior îi întinse mâna arabului Fadul Abdala în semn de rămas-bun:

— Nu ştiu ce cauţi dumneata aici în fundătura asta imundă. Dacă vrei să câştigi bani. De ce nu abandonezi groapa asta şi să mergi la Itabuna?

— Toţi acolo erau servitorii lui.

— Dacă vrei să te duci, poţi conta pe mine. Locul ăsta n-are nici un viitor, niciodată nu va fi altceva decât o cocină.

Căpitanul Natário da Fonseca nici măcar nu-l auzi emiţând aceste păreri: îşi trăgea pantalonii, îşi încălţa cizmele. În pat, goală, Bernarda îi zâmbea.

Despre previziunea pesimistă a tânărului avocat. Căpitanul află după câteva zile când trecu din nou prin Tocaia Grande. Venturinha plecase la Rio de Janeiro, unde-l aşteptau Cursul opţional, ştiinţa maeştrilor, fastidioasele prelegeri şi Adela La Portena, Adelita Chucha de Oro, ştiinţa târfelor, nopţile de tango şi de distracţii.

Sorbind o înghiţitură de rachiu de manioc, Natário se referi la şederea tânărului avocat în Itabuna unde fusese foarte mult sărbătorit.

— Ai fi zis că venise Iisus Hristos.

În ciuda discreţiei care-l caracteriza, dar, ştiindu-l pe Fadul prieten cu Fuad Karan, îi povestise episodul amuzant petrecut la cabaret în timpul acelei nopţi extrem de animate. Când Venturinha repeta a suta oară că se întorcea la Rio pentru a termina un savant curs de specializare în proprietatea pământului, Faud Karan exclamă mirat:

— Pentru ce? Doamne, Dumnezeule, pentru ce? Cine ştie şi înţelege mai bine despre proprietatea pământului decât Colonelul, tatăl dumitale şi prietenul meu? Legile care reglementează, aici. Acest drept, n-au fost cumva dictate de el? Nu mă păcăleşti pe mine, Venturinha, povestea asta a ta are o femeie la mijloc. Hai, spune despre ce-i vorba.

Fără a diminua importanţa Cursului opţional, Andrade Júnior, licenţiat şi dandy, abia-sosit din Metropolă, vorbi în cunoştinţă de cauză şi cu entuziasm despre boemia din Rio de Janeiro şi făcu apologia femeilor, cosmopolite şi rafinate. În cabaretul din Itabuna, printre colonei bădărani şi avocaţi rapace, străluci pentru câteva clipe steaua scenelor din Buenos Aires, zeiţa din Ribalta. Argentinianca Adela.

Cât despre viitorul Tocaiei Grande, opinia tânărului absolvent nu-l surprinse deloc pe Căpitan!

— Ascultă-mă pe mine, cumetre, că e mai sigur. Venturinha, poate că se pricepe la femei şi la legi, pe astea şi-a cheltuit banii. Dar despre culturile de cacao şi despre acest colţ de lume, habar n-are.

— El, Natário, ştia cu siguranţă:

— Poţi avea încredere în ce-ţi spun, cumetre: Tocaia Grande va deveni un oraş.

Nopţi de-a rândul, în pustietatea de la Tocaia Grande, Fadul Abdala o deflorează pe domnişoara Aruza.

Da, diverse şi inegale, după cum s-a mai spus înainte şi se va dovedi aici, sunt ispitele diavolului la care este supus un bun cetăţean de rit maronit, fiind, pe deasupra, şi un mărunt negustor pus şi uitat de Dumnezeu la naiba-n praznic: o cocină, cum definise locul, Venturinha. Negustor? Mai bine zis un amărât de cârciumar.

Treaz sau dormind, cu ambiţia de a se îmbogăţi rapid. Fadul Abdala a avut parte de tot felul de ispite în dezolanta perioadă când nu-i prea mergeau afacerile. Elucubraţii la lumina felinarului despre afaceri, câştiguri, profit, bani gârlă, mobile, magazin de stofe, în patul mare şi solitar al turcului, din Tocaia Grande, virginitatea miresei propuse şi căldurile văduvei oferite, frumoase amândouă, focoase amândouă, s-au adăugat goliciunii dezmăţate a femeilor uşoare, având-o în frunte pe Zezinha do Butiá.

Insulara Aruza, fiica lui Jamil Skaf, cel cu Preferida, Mobile şi Saltele de Lux, elevă la pension şi moştenitoare, mireasă timidă, castă fecioară: în afară de feciorie, zestrea Nici atât de timidă, nici atât de castă, aparenţele înşeală adesea şi nu există zestre care să compenseze fecioria pierdută.

Jussara, proaspătă văduvă tentantă, deşi un rest rămas de pe urma defunctului, nu era nici ea de dispreţuit. Răposatul Kalil Rabat îi lăsase moştenire Casa Orientală de pe Rua do Comércio în Itabuna şi o colecţie rară de coarne care să fie donată în noaptea nunţii celui care-l va înlocui cu certificat scris în patul conjugal şi la tejgheaua magazinului.

În nerăbdarea domnişoarei, în exaltarea văduvei, unde s-a mai pomenit încornorat cu anticipaţie? Cine astupă găurile, calfă se numeşte.

Jamil Skaf, tată devotat, şi Jussara Ramos Rabat, văduvă veselă, aveau idei proprii şi precise despre soţ şi căsătorie, coincizând în ceea ce priveşte vocaţia şi capacitatea negustorească a arabilor. Astfel, văzură în Fadul candidatul ideal, cel mai bun dintre toţi şi, ajutaţi de Demonul Ambiţiei, unul din cei mai răi, au fost la un pas de a-l conduce la preot sau la judecător, într-una caz, sau în celălalt.

În Ilhéus. Fadul scăpă nevătămat de meandrele virginităţii, tânărul avocat i-o luase înainte, în Itabuna, a descoperii însă la timp că Satana locuieşte în corpul văduvelor: ca să stingă focul aprins nu este de ajuns un libanez uriaş, dotat cu un instrument apreciat de muieretul din regiune.

În ce mod Jussara, doamnă înstărită, o figură de elită, obţinuse detalii preţioase despre eficienţa lui Fadul Abdala în orice fel de negustorie, precum şi asupra mărimii şi tăriei mădularului, se va şti sau nu la momentul potrivit, dar se poate preciza deja că Zezinha do Butiá a avut un rol de marcă în aceste intrigi amoroase. În vicleniile şi minciunile vieţii, între Aruza. Vlăstar de oameni bogaţi, în uniforma ei albă cu albastru de elevă la pensionul ursulinelor din Ilhéus, şi Jussara, o forţă a naturii. Îmbrăcată în negru din cap până-n picioare, purtând doliu riguros, proprietara unui magazin bine aprovizionat în centrul Itabunei, iată că Zezinha do Butiá, femeie pierdută care făcea trotuarul, o plevuşcă, fusese de mare ajutor şi încredere.

În trecere prin Ilhéus, unde venise să-şi refacă stocul, să facă plăţi şi să vadă oceanul. Fadul Abdala a fost invitat la cină, împreună cu Álvaro Faria, în casa lui Jamil Skaf, compatriot bine aranjat în viaţă, proprietarul magazinului „A Preferida”39, care se ocupa cu comerţul prosper cu mobile şi saltele.

Fadul fusese surprins de invitaţia făcută la Barul Şic din zona portului, deoarece, deşi-l cunoştea pe Jamil de mai mulţi ani, nu avea cu el relaţii apropiate. Se vedeau din când în când prin baruri, la cabaret, în bordeluri, îşi dădeau mâna, schimbau câteva amabilităţi: nimic mai mult. La bar, bându-şi aperitivul, aşteptând să se facă ora să prânzească la „Tacho de Bibi”, la Pontai, tocăniţă de creveţi stropită cu bere, Fadul gusta momente de profundă elevaţie spirituală ascultându-l pe Álvaro Faria, om care ştia multe şi muncea puţin. Asemeni lui Álvaro Faria, pentru un cerc de prieteni, pentru o discuţie de calitate, numai Fuad Karan, unul în Ilhéus, celălalt în Itabuna, care mai de care mai instruit şi mai spiritual, doi bărbaţi iluştri.

Se bea şi se mănâncă foarte bine în casa lui Jamil – îi şopti Álvaro – iar fata e superbă. Mic de statură şi mustăcios, agitat, vorbind cu mâinile, compatriotul, după ce făcu invitaţia, adăugase că, după cină. Puteau merge la pensiunea lui Tilde, recent inaugurată în Unhăo cu franţuzoaice de lux.

În ciuda faptului că invitaţii nu erau decât ei doi, Álvaro şi Fadul, cina avu aspect de banchet prin varietatea felurilor de mâncare arăbeşti şi braziliene şi prin calitatea deserturilor. Fadul se ghiftui.

Elogiind calitatea fină a mâncării arăbeşti din carne tocată şi grâu şi gustul sublim al desertului arăbesc, o prăjitură de migdale cu sos de miere, desertul lui preferat, aflase că singura fiică a amfitrionilor, Aruza, care avea să devină profesoară, pregătise cina: bucătăreasă emerită, o maestră în arta culinară. Ajutată, bineînţeles, de un batalion nesfârşit de servitoare.

În timpul cinei, Aruza stătuse retrasă, nu făcuse conversaţie, răspunzând monosilabic dacă era întrebată. Nici măcar nu zâmbea când ceilalţi râdeau în hohote dezlănţuite de glumele şi vorbele lui Álvaro Faria. Înainte de a se aşeza la masă, Fadul ascultase din gura lui Jamil elogiul calităţilor fetei de care era foarte mândru:

— În decembrie o să fie profesoară, cântă la pian, recită poezii din memorie. Foarte instruită, nu m-am uitat la bani.

Tăcuse, ca şi cum ar fi calculat cât cheltuise cu educaţia moştenitoarei, dar continuă imediat, enumerându-i virtuţile:

— Cucernică şi muncitoare, ascultătoare.

Nefăcându-se nici o referire la frumuseţe, Fadul avu un şoc când o văzu intrând în salon, Jamil făcu prezentările:

— Asta e fata mea Aruza, prietene Fadul.

Fadul întinse mâna lui enormă, zâmbi curtenitor. Álvaro Faria avusese dreptate: Aruza era, într-adevăr, superbă. Păr cârlionţat, gură cărnoasă, ochi bine conturaţi, talie fină, sâni bogaţi sub bluza albă, coapse viguroase sub fusta albastră. Prea puţin sensibil la corpuri slabe şi deşirate, la trăsături delicate, Fadul se văzu în faţa personificării conceptului său de frumuseţe. Norocos cine se va căsători cu ea. Jamil completă prezentarea:

— Acesta este prietenul meu Fadul Abdala, despre care ţi-am vorbit. Aruza îi aruncă doar o privire rapidă, cu vocea aproape stinsă:

— Îmi pare bine.

Splendidă, nu putea exista în Ilhéus o fată mai frumoasă. Fadul îşi scormoni mintea să găsească un termen potrivit pentru a o caracteriza, îl află în Coran: begume. Begume, prinţesă musulmană.

La sfârşitul cinei, după ce râgâi satisfăcut, Jamil îi invită pe comeseni la cafea în salon, deschis special pentru acea ocazie. Se îndreptară într-acolo.

— Unde te duci. Aruza?

Aruza o zbughi afară pe coridor. Se opri şi răspunse fără să se uite la taică-su:

— Mă duc până la Belinda, mă întorc imediat

— Nu pleci nicăieri. Avem musafiri, locul tău e aici.

Aruza se întoarse din drum. Veni să se aşeze. După ce au fost strânse ceştile de cafea. Jamil îi porunci fetei:

— Deschide pianul şi cântă ceva să audă şi prietenii.

Resemnată, fata îi dădu ascultare. Începu cu „La Prima Carezza”. Álvaro Faria bătu din palme, cu un aer extaziat, într-adevăr era satisfăcut. Au urmat, „Pe valuri” şi „Pour Elise”. Aruza voi să încheie concertul, dar Jamil îi ceru:

— Şi piesa mea? Nu o cânţi?

Se aşeză din nou la pian, atacă „Marşul Turc” în entuziasmul general. La sfârşit, în timp ce Fadul şi Álvaro aplaudau, tânăra se ridică, îndreptându-se către tatăl ei:

— Pot să plec acum?

Încăpăţânată, reflectă Fadul, simţind cum creştea tensiunea în salon. Vocea lui Jamil lăsă să transpară o undă de mânie în ciuda zâmbetului de sub mustăţi:

— Nici acum, nici mai târziu. Stai jos şi vorbeşte cu Fadul.

În continuare, începu o controversă încinsă cu Álvaro Faria despre politica locală. Aruza şi Fadul au schimbat câteva cuvinte, el încercă să-i atragă interesul pentru Biblie şi Coran, fără succes. Ea nici măcar nu se prefăcea că-l ascultă, îşi muşca buzele: elevă pedepsită, sau domnişoară speriată, văzându-şi visurile şi proiectele ameninţate?

Cu privirea preocupată, dona Jordana, mama, era toată numai zâmbete: nu lăsă ca tăcerea să se prelungească şi Jamil înţelese asta. Găsi o temă pe gustul lui Fadul, dulciurile arăbeşti: dădea reţete, vorbea despre specialităţi din miere şi susan.

Nu numai că era grasă, era rotofeie, dar faţa mai păstra încă urme ale trăsăturilor frumoase. Cu douăzeci de ani în urmă, când tatăl ei Chafik o obligase să-l ia pe Jamil în căsătorie, iar ea, ascultătoare, acceptase, nu exista în Ilhéus o begume mai seducătoare. Aruza îi seamănă ei la frumuseţe, dar a moştenit de la tatăl său hotărârea şi încăpăţânarea.

Afară, pe stradă, cineva fluiera cu insistenţă un fragment vesel din „Marşul Turc”.

Pe drumul spre pensiunea Tildei, în căutare de franţuzoaice, false, totuşi extraordinare, non-plus-ultra în materie de rafinament, după părerea lui Álvaro Faria, Jamil Skaf se opri din mers şi, luându-l pe Fadul de braţ, nervos, voia să ştie ce credea el despre Aruza.

— O frumuseţe, o prinţesă. Ca să nu mai vorbim de educaţie. Atunci, pe neaşteptate, compatriotul întrebă:

— Vrei să te căsătoreşti cu ea?

Continuă, cu glasul întretăiat, aproape gâfâind:

— Preferida” merge cu vântul în pupă, voi deschide o filială la Itabuna şi am şi o plantaţie de cacao în Rio do Braço. Aruza este singurul meu copil.

— Repetă:

— Vrei să te căsătoreşti cu ea?

O întrebare aşa de intempestivă îl zăpăci pe Fadul într-atât încât nu putuse acorda atenţia cuvenită protocolului franţuzoaicei care îi revenise lui. Dar apoi, în camera hotelaşului lui Mamede, îşi dădu seama că Jamil Skaf se hotărâse să-i găsească Aruzei un mire.

Faptul că Jamil dorea să aleagă un mire pentru fata lui şi să i-l impună, era un procedeu obişnuit, corect şi just, demn de aplauze. Tată iubitor, preocupat de fericirea şi viitorul Aruzei, acţiona în aşa fel încât să-i asigure un cămin binecuvântat, o viaţă liniştită, o bunăstare continuă. Buna tradiţie, încercată şi verificată, de necontestat, obliga ca părinţii, responsabili pentru soarta fiicelor să aleagă dintre bărbaţii din regat, încă burlaci, pe cel mai bun dintre toţi pentru a-i propune cununie şi zestre. Alţii, puţini, nu luau în seamă datoria părintească, lăsând în seama domnişoarelor smiorcăite, superficiale, nematurizate, alegerea şi decizia într-o chestiune atât de importantă. În urma unor asemenea neglijenţe, apăreau căsătorii nefericite: soţii înlăcrimate, cămine dezbinate, moşteniri risipite, averi delapidate! Jamil Skaf se angajase în mod susţinut să-l caute pe cel mai bun în regatul de cacao, şi-l găsi pe Fadul Abdala la capătul pământului.

Rămăsese ca Fadul să se mai gândească, la următoarea venire în Ilhéus va da răspunsul, însă, de pe acum, mulţumi pentru onoarea care i se făcea şi pentru încredere.

A doua zi de dimineaţă, îndreptându-se spre gara de unde avea să ia trenul, Fadul Abdala, întâmplător sau intenţionat, parcurse un itinerar neaşteptat care-l duse până la poalele dealului Ladeira da Conquista. Pe culme se afla Colegiul Nossa Senhora da Piedade, al călugăriţelor ursuline, care forma învăţătoare, oferind titlu şi diplomă tuturor fetelor bogate din Ilhéus şi din regiunea plantaţiilor de cacao care studiau acolo în regim de internat sau externat. Dimineaţa şi după-amiaza, externele urcau şi coborau dealul într-un ştrengăresc entuziasm juvenil. Jos, circulau pretendenţi, puşlamale neserioase.

Văzându-l cu valiza în mână, cu aerul inconfundabil de vânzător ambulant, ducându-şi mâna la pălărie în semn de salut, Aruza lăsă să-i scape un mic strigăt – putea fi de disperare sau de surprindere – şi i-l arătă colegei, confidenta ei. Veneau, vorbind despre el. Fadul îşi continuă drumul spre gară, ducând cu el imaginea fetei îmbrăcate în uniforma de culoare albastră şi albă.

În recreaţie, în colţul preferat de sub arborii de mango. Aruza izbucni în plâns. Belinda nu ştia ce să facă, dar Auta Rosa, elevă internă, în anul doi, neastâmpărată şi hotărâtă, prezentă imediat o soluţie la problema bietei îndrăgostite, capabilă s-o scape de pericolul de a se căsători cu mirele ales de tatăl ei. Belinda îl văzuse la poalele dealului şi confirmă: un uriaş nepricopsit, deşirat, un prostovan, exact opusul blândului licenţiat după care suspina Aruza şi care suspina după Aruza.

Să calce pe-alături, soluţie radicală, deşi plăcută şi, mai ales, urgentă, numai Auta Rosa era capabilă să propună asta cu atâta francheţe. Era nevoie de hotărâre şi curaj: trebuiau să înfrunte familia şi societatea Auta Rosa, după spusele Maicii Ana de Jesus, care-i confiscase corespondenţa clandestină, era Diavolul în persoană. Ferecată cu şapte lacăte în spatele zidurilor înalte ale pensionului, reuşea nu numai să facă schimb de scrisori eu iubitul, fatidicul ziarist José Júlio Calasans, dar cu siguranţă că se şi întâlnea cu el pe ascuns. Dacă nu ar fi fost aşa, cum ar fi putut redactorul şi tipograful de la „Gazeta Grapiúna”, în scrisorile pe care i le scria şi i le trimitea prin Belinda, să focă referiri atât de exacte, pasionate şi impudice la detalii anatomice ale elevei de pension, în mod normal ascunse cu mare grijă sub uniforma albastră cu alb? Citind misivele arzătoare, Maica Ana de Jesus făcuse un dublu păcat: acela de a le fi citit şi de a le fi pus înapoi în ascunzătoare, sub saltea, fără a le fi arătat Maicii Stareţe: avea o slăbiciune pentru eleva asta, neîndemânatecă şi fluşturatecă dar cu o inimă de aur. Maica Ana de Jesus, înainte de a se călugări, fusese şi ea tânără şi îndrăgostită.

Şireată şi convingătoare, Auta Rosa comanda. Aruza îi asculta sfaturile diabolice, fascinată.

În singurătatea de la Tocaia Grande. Fadul Abdala o deflora pe Aruza Skaf de nenumărate ori, cu blândeţe sau cu violenţă, răbdător sau lacom, în vis sau treaz.

Singur în pat sau cu vreo fată de prin partea locului, Fadul o avusese, nesăţios. Dură cam două luni, perioada scursă de la sosirea în Ilhéus cu gărgăuni bâzâindu-i în cap şi cu farmecele elevei de pension întipărite pe retină, în piept, pe mădular şi până la vestea dată de colonelul Robustiano de Araújo, în unele nopţi, el o avusese şi o deflorase de trei-patru ori la rând.

Temându-se să n-o sperie sau să n-o jignească, Fadul se căznea să fie delicat şi prudent în contactele iniţiale, dezbrăcând-o de uniforma albastră cu alb. Mângâieri temătoare, săruturi fugare pe umeri, pe ceafă, pipăiri prudente insinuându-se în descoperirea comorilor ascunse: o plăcere a zeilor. Încetul cu încetul, domnişoara ceda, pudoarea se transforma în dorinţă. Aruza consimţea la avansurile lui Fadul, se lăsa dezbrăcată.

Cu corpul gol întins pe salteaua subţire din iarbă uscată, acoperită cu stambă, cu miros de ploşniţe, în pustietatea din Tocaia Grande, Aruza se oferea. Sânii plini, buni de apucat şi strâns în mâini, fundul puternic, coapse de iapă şi comoara ascunsă. Totul în conformitate cu gustul şi pe pofta Marelui-Turc. În cele din urmă, Dumnezeu se milostivi de el.

Se modificau poziţiile – le experimentă pe toate – se schimbau timpul, locul şi ritmul, fofoloanca Aruzei nu era niciodată aceeaşi. În momentul crucial, Fadul auzea strigătul, scurt dar atroce: Aruza era micuţa Siroca predându-se, lipsită de apărare, în străfundurile lumii de cacao, la cheremul forţei vânzătorului ambulant.

Culegea şi se-ntorcea din nou să culeagă fructul intact, desfăcând petalele râvnitei Hori a fecioriei. Diversă şi multiplă, floarea Aruzei, rămânând mereu frumoasă, îngustă şi fierbinte, varia în funcţie de fantezie. Era flocoasă, sau aproape că nu avea păr deloc, doar un puf delicat Se deschidea înfoiată şi rozalie, oferindu-se. Se ascundea între coapsele lipite, un boboc disimulat. Mugurele se înălţa arogant sau, temător, se închidea.

Era fofoloanca Bernardei, a Dalilei, a micuţei Cotinha, a uriaşei Marieta Quinze Arrobas, fofoloanca-suzetă a Corocăi, atâtea şi atâtea altele, pure şi nevinovate. Era inviolata fofoloanca a Zezinhei do Butiá, un abis. Numai strigătul nu se modifică, rămăsese tânguirea fatală, de durere şi extaz, a mulatrei Siroca.

Fadul Abdala se scula cu nişte cearcăne enorme de atâta plăcere. I se întâmplase să înceapă s-o dezbrace pe fecioară, s-o strângă la piept în timpul somnului şi să sfârşească prin a o poseda treaz, cu ochii deschişi. În Tocaia Grande, timp de încă două luni, fofoloanca Aruzei Skaf a fost unul şi acelaşi lucru cu mâna diformă şi brutală a turcului.

Nu întotdeauna visurile se rezumau la plăcere şi extaz, la savurarea fructului. Trei personaje perturbară nuntirile neînfrânate la care arabul se dedase nopţi în şir, dezlănţuit şi vorace, un armăsar nesăţios.

După cum se ştie, când era penetrată, Aruza reproducea strigătul Sirocăi şi era al metisei sângele pe care Fadul îl simţea murdărindu-i degetele, întâmplarea avusese loc în timpurile de început ale activităţii lui de vânzător ambulant: pentru ca Siroca să consimtă, risipise cadouri, îi promisese marca cu sarea, dar chiar şi aşa trebuise să-şi folosească mâinile ca să-i desfacă picioarele. Cu câtva timp în urmă, aflase că, în urma unei tentative de avort, Siroca murise în Macuco, unde se dusese să facă trotuarul. Se mai întâmplă.

În unele nopţi, exact în momentul când Fadul avea să se desfete cu mireasa lui, Zezinha do Butiá, impudică şi viciată, apărea în pat fără să fie chemată. Îţi închipui cumva că ţi se face onoarea să ai o domnişoară fecioară neprihănită, turc prost şi ignorant, nătărăule? Arăta cu degetul, iar el vedea gaura deschisă, rombul făcut: pe acolo a trecut înainte, cu siguranţă un tânăr licenţiat care nu face doi bani, bun de gură, fluierând „Marşul Turc”. În locul virginităţii pure, o pereche de coarne.

Din ce motiv Jamil Skaf îi propunea pe gratis mâna fiicei unice, filiala magazinului „Preferida” din Itabuna, specializat în mobilier, bogăţia imediată şi facilă? Trebuie că exista un motiv serios şi care putea fi? Zezinha do Butiá îi râdea în nas: ai să acoperi eu corpul tău mare şi cu pofta ta ruşinea fiicei compatriotului, turcule, cap sec, idiot şi mercenar. Pentru bani eşti în stare de orice, sau îţi închipui că eu nu ştiu?

Cu certitudinea conturată, pe când încerca cu disperare s-o alunge pe Zezinha do Butiá la ivirea zorilor, se trezi la timp pentru a recunoaşte în lumina difuză a dimineţii şarpele-spadă de culoare verde, frumos şi mortal, târându-se la picioarele patului. După ce l-a omorât, rămase pe gânduri, reflectând: Zezinha do Butiá venise să-i salveze viaţa. Doar viaţa? Sau să-l împiedice să se bage într-o fundătură fără ieşire, să ajungă, când se aştepta mai puţin, în fruntea carului lui Săo Cornélio la procesiunile din Ilhéus? Prea târziu pentru a se mai căi şi a da înapoi.