Jorge Amado



Yüklə 1,89 Mb.
səhifə8/41
tarix09.01.2019
ölçüsü1,89 Mb.
#93570
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   41

Motivele lui Dorindo erau diferite, dar aveau în comun cu cele ale lui Valério prezenţa ţiganilor în Tocaia Grande. Şi Dorindo se gândea să se elibereze de insuportabila durere de cot punând mâna pe sticlă în magazinul turcului, unde află de farmece, iar apoi, în compania soldaţilor: cu faţa perplexă, cu gura închisă, nu scotea o vorbă. Cachorrăo profera ocări şi blesteme, Dorindo îşi rumega, tăcut, supărarea. Pentru el vorbise deja, la magazin şi în cort, exagerând suferinţele şefului, ajutorul Dudu Tramela, care fusese de faţă la vrăjitorie.

După ce ascultă în tăcere, ca de obicei, povestirea puştiului, Maninho nu fu de acord cu un punct al chestiunii, după el, fundamental. După părerea lui, Dorindo nu avea de ce să se considere încornorat, trădat şi umilit Maninho cunoaşte viaţa şi necazurile ei, era o persoană cu opinii şi principii.

E binecunoscut faptul că delicata floare a iubirii nu înmugureşte şi nici nu se deschide dacă nu există interes şi înţelegere de ambele părţi, atât din partea bărbatului, cât şi a femeii. Degeaba se aprinde numai unul: dacă nu e reciproc, rămâne în aer, să-şi roadă degetele, situaţie chinuitoare şi deprimantă, destul de tristă.

Se întâmplă frecvent, aşa cum s-a întâmplat şi cu Maninho: amorezat de părul roşu al Zulmirei Fogaréu, femeia îi întoarse spatele, nu vru nici să ştie, nici să audă. Mai mult decât atât, celălalt era o piticanie, juma-de-om: pare imposibil, dar aşa a fost. De suferit, Maninho a suferit, dar nu a arătat, nu s-a dat în vileag, nici nu s-a proclamat încornorat. Cel mai rău în asemenea cazuri este atunci când cel dispreţuit se supără şi hotărăşte să-şi transforme înfrângerea într-un scandal.

În orice caz, dacă n-ar fi dat cu ochii de Valério Cachorrăo bând lângă foc, poate că Dorindo şi-ar fi rumegat furia fără a face prea mult caz. Oricât de mult a încercat Maninho să-l împiedice, Cachorrăo şi-a dat în petec, rezultând ceea ce s-a văzut. Îl târî după el pe bietul Dorindo, prostovan care se erijase în încornorat, încornorat de ce, în ce mod, dacă Guta nu l-a dorit niciodată drept iubit?

Imediat după ce descarcă marfa şi o lăsă în grija bătrânului Gerino la depozitul de cacao uscată, Dorindo. Grăbit, o porni spre coliba Gutei: dar deja ajunsese altul înainte şi o contractase pentru toată noaptea. Când îşi dădu seama, Dorindo se abţinu cu greu să nu dărâme cocioaba şi să nu se ia la bătaie cu tipul care îndrăznise să i-o ia înainte şi să ocupe locul care era al lui. Al lui, cum şi de ce, interveni Guta, care nu suporta bravada nimănui, cu atât mai puţin din partea unui individ cu care nu s-a tras niciodată de brăcinar şi faţă de care nu-şi asumase nici o obligaţie. Niciodată nu a interesat-o Dorindo: dacă el simţea atâta pasiune pentru ea, un fanatism, n-avea decât: îl primea politicos, aşa cum i-o impunea profesia, se dăruia cu clasă, lui, ca şi celorlalţi cine se culca cu ea, nu avea de ce să se plângă, slavă Domnului. Dovada este că reveneau aproape mereu, deoarece, pe lângă plăcere şi profesionalism, îi captiva şi aroma dulceagă de tutun şi furnicătura din adâncul coapselor, în coliba goală. Dorindo a aşteptat mult şi bine întoarcerea Gutei, dar, cum aşteptarea se prelungise prea mult, în final, renunţă. Cine ştie, poate că, sătulă de Tocaia Grande, fata plecase la Taquaras, Penadas, Macuco sau Água Preta? Unde s-o fi mutat pacostea asta? Trebuia să-i descopere bârlogul, chiar dacă s-ar afla în Itabuna, unde funcţionau peste douăzeci de bordeluri.

Rumegându-şi tristeţea, Dorindo o luă pe drumul cu case, câteva, se duse să-şi adape setea şi să se consoleze în baraca lui Fadul. Acolo îşi întâlni adjuvantul, pe Dudu Tramela, şi află din gura limbutului că Guta nu părăsise Tocaia Grande, ca niciuna din ele de altfel, dar îi era imposibil să-i spună unde se afla pentru că dispăruse subit. Ea şi ţiganul.

— Aşa cum te văd pe dumneata, aşa i-am văzut şi pe ei dispărând ca prin farmec.

— Ce-ai văzut?

— Dispărând ca prin farmec.

— Se explică:

— Mă uitam la ei doi, îmbrăţişaţi, nu mi-am luat ochii de la ei, şi, deodată, nu mai erau. Numai prin farmec puteau să dispară.

Dorindo se simţea şi mai lovit şi jignit. S-o găsească ocupată cu un client, îl deranja, dar nu era un motiv s-o acuze: în definitiv, Guta aşa îşi câştiga existenţa. Dar s-o ştie îmbrăţişându-se cu ţiganul, arătându-se sub clar de lună, departe pe patul de lemn şi de colibă, râzând prosteşte, dispărând cu un cioroi oarecare, asta-l durea profund: nu mai era vorba de câştigarea existenţei, ăsta era amor. Nenorocitul o vrăjise, nu există rasă mai rea decât a ţiganilor.

Turcul, preocupat de altele, întrebă de dragul de-a întreba:

— Şi tu te iubeai cu Guta?

— Auzi vorbă! Dumneata nu ştiai?

— Dudu Tramela fu cel care răspunse. Dorindo nu spuse nimic, plăti băutura şi ce mai rămase în sticlă: apucând-o de gât, se-ndreptă spre staul, unde fu primit cu consideraţia pe care o merită un tovarăş de suferinţă afectat de netrebnică. Cunoşteau cazul, Tramela povestise deja în detaliu. Valério Cachorrăo, din dorinţa lăudabilă de a-l consola pe Dorindo, mărturisi înşelătoria căreia îi fusese victimă. Şi drăcoaica de ţigancă se evaporase din faţa lui şi a lui Maninho.

— Dumneta ai văzut, nu-i aşa, domnu' Maninho?

Soldatul nici nu dezminţi, nici nu confirmă, ocupat să smulgă cu dinţii o bucată de zahăr şi să-şi bage în gură o mână de făină de manioc.

În scurt timp, se mări grupul reunit în jurul focului şi al sticlelor de rachiu. Tuciuriul Pergentino fusese la Baixa dos Sapos să-i transmită Bernardei un mesaj din partea căpitanului Natário da Fonseca. Nu putuse să-şi îndeplinească sarcina şi se-ntorsese cu vestea înfricoşătoarei dispariţii a femeilor, a tuturor, fără excepţie.

— Au dispărut toate! Vai, ce-au mai dispărut!

— Anunţă el, deschizând braţele pentru a arăta măsura nenorocirii:

— Toate!


Veste confirmată ulterior de zilier şi de cei trei tăietori de lemne. Lucrau pentru colonelul Osmundo Rocha, care-şi construia o fermă câteva leghe mai înainte: veniseră de departe, merseseră de li se lungiseră urechile ca să dea peste faimoasele fete care se prostituau de câtva timp în Tocaia Grande. De fete, nici urmă în tot cătunul.

Trupeţii se opreau aici ca să se recreeze în timpul nopţii în veselă companie feminină: tabără de trupeţi şi refugiu de femei, bârlog de rachiu şi animaţie, zilierii şi tăietorii de lemne veneau pe jos de pe plantaţii, prin mirişti şi pe scurtături, ca să stingă felinarul în bordeie şi să-şi descătuşeze energiile. Se pare că deja nu mai există nici un felinar de stins, nici o femeie la pieptul căreia să se odihnească, nici o târfă disponibilă pentru distracţie şi descătuşare.

Pergentino se miră de tăcerea absurdă care domnea în Baixa dos Sapos, de obicei atât de zgomotoasă şi animată. Trei sau patru penitente, prostănace ieftine aidoma lui, umblau din colibă în colibă constatând plecarea păsărilor nebunatice. Păsări călătoare, spuneau oamenii cu carte pentru a semnala natura umblăreaţă a femeilor uşoare: plecaseră în stol şi, după cât se părea, odată pentru totdeauna.

Fiind goală căsuţa de lemne, Bernarda şi Coroca lipsind, Pergentino nu putuse să transmită mesajul – căpitanul Natário îi spusese s-o anunţe pe Bernarda că a doua zi avea să treacă prin Tocaia Grande, căpitanul ştia să se trateze – dar nici el nu avea să găsească vreo fufă cu care să traverseze noaptea. Călcându-şi pe inimă, pentru că nevoia te obligă, merse până la cocioaba îndepărtată a Măriei Gina, cea mai puţin râvnită dintre târfele din cătun. Dispăruseră paraşutele din Tocaia Grande, toate: nu rămase nici măcar nebuna. Calamitate fără seamăn şi fără remediu!

În staul, golind sticla de rachiu la invitaţia lui Maninho, tuciuriul Pergentino, înfuriat, răcnea, întrebându-l pe Dumnezeu şi lumea ce se întâmplase cu fetele. De ce se ascundeau, de ce-şi puneau lacăt la funduri dacă nu era nici Joia, nici Vinerea Mare? Nu putea fi decât lucrătura ţiganilor: oameni fără căpătâi, naţie de eretici.

Ca să se termine cu Tocaia Grande, nu mai lipsea decât ca Fadu să tragă obloanele la bodega lui şi să se ducă să facă bani în altă parte.

Frustrarea zilierului şi a celor trei tăietori de lemne a determinat şi a precipitat hotărârea luată de Valério Cachorrăo cu acordul lui Dorindo şi al lui Pergentino. Dezamăgiţi, cei patru camarazi s-au întors la sape şi lopeţi, la topoare şi seceri la truda grea din zori şi până-n noapte, la defrişatul pădurii şi la plantarea arborilor de cacao. Au străbătut pe jos leghe întregi în căutare de femei. În pădure şi pe plantaţii, puţinele existente aveau stăpân şi erau păzite eu şapte lacăte, orice neatenţie sau îndrăzneală îi costa viaţa: pe cea neatentă sau pe îndrăzneţ, dacă nu chiar pe amândoi. Veniseră pentru fete, nu găsiră nici o fată, blestemau locul nenorocit.

Spre deosebire de Pergentino, tăietorii de lemne şi zilierul nu pretindeau o femeie pentru o noapte întreagă, fiindcă trebuiau să se întoarcă înainte de ivirea zorilor. S-ar fi mulţumit şi cu o tăvăleală rapidă, nu obţinuseră nici măcar atâta. Unde-o fi fost faimoasa Jacinta Coroca, o babă zbârcită, dar, după cât se spunea, încă era în stare să-i primească şi să-i rezolve pe cei patru; câte unul pe rând, fie spus în trecere, pentru că, fiind femeie onestă şi ruşinoasă, nu admitea neruşinări şi perversiuni. În Ilhéus, unele fete, după obiceiul europencelor, se duceau cu doi sau trei în acelaşi timp, dar Jacinta, nici în tinereţe, când profesase în pensiunile de lux din oraş, nu se dedase la asemenea depravări: nu merita pentru nici o plată.

După ce dădură pe gât câteva înghiţituri la bodega lui Fadul ca să compenseze decepţia, cei patru nefericiţi, văzând focul aprins în pârloagă, s-au oprit pentru puţină poezie şi aşa au putut confirma anunţul făcut de tuciuriul Pergentino în legătură cu catastrofa care se abătuse peste Tocaia Grande:

— Să spună ei dacă mint eu.

Valério Cachorrăo se înfierbântă şi începu din nou să profereze ameninţări, duhnind a rachiu: o să le răscumpărăm pe târfe şi o să arătăm noi bandei ăsteia de renegaţi că nu se poate ca orice vagabond să abuzeze cu neruşinare de cetăţeni care-şi câştigă pâinea cu sudoarea frunţii, mânând măgari, doborând arbori, lucrând pământul. Oare ce gust o avea fofoloanca unei ţigănci?

Zilierul şi tăietorii de lemne declinară invitaţia: dacă nu se grăbeau, pierdeau ziua de muncă. Glas izolat, Maninho îi sfătui să nu facă valuri, dar îşi răci gura de pomană, n-au vrut să-l asculte. Valério Cachorrăo, Dorindo şi Pergentino, trei masculi feroce, au hotărât să traverseze râul şi să dea o lecţie liotei de ţigani. Maninho s-a dus cu ei să le ţină isonul.

Dudu Tramela nu se alătură delegaţiei, el încă nu purta arme, în afara unui mâner de cuţit. Maninho îi şopti un mesaj pentru Fadu: anunţă-l de încăierarea care se pregăteşte. Du-te degrabă înainte să se întâmple o nenorocire.

Mergând spre râu, Maninho se miră de linişte: broaştele îşi suspendaseră orăcăitul răguşit în noaptea vrăjită, sub clar de lună, sub cerul înstelat, pe unde umblau broaştele râioase? Dispăruseră şi ele, o dată cu târfele.

Maninho traversă râul, pregătit pentru ce era mai rău: încă o dată avea să asiste la o violenţă nedreaptă. Nedreaptă şi inutilă, o ştia cu prisosinţă, învăţase pe drumurile de cacao, conducând convoaie. În trecut, mai pierduse un adjuvant într-o încăierare întâmplătoare: spre deosebire de Valério Cachorrăo, Zé da Lia era liniştit, băiat bun; totul a pornit de la o prăpădită de monedă.

Pentru Valério Cachorrăo nu se prea temea: fanfaron şi, colac peste pupăză, fiind şi beat, nu ar reprezenta nici un pericol dacă n-ar avea la brâu o armă, un pistol vechi, o râşniţă, capabil, totuşi, să ucidă. Cachorrăo îl câştigase în urma unui pariu chiar aici în Tocaia Grande, cu câteva luni în urmă, şi nu l-a mai lăsat de-atunci. Despre Pergentino, Maninho ştia puţine, dar fiind omul colonelului Boaventura trebuie că era curajos şi prudent în acelaşi timp, pe măsura căpitanului Natário da Fonseca. De temut, se temea pentru Dorindo, care era tăcut şi afemeiat; pe cât sunt de inofensivi blânzii încornoraţi, indivizi demni de dispreţ dar lipsiţi de răutate, pe atât de periculoşi şi imprevizibili sunt acei neconformaţi care refuză să-şi poarte coarnele reale sau imaginare. Se consumă pe dinăuntru şi, când răbufnesc, furia lor nu mai poate fi stăpânită. Traversând râul pe pietrele alunecoase, Maninho îl susţine pe Valério Cachorrăo care se clătina, dar îşi făcea griji mai mult pentru Dorindo.

Era întuneric beznă când au ajuns în spatele căruţelor şi, de aceea, le-a fost imposibil să vadă ce se petrecea. Au auzit, totuşi, un sunet atât de neobişnuit, încât nici Maninho nu a putut să-l clasifice, cu atât mai puţin ceilalţi. Sunetul creştea şi se ridica, melodios: era muzică, da, dar nu de armonică, ghitară sau vielă. Totuşi, nu era nici muzică bisericească, deşi era frumoasă şi emoţionantă, însă nu avea nimic solemn, era blândă şi vibrantă, veselă şi melancolică, toate la un loc, şi îţi făcea chel să dansezi. Maninho, niciodată nu mai auzise un lucru atât de frumos şi mişcător, în viaţa lui. Nu avea idee câţi ani ducea în spate, nu-şi cunoştea vârsta cu exactitate, dar părul începuse să-i încărunţească.

Cei patru bărbaţi veniţi din cătun, trei dintre ei puşi pe răzbunare şi pedepsire, dorind să-şi recupereze bunuri preţioase, bani şi femei, să-i alunge pe ţigani prin forţa armelor, s-au oprit din mers când melodia sui până la stele şi se răspândi prin pădure. Şi animalele, irbişi, şerpi, greieri şi cucuvele s-au oprit să asculte. Maninho înţelese atunci de ce broaştele-râioase, cu auzul atât de fin, se opriseră din cântat.

Ca să înainteze, vitejii au încetinit pasul, prudenţi; trecură peste căruţe şi văzură scena singulară. Stăteau acolo, plantate, fetele dispărute, toate cele opt, unele stând jos, altele în picioare. Doi dintre brigadieri – unul era Maurício, celălalt era Miguel – ţineau instrumente ce nu se mai văzuseră niciodată prin acele locuri şi cântau pentru publicul format din târfe şi ţigani. Maria Gina plângând şi râzând, Josef cu cercei în urechi şi inele în degete, Bernarda lângă bunica vrăjitoarelor care-i spusese soarta, Malena alăptând un copil, Alberto susţinând-o cu un braţ, şi restul, bătrâni, tineri şi copii, într-o tăcere de piatră, curtea regală din Babilon şi lună plină.

Cine nu încetini pasul, a fost Fadul Abdala, care sosise însoţit de Dudu Tramela: puştiul voia să vadă ca să aibă ce povesti. Turcul venea alergând, ca să-i prindă la timp pe bătăuşi, în zgomotul bucăţilor de lemn care se rupeau, se desprinse de după un copac silueta slabă a Corocăi. Se uită la cei din grup şi, severă, puse un deget pe buze în semn de tăcere: a fost ascultată. Fadul recunoscu viorile.

Mort de beat, Valério Cachorrăo făcu un pas înainte, schiţă un gest cu braţul ca ceilalţi să-l urineze, dar fără succes. Ba chiar încercă să apuce arma, dar Maninho i-o luă fără nici un efort. Şi Dorindo, văzând-o pe Guta aşezată pe jos, ascultând fermecată, a vrut s-o strige pe nume, s-o insulte, dar, nici n-apucă să deschidă gura că turcul i-o şi astupă cu mâna lui diformă. Lucruri diavoleşti, tuciuriul Pergentino îşi făcu semnul crucii.

Josef veni din spate şi se alătură lui Maurício şi Miguel: nu părea un rege, părea o zeitate a codrilor. Adaugă dulcelui sunet al viorilor, misterul divin al naiului în concertul ceardaşurilor din acea noapte a ţiganilor în Tocaia Grande.

Trecând prin cătun, licenţiatul Andrade Junior se arată pesimist faţă de viitorul Tocaiei Grande.

Ţinându-se de promisiunea făcută tuciuriului Pergentino şi, după ce-i dăduse de ştire Bernardei, căpitanul Natário da Fonseca descăleca în Tocaia Grande dis-de-dimineaţă şi, imediat ce dădu cu ochii de tabăra ţiganilor, trecu pe malul celălalt al râului. La ţanc, pentru ca să împiedice ca Fadul Abdala să fie înşelat de Josef şi să cumpere un măgar frumos, a cărui înfăţişare îl încântase.

Cunoscător în de-ale aurului şi bijuteriilor, în de-ale comerţului ambulant, dar nu în de-ale negoţului cu cai şi catâri, turcul propusese să plătească pentru animale exact jumătate din preţul cerut de ţigan la începutul tranzacţiei. Merita să asişti la desfăşurarea negocierii, să admiri vorbele spuse pe ocolite şi eschivările înşelătoriei pe care o puneau la cale cei doi şmecheri, o gâlceava interminabilă. Ba ţipete zgomotoase de proteste şi acuzaţii, ba jalnice milogeli. Se proclamau reciproc victime ale lăcomiei, zgârceniei şi relei-credinţe a adversarului, în toiul discuţiei scăpau cuvinte şi fraze în romani – dacă, într-adevăr, acea naţie înapoiată de ţigani vorbea romani, aşa cum auzise Fadul din gura înţeleaptă a lui Fuad Karan când îi relatase cazul în cabaret la Itabuna.

Declarându-se înşelat, lezat în patrimoniul său, totuşi, Josef era dispus să accepte propunerea comerciantului, când Căpitanul, venind lângă ei, strică totul. După ce dădu mâna cu Fadul şi-i salută pe ţigani dând din cap – Maurício şi Miguel, în apropiere, păzeau animalele – Natário întrebă:

— Cumperi catârul, cumetre Fadu?

— Ce părere ai, Căpitane?

— Lasă-mă să arunc o privire.

Se apropie de animal, îi puse mâna pe coapsă, îi deschise gura, îi examina dinţii în faţa privirilor bănuitoare ale lui Josef.

— Vrei s-arunci banii pe fereastră, cumetre? Să cumperi un catâr de pe timpul lui Pazvante Chioru? Ai înnebunit? Faci la fel ca domnu' avocat James care a cumpărat doi de-odată crezând că face o afacere grozavă?

— Zâmbi, amintindu-şi de naivitatea bogătaşului care se hotărâse să se dedice agriculturii şi să planteze cacao.

— Pazvante Chioru? Ce-i asta? N-am auzit de aşa ceva.

— Recunoscându-l pe căpitanul Natário da Fonseca, Josef preferă să facă pe prostul contrazicându-l:

— Nu ştiu despre ce-i vorba.

Natário nu se sinchisi să-i răspundă, în schimb, arătându-se jignit de tentativa ţiganului de a-l fraieri. Fadul se-nfurie. Văzu roşu înaintea ochilor şi începu să facă scandal. Josef nu se lăsă mai prejos: turcul ştia la fel de bine ca şi el că a vinde pisică în chip de iepure făcea parte din negoţul cu animale:

— Dacă nu-ţi convine ăsta, alege altul.

După ce s-a plimbat prin cireada păzită de Maurício şi Miguel, Căpitanul, cunoscător de marcă al cailor şi măgarilor, îl sfătui să nu facă nici o afacere.

Demnă de atenţie, remarcă doar o iapă tânără care, pe viitor, ar fi putut fi bună de prăsită: ceea ce nu-i interesa. Pentru a căra marfă prin fundătura dintre Tocaia Grande şi Taquaras. Fadul avea nevoie, da, de un catâr puternic şi sănătos, fără defecte.

— La târgul din Taquaras, găseşti, cumetre, un catâr ca lumea. E mai sigur.

— Sugeră Natário.

Însă, nu se amestecă în discuţia despre medalion al cărui preţ fusese stabilit înainte de ceartă, la bijuterii nu se pricepea. Josef încercă să strice înţelegerea, răzgândindu-se:

— Fără catâr, preţul e altul…

— Ce? Altul? Cum, doar am căzut de acord.

— Fără catâr… conaşule…

— Conaş e târfa care te-a fătat…

— Acum, chiar că Fadul era furios:

— Ce legătură are o afacere cu cealaltă? Plătesc cum ne-am înţeles, nici un sfanţ în plus.

Avea avantajul că se afla în posesia bijuteriei. Scoase din buzunarul pantalonilor un fişic de bancnote vechi, aranjate, scuipă pe degete şi începu să le separe.

— Nu mai vreau să vând.

— Declară Josef.

— Prea târziu, eu am cumpărat deja – Fadul îi întinse suma convenită, pe care tocmai o numărase.

Josef, cu mâna pe prăselele pumnalului, analiza situaţia în tăcere; Maurício şi Miguel se apropiată, postându-se lângă el. Dacă arabul ar fi fost singur, în ciuda dimensiunilor, a mutrei urâte şi a revolverului de la brâu, ar fi încercat să-l sperie şi să rezolve problema prin forţă. Însă, până şi ţiganii cunoşteau renumele şi faptele căpitanului Natário da Fonseca. Josef sfârşi prin a lua banii şi, obraznic, îi numără din nou; trebuia şi el să-şi satisfacă orgoliul, întoarse spatele fără să mai zică nimic, dar Căpitanul nu-l lăsă să plece.

— Dar cravaşa, nu vrei să o vinzi?

Un bici ciudat, aparte, lucru de maestru, atârna în mâna ţiganului. Coamă împletită, prinsă cu inele – de argint sau din metal? Incrustaţii pe mânerul cioplit – din os sau din fildeş? Josef se întoarse agale:

— Am pierdut deja prea mulţi bani, azi, nu vreau să mai pierd şi alţii.

— Spune repede cât vrei pe bici: dacă-mi convine, îl iau pe loc.

Argint şi fildeş, metal şi os, din nou ţiganul şi arabul se angajară cu vizibilă plăcere în speculaţii şi târguieli. Căpitanul întrerupse cearta şi, nemai stând pe gânduri, cumpără biciul la un preţ pe care Fadul îl consideră scump.

Imediat după aceea, căruţele ţiganilor se puseră în mişcare, apucând-o în direcţia podeţului.

— Şi ce-ai de gând să faci, cumetre, cu ăsta? Să-l vinzi? Să-l dai cadou?

— Vru să ştie căpitanul Natário da Fonseca admirând medalionul aşezat în hârtia cenuşie pe care Fadul o desfăcu pe tejghea.

Cârciumarul râse cu râsul lui gros şi satisfăcut în timp ce turna rachiul dintr-o sticlă pusă deoparte:

— A costat ceva bani, dar valorează mult mai mult. La asta mă pricep. Unde jigodia a vrut să mă fraierească, să mă ducă de nas, a fost la preţul catârului, dacă n-ai fi fost dumneata. Dumnezeu mi te-a trimis, Căpitane.

Se uită prin uşă pe malul celălalt, căruţele dispăruseră deja în depărtare:

— După cum bine spune la Biblie: cine scoate sabia de sabie va pieri. Totul e scris în Biblie, Căpitane. Ţiganul a vrut să fure şi a fost el furat.

— E chiar atât de valoros?

— Pot să-l vând cu mult mai mult în Ilhéus sau în Itabuna. Numai să-l duc la cabaret, nu va fi nici un colonel care să nu vrea să-l cumpere.

— Dădu din cap:

— Să-l dau cadou? N-am nici logodnică, nici nevastă, şi chiar de-aş avea, nu sunt milionar să fac un asemenea cadou. A fost o afacere bună, însă dumneata, Căpitane, ai plătit prea mult pentru bici, te-ai grăbit. Dacă nu te arătai interesat, ţiganul l-ar fi lăsat mai ieftin.

— Se poate, dar n-am răbdare să mă tocmesc. L-am cumpărat ca să-l lac cadou, cumetre, şi pe deasupra unui om de seamă.

— Acum ştiu. L-ai cumpărat ca să-l oferi domnişorului, nu-i aşa?

Să-i spui domnişor unui astfel de bărbat putea părea o glumă de prost gust, lipsă de respect, dar Natário îl cunoştea de mic, iar Fadul de când era puştan. Vestea întoarcerii lui Venturinha, după o prelungită vacanţă la Rio de Janeiro, era subiectul principal de conversaţie în barurile din Itabuna şi Ilhéus, în gări, în Água Preta, Sequeiro de Espinho şi Taquaras, în sate şi cătune, în conacele de pe moşii.

— Venturinha va trebui să umble de colo-colo, să înghită praf şi să înoate prin noroaie: Colonelul vrea, ca pe lângă avocatură, să se îngrijească şi de Atalaia. A cumpărat deja un catâr de încălecat şi o iapă de rasă, chiar l-am ajutat să-i aleagă. Două animale de prima mână, numai Venturinha le va călări.

— Ochii mici se luminară:

— Colonelul este nebun după fiu-său, nici nu-ţi imaginezi, cumetre.

— Pe bună dreptate. E singurul copil şi acum e şi licenţiat. Cărui părinte nu i-ar plăcea?

— Şi ochii lui se aprinseră:

— Când o să am eu copii, şi ei vor avea studii. Dar nu vreau avocat: unul o să fie doctor, celălalt preot.

— Şi preotul e licenţiat, cumetre?

— D-apoi cum? Şi încă mai mult decât ceilalţi, Căpitane, are studii despre Dumnezeu, ba chiar are şi coroana pe cap.

Invadat de amintiri, un zâmbet vag apăru în colţul gurii lui Natário:

— Şi când te gândeşti că-l duceam cu mine călare…

— Plesni aerul cu biciul:

— O să-i placă biciul ăsta, e frumos şi elegant.

Un bici deosebit, demn de un tânăr cu studii, cochet, fiu de milionar, de colonel de cacao, politician abil, care dicta legi în justiţie şi dădea ordine în birourile notarilor. Pentru a pleda în probleme de pământ, nu există în toată regiunea un avocat care să se compare cu el, care să-l înfrunte: Venturinha luase din fiecare câte puţin şi încă ceva pe deasupra.

Natário cunoştea gusturile băiatului, preferinţele, vorbele de duh, îl văzuse crescând şi-l învăţase multe, îl scosese din diferite încurcături mai ales prin bordeluri şi cabarete şi-şi permisese chiar luxul de a-l certa când, adolescent şi student, băieţelul tatii întrecea măsura. Nu o dată trebuise să-l pună la punct: neţinând la băutură, Venturinha îşi pierdea capul uşor; văzându-l licenţiat, avocat, Natário, la fel ca şi Colonelul, era mândru de el.


Yüklə 1,89 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   41




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin