Arcul de triumf

— Nu e nici o grabă în privinţa asta. O să vină aici. Apoi poţi să i dai banii.

— Dumneata nu puteai să semnezi certificatul? întrebă femeia.

— Nu, spuse Ravic. E nevoie de un medic francez pentru asta. Şi e cât se poate de bine că e tocmai cel care l a îngrijit.

Când uşa se închise în urma lui Bonnet, odaia se linişti dintr o dată. Mult mai multă linişte decât ar fi putut face cineva ieşind din cameră. Zgo­motul maşinilor de pe stradă părea oarecum înăbuşit, ca şi cum s ar fi iz­bit de aerul greu din odaie, prin care nu putea să pătrundă decât anevoie. După toată zăpăceala de până acum, prezenţa unui om mort se făcea sim­ţită pentru prima oară. Liniştea lui apăsătoare umplea odaia mică şi sără­că­cioasă cu toate că era îmbrăcat într o pijama de mătase de un roşu a-prins. Orice are viaţă, se mişcă — şi tot ce se mişcă poate avea putere, gra­ţie, şi absurditate — dar niciodată acea stranie măreţie a ceea ce nu se mai poate mişca vreodată, a ceea ce nu mai poate decât să piară. Împlinirea nu o poate avea decât atunci, iar omul nu şi găseşte împlinirea decât în moar­te, şi numai pentru un timp destul de scurt.

— Nu erai căsătorită cu el, nu i aşa? întrebă Ravic.

— Nu. De ce?

— Legea. Proprietatea lui. Poliţia va face o listă de ceea ce îi aparţine lui — şi dumitale. Ce i al lui, va fi reţinut de poliţie. Pentru rude, dacă se vor ivi. Are pe cineva?

— Nu în Franţa.

— Trăiai cu el, nu?

Femeia nu răspunse.

— De mult?

— De doi ani.

Ravic privi împrejur.

— N aveai nici o valiză?

— Aveam — erau lângă perete — noaptea trecută.

— Înţeleg, patronul.

Ravic deschise uşa. Servitoarea cu mătura sări înapoi.

— Mătuşă, spuse el, eşti prea curioasă pentru vârsta dumitale. Adu l pe patron.

Servitoarea se pregătea să protesteze.

— Ai dreptate, o întrerupse Ravic. La vârsta dumitale nu i mai rămâ­ne cuiva decât curiozitatea. Totuşi, adu l pe patron.

Bătrâna mormăi ceva şi dispăru.

— Îmi pare rău, spuse Ravic, dar n avem ce face. Poate să pară vul­gar, dar e mai bine să se facă acum. E mai simplu, deşi poate n ai să înţe­legi în clipa asta.

— Ba da, spuse femeia.

Ravic se uită la ea.

— Înţelegi?

— Da.

Hotelierul intră cu o hârtie în mână. Nu bătuse în uşă.

— Unde sunt valizele? întrebă Ravic.

— Mai întâi nota. Uite o. Trebuie să achitaţi mai întâi nota.

— Întâi valizele. Nimeni n a refuzat încă să ţi plătească nota. Camera e încă închiriată. Şi data viitoare să faci bine să baţi la uşă când intri. Dă mi nota şi adu ne valizele.

Omul îi aruncă o privire furioasă.

— O să ţi primeşti banii, spuse Ravic.

Patronul plecă trântind uşa.

— Ai bani în valize? o întrebă Ravic pe femeie.

— Nu, aşa cred.

— Nu ştii unde pot fi ceva bani? În hainele lui? Sau nu sunt?

— Avea bani în portmoneu.

— Unde i portmoneul?

— Sub... Femeia ezită. — Îl ţinea sub pernă mai tot timpul.

Ravic se sculă. Dădu la o parte perna pe care zăcea capul mortului şi scoase de acolo un portmoneu negru de piele. I l dădu femeii.

— Scoate banii şi tot ce ţi se pare important. Repede. Nu i timp pen­tru sentimentalisme. Trebuie să trăieşti. La ce mai pot servi dealtfel? Poli­ţiş­tilor la comisariat?

Privi afară pe fereastră timp de un minut. Şoferul unei maşini se certa cu conducătorul unui camion de mărfuri trase de doi cai. Îl trata cu supe­rioritatea deplină la care te îndreptăţeşte un motor puternic. Ravic se în­toarse.

— Gata?

— Da.

— Dă mi portmoneul.

Îl vârî la loc sub pernă. Observă că era mai gol decât înainte.

— Pune lucrurile în geantă, spuse el.

Ea făcu ce i spuse, ascultătoare. Ravic luă nota şi o parcurse.

— Ai mai achitat vreo notă aici?

— Nu ştiu. Cred că da.

— Nota e pe două săptămâni. A plătit... Ravic ezită. I se părea straniu să i spună mortului domnul Raszinsky. Notele erau plătite la timp?

— Da, totdeauna. El spunea adesea — în situaţia noastră e foarte im­portant să plătim repede, dacă avem cu ce.

— Pungaşul ăsta de patron! Ştii cumva unde poate fi ultima notă?

— Nu. Ştiu numai că şi ţinea toate hârtiile în valiza cea mică.

Se auzi bătând în uşă. Ravic nu se putu opri să nu zâmbească.

Portarul adusese valizele. Patronul intră după el.

— Sunt toate? o întrebă Ravic pe femeie.

— Da.

— Sigur că sunt toate, mormăi hotelierul. Ce ai fi crezut?

Ravic luă valiza cea mică.

— Ai o cheie? Nu? Unde sunt cheile?

— În haina lui. În garderob.

Ravic deschise garderobul. Era gol.

— Ei bine? îl întrebă el pe patron.

Patronul se întoarse spre portar.

— Ei bine? scuipă el.

— Costumul e afară, se bâlbâi portarul.

— De ce?

— Pentru periat şi călcat.

— Nu mai era nevoie, spuse Ravic.

— Adu l aici îndată, pungaş îndrăcit ce eşti, ţipă patronul.

Portarul îl privi şiret, îi făcu cu ochiul şi ieşi. Se întoarse imediat cu costumul. Ravic scutură jacheta, apoi pantalonii. Ceva sună înăuntru. Ra­vic ezită o clipă. Straniu lucru, să răscoleşti prin buzunarele de la pantalo­nii unui mort. Ca şi cum hainele ar fi murit odată cu el. Şi încă mai stra­niu e să simţi aşa ceva. Un costam e doar un costum.

Luă cheile din buzunar şi deschise valiza. Deasupra era o despărţitu­ră din pânză.

— Asta e? o întrebă el.

Ea dădu din cap.

Ravic găsi îndată nota. Fusese achitată. O arătă patronului.

— Ai mai încărcat socoteala cu o săptămână întreagă.

— Ce? strigă el. Şi deranjul! Dezordinea? Agitaţia? Toate astea nu în­seamnă nimic? Şi toată supărarea mea nu se pune la socoteală? Dum­nea­ta singur ai spus că s ar putea să mă părăsească clienţii. Paguba este cu mult mai mare! Şi patul? Odaia care trebuie dezinfectată? Rufăria care e murdară?

— Rufăria de pat e cuprinsă în notă. La fel şi o cina de douăzeci şi cinci de franci pe care ar fi trebuit s o ia azi noapte. Ai mâncat ceva noap­tea trecută? o întrebă el pe femeie.

— Nu. Dar nu s ar putea plăti? Aş vrea să se termine.

Să se termine mai repede, se gândi Ravic. Cunoştea simţământul a­ces­ta. Apoi — liniştea şi mortul. Zgomotul surd al tăcerii. Mai bine aşa, chiar dacă e groaznic. Luă un creion de pe masă şi începu să calculeze. A­poi întinse patronului nota.

— Eşti de acord?

Acesta se uită la ultima cifră.

— Mă crezi nebun?

— Eşti de acord? repetă Ravic.

— Oricum, cine eşti dumneata? De ce te amesteci?

— Sunt frate, spuse Ravic. Eşti de acord?

— Plus zece la sută pentru servicii şi taxe. Altfel nu se poate.

— Bine. Ravic adăugă încă o sumă. Ai de plătit două sute nouăzeci şi doi de franci, îi spuse el femeii.

Ea scoase trei hârtii de câte o sută de franci şi le dădu patronului, ca­re le luă şi se ntoarse să plece.

— Odaia trebuie golită până la şase. Altfel veţi plăti încă o zi.

— Trebuie să dai un rest de opt franci, spuse Ravic.

— Şi portarul?

— Ne vom aranja singuri.

Patronul numără posac opt franci şi i puse pe masă.

— Sales étrangères¹, mormăi el, părăsind odaia.

— Mândria oricărui hotelier francez stă în ura lui pentru străinii de pe urma cărora trăieşte.

Ravic observă pe portar stând la uşă şi aşteptând bacşişul.

— Uite...

Portarul privi mai întâi banii.

— Merci, monsieur, spuse el şi ieşi.

— Acum mai avem de furcă cu poliţia şi după aceea putem s o şter­gem, spuse Ravic privind spre femeie. Ea stătea liniştită în colţ, printre va­lize, în întunericul ce se lăsa încet. Când cineva moare, devine dintr o dată foarte important — şi când e în viaţă, nimeni nu se uită la el. O privi din nou. Ţi ar place să te duci jos? Trebuie să fie un birou jos.

Ea clătină din cap.

— Te voi lua cu mine. Un prieten de al meu va veni să aranjeze ches­tia cu poliţia. Doctorul Veber. Putem să l aşteptăm jos.

Ea clătină din cap.

— Nu, aş vrea să stau aici.

— Nu mai e nimic de făcut aici. De ce vrei să stai?

— Nu ştiu. El n are să mai fie mult aici. Şi eu, adesea... ştii, n a prea fost fericit cu mine. Plecam deseori. Acum am să rămân.

Vorbea liniştită, fără sentimentalisme.

— Nu mai poate şti asta acum, spuse Ravic.

— Nu i vorba de asta.

— Bine. Atunci vom bea ceva aici. Avem nevoie amândoi. Ravic nu aş­teptă răspunsul. Sună clopoţelul. Surprins, chelnerul apăru îndată. A­du ne două coniacuri mari.

— Aici?

— Da. Unde altundeva?

— Foarte bine, domnule.

Chelnerul aduse pahare şi o sticlă de Courvoisier. Privi spre colţul un­de patul strălucea alb în întuneric.

— Să aprind lumina? întrebă el.

— Nu. Dar poţi să laşi sticla aici.

Chelnerul puse tava pe masă şi plecă cât putu mai repede. Ravic luă sticla şi umplu paharele.

— Bea coniacul ăsta, are să ţi facă bine. Credea că femeia va refuza şi că va trebui s o convingă. Dar ea goli paharul fără nici o ezitare.

— Se mai află ceva de valoare în valize, ce nu ţi aparţine dumitale?

— Nu.

— Ceva ce ai vrea să păstrezi? Ce ţi ar putea fi de folos? De ce nu te uiţi puţin?

— Nu. Nu se mai află nimic în ele. Ştiu.

— Nici chiar în valiza cea mică?

— Poate. Nu ştiu ce avea în ea.

Ravic luă valiza şi o puse pe masa mai mică de lângă fereastră. Câteva sticle; puţină rufărie; câteva carnete; o cutie cu acuarele; perii; o carte; în­tr un compartiment al despărţiturii de pânză, două bilete de bancă înfăşu­rate în hârtie de mătase. Le ţinu mai în lumină.

— Sunt aici o sută de dolari, spuse el. Ia i. Poţi să trăieşti din ei câtva timp. Vom pune valiza printre lucrurile dumitale. Putea foarte bine să ţi a­parţină.

— Mulţumesc, spuse femeia.

— Poate că păşeşti toate lucrurile astea dezgustătoare. Dar trebuiau făcute. E important pentru dumneata. Vei putea avea astfel un oarecare răgaz.

— Nu găsesc nimic dezgustător. Numai că nu le aş fi putut face eu în­sămi.

Ravic umplu din nou paharele.

— Să mai bem ceva.

Ea goli încet paharul.

— Te simţi mai bine acum? întrebă el.

Ea privi spre el.

— Nici mai bine, nici mai rău. Nu simt nimic. Întunericul o învălui. U­neori, reflexele roşietice ale luminii de neon îi tremurau pe faţă şi pe mâini.

— Nu pot să gândesc deloc, spuse ea, atâta vreme cât e el aici.

Cei doi oameni dădură plapuma la o parte şi puseră targa lângă pat. Apoi coborâră trupul. Făcură asta repede şi se vedea că erau obişnuiţi. Ra­vic stătea lângă femeie ca să poată fi aproape în cazul când ar fi leşinat. Înainte ca oamenii să acopere corpul, el se aplecă şi luă mica Madonă lu­crată în lemn de pe masa de noapte.

— Cred că e a dumitale, spuse el. Nu vrei s o păstrezi?

— Nu.

I o dădu. Ea n o luă. Deschise atunci valiza cea mică şi o puse înăun­tru.

Oamenii ambulanţei acoperiră cadavrul cu un vestmânt. Apoi luară targa. Uşa era prea aproape şi coridorul de afară nu era nici el prea larg. Încercară totuşi să treacă; dar era cu neputinţă. Targa se lovea de zid.

— Trebuie să l luăm pe sus, spuse cel mai bătrân. Nu putem trece colţul în chipul acesta.

El privi spre Ravic.

— Vino, îi spuse Ravic femeii. Vom aştepta jos.

Ea dădu din cap.

— Bine, spuse el omului. Fă ce crezi că e necesar.

Cei doi oameni apucară mortul, ţinându l de picioare şi de umeri, şi l puseră pe podea. Ravic voia să spună ceva. El o privi. Ea stătea nemişcată. Tăcu. Oamenii transportară trupul în hol. Apoi dispărură în întuneric, şi l cărară afară prin coridorul abia luminat. Ravic îi urmă. Trebuiau să ţină targa foarte sus ca să poată coborî scările. Feţele li se umflară şi deveniră roşii şi umede de sudoare sub greutate, căci trupul mortului atârna greu deasupra lor. Ravic îi urmări cu privirea până când ajunseră la capătul scă­rilor. Apoi se întoarse.

Femeia stătea lângă fereastră, privind afară. Maşina era în stradă. Oa­menii împinseră trupul înăuntru, aşa cum împing brutarii pâinea în cup­tor. Apoi se suiră pe scaunele lor, motorul scârţâi ca şi cum ar fi ţipat de undeva de sub pământ şi maşina, în viteză, o luă pe după colţul străzii.

Femeia se întoarse.

— Înainte l ai fi părăsit, spuse Ravic. De ce trebuia să fii de faţă a­cum, când s au sfârşit toate?

— Nu puteam. Nu puteam pleca înaintea lui. Nu înţelegi asta?

— Ba da. Haide să mai bem ceva.

— Nu.

Veber aprinse lumina când veniseră ambulanţa şi poliţia. Odaia părea mai mare, acum când trupul fusese luat. Mai mare şi ciudat de moartă, ca şi cum numai corpul ar fi ieşit şi moartea ar fi rămas.

— Vrei să rămâi aici, în hotel? Cred că nu.

— Nu.

— Ai prieteni aici?

— Numai unul.

— Ştii un hotel unde ai putea să stai?

— Nu.

— E un hotel mic prin împrejurimi, cam la fel cu ăsta. Curat şi îngri­jit. Hotel Milano. Poţi găsi o cameră acolo.

— N aş putea să merg la hotel unde... la hotelul dumitale?

— Internaţionalul?

— Da. Acolo, oricum îl ştiu, e mai bine decât unul complet necunos­cut.

— Internaţionalul un e un hotel potrivit pentru femei, spuse Ravic. "As­ta ar fi culmea, se gândi el, în acelaşi hotel! Nu sunt o infirmieră. Şi a-fară de asta — poate că ea se gândeşte că sunt într un anume fel răspun­ză­tor..." Apoi tare:

— Te sfătuiesc să nu te duci acolo, spuse el cu o voce mai aspră decât voise. E totdeauna prea aglomerat. Cu refugiaţi. Rămâi la Hotel Milano. Dacă nu ţi place acolo, te poţi muta oriunde vrei.

Femeia îl privi. Simţi că ea îşi dădea seama de gândurile lui şi era în­curcat. Dar e mai bine să fii o clipă în încurcătură şi să fii singur după a­ce­ea.

— Bine, spuse femeia. Ai dreptate.

Ravic dădu ordin să se transporte valizele jos şi să se caute un taxi. Hotelul Milano era numai la câteva minute de drum cu maşina. Închirie o cameră; apoi urcară sus. Era o cameră la etajul al doilea, cu tapet înflorat, un pat, un şifonier şi o masă cu două scaune.

— E n regulă? întrebă el.

— Da. E perfect.

Ravic privi tapetul. Era groaznic.

— Cel puţin pare să fie curat aici, spuse el. Strălucitor şi curat.

— Da.

Valizele fură aduse sus.

— Acum ai totul aici.

— Da, mulţumesc. Mulţumesc mult.

Se aşeză pe pat. Faţa îi era palidă şi lipsită de orice expresie.

— Ar trebui să te culci. Crezi că vei fi în stare să dormi?

— Am să încerc.

Scoase un tub de aluminiu din buzunar şi scutură câteva tablete din el.

— Uite ceva care te va face să dormi. Vrei să iei una acum?

— Nu, mai târziu.

— Bine. Eu am să plec. O să te caut într una din zilele astea. Încearcă să dormi cât mai curând cu putinţă. Uite, ai aici o adresă. În caz că se în­tâmplă ceva. Dar nu te duce acolo. Gândeşte te la dumneata. Am să mai trec pe aici. Ravic ezită o clipă. Cum te cheamă? întrebă el.

— Madou. Joan Madou.

— Joan Madou. Foarte bine. Am să ţin minte. El ştia că nu şi va mai aduce aminte şi că nici nu va mai veni. Dar tocmai fiindcă ştia asta ţinea să păstreze aparenţele. E mai bine să mi însemn numele spuse el şi rupse o foaie din carnetul pe care l ţinea în buzunarul de la vestă. Aici — scrie chiar dumneata. E mai simplu.

Ea luă foaia şi şi scrise numele. El o privi, o îndoi şi o băgă în buzu­na­rul hainei.

— Mâine totul ţi se va părea altfel. Poate că ţi se pare stupid şi banal, dar aşa este: n ai nevoie decât să dormi puţin. Să laşi să treacă câtva timp. Ştii asta?

— Da, ştiu.

— Ia tabletele şi dormi.

— Da, mulţumesc. Mulţumesc pentru toate. Nu ştiu ce m aş fi făcut fără dumneata. Într adevăr, nu ştiu.

Ea îi întinse mâna. Era rece. Îi strânse mâna cu aceeaşi energie. Bun, se gândi el. Arată încă de pe acum mai hotărâtă.

Ravic ieşi în stradă. Respiră aerul umed şi plăcut. Automobile, lume, câteva femei de stradă pe la colţuri, cofetării, bodegi, miros de tutun, ape­ritiv şi gazolină — viaţă trepidantă şi variată. Ce plăcut e să fii trecător! Privi în sus spre faţada hotelului. Câteva ferestre luminate. Înapoia uneia stătea ea şi privea drept înainte. Luă foaia pe care i era scris numele, o rupse, şi o aruncă. Să uite. Straniu cuvânt, se gândi el. Populat cu fanto­me, plin de groază şi comod ca o pernă! Cine ar putea trăi fără să uite? Dar cine oare poate să uite îndeajuns? Cenuşa amintirii zace în adâncul inimii fiecăruia. Numai atunci când nu mai ai pentru ce trăi, poţi fi liber.

Se îndreptă spre Place de l'Etoile. Piaţa era plină de lume. În spatele Arcului de Triumf fuseseră aşezate torţe. Ele luminau mormântul Solda-tului Necunoscut Un steag imens flutura în vânt în faţa mormântului. Se sărbătorea cea de a douăzecea aniversare a Armistiţiului din 1918. Cerul era întunecat, şi lumina torţelor proiecta drapelul peste norii mişcători, iar umbra lui era tristă, veştejită, şi sfâşiată. Arăta ca un drapel zdrenţuit ce dispărea uşor în întunecimile cerului. Undeva cânta o orchestră militară. Se auzea încet, ca un vaiet. Mulţimea stătea tăcută. — Armistiţiul, spuse o femeie bătrână de lângă Ravic. Mi am pierdut bărbatul în războiul trecut. Acum e rândul fiului meu. Armistiţiul... Cine ştie ce ne va aduce anul vii­tor...

4
Fişa de temperatură de deasupra patului era nouă şi curată. Nu avea decât numele scris pe ea. Lucienne Martinet. Buttes Chaumont, strada Cavel.

Pe pernă, faţa fetei era cenuşie. Fusese operată cu o noapte înainte. Ravic îi ascultă inima cu multă grijă. Apoi se ridică.

— Mai bine, zise. Transfuzia de sânge a înfăptuit o mică minune. Da­că mai rezistă încă o zi, are şanse.

— Perfect, spuse Veber. Felicitări. Nu părea să le aibă. Cu un plus de o sută patruzeci şi o tensiune ridicată; cofeină, coramină — era al dracului de greu.

Ravic dădu din umeri.

— N ai de ce să mă feliciţi. A venit mai devreme decât cealaltă fată. Cea cu lănţişorul de aur din jurul gleznei. Asta a fost. Îi acoperi faţa. E al doilea caz în răstimpul unei săptămâni. Dacă are să mai meargă tot aşa, o să ai un spital special pentru avorturile nereuşite din Buttes Chaumont. Nu era şi fata cealaltă tot de acolo?

Veber aprobă.

— Da şi tot din strada Cavel. Probabil că se cunoşteau şi au mers la aceeaşi moaşă. A venit pe seară, aproape la aceeaşi oră ca şi cealaltă. No­roc c am putut da de dumneata la hotel. Mi era teamă că nu te voi găsi.

Ravic îl privi.

— Când cineva trăieşte într un hotel, de obicei nu stă noaptea acasă, Veber. În noiembrie, camerele de hotel nu sunt deosebit de vesele.

— Cred şi eu. Dar atunci de ce continui să locuieşti într un hotel?

— E un fel comod şi impersonal de a trăi. Eşti singur şi întotdeauna ai lume împrejurul tău.

— Asta doreşti?

— Da.

— Poţi să ai toate astea şi altfel. Dacă ai închiria un apartament, ar fi acelaşi lucru.

— Poate. Ravic se aplecă din nou asupra fetei.

— Dumneata nu crezi acelaşi lucru, Eugénie? întrebă Veber.

— Domnul Ravic n are să facă niciodată asta, zise ea cu răceală.

— Doctor Ravic, Eugénie, corectă Veber. Ţi am spus de o sută de ori. A fost şef chirurg într un mare spital din Germania. Ceva mult mai de sea­mă decât sunt eu.

— Aici..., începu infirmiera şi şi îndreptă ochelarii.

Veber o opri repede.

— Foarte bine! Foarte bine! Ştiu toate astea. Ţara noastră nu recu­noaşte diplomele străine. Idiot lucru! Dar ce te face să fii aşa de sigură că n are să şi ia un apartament?

— Domnul Ravic este un om pierdut. Nu şi va mai face niciodată un rost!

— Bravo, zise Ravic, de lângă patul fetei.

— Cum? întrebă Veber mirat. Ce tot spui tu acolo?

— Domnul Ravic nu mai are nimic sfânt. Iată cauza.

— N am mai auzit niciodată aşa ceva! Veber o privi pe Eugénie.

— De ce nu l întrebaţi chiar dumneavoastră, doctore Veber?

Ravic zâmbi.

— Ai nimerit o bine, Eugénie. Dar când cineva nu mai are nimic sfânt, orice lucru îi devine pe de altă parte sfânt, într un fel mult mai uman. Des­coperă viaţa care pulsează chiar într un vierme şi care îl sileşte să iasă, din când în când, la lumina zilei. Nu fac nici un fel de comparaţie.

— Nu mă poţi insulta. Dumneata n ai credinţă. Eugénie îşi netezi cu energie bluza albă pe piept. Mulţumesc lui Dumnezeu, eu îmi am credinţa mea!

Ravic se ridică.

— Credinţa poate face cu uşurinţă pe cineva fanatic. Din cauza asta toate religiile au costat atâta sânge. Zâmbi amar. Toleranţa era frica îndo­ielii, Eugénie. Asta explică de ce dumneata, cu toată credinţa dumitale, eşti în atât de mare măsură mult mai agresivă faţă de mine, decât sunt eu, un biet necredincios, faţă de dumneata.

Veber izbucni în râs.

— Aşa i, Eugénie. Nu mai răspunde! Ai s o păţeşti şi mai rău!

— Bine, întrerupse Veber. Opreşte te aici. E întotdeauna mai bine a-şa. Acum trebuie să plec. Mai am câteva lucruri de făcut la birou. Vino, Ravic. Cu bine Eugénie.

— Cu bine, doctore Veber.

— Cu bine, soră Eugénie, zise Ravic.

— Cu bine, răspuse Eugénie, făcând o sforţare grozavă, şi numai du-pă ce Veber se întoarse sa se uite la ea.

Biroul lui Veber era încărcat cu mobilă empire, albă aurie şi uşoară. Fotografiile casei şi grădinii sale, îi împodobeau pereţii deasupra biroului. Un şezlong lat, modern, era sprijinit de perete. Veber dormea pe ei când rămânea peste noapte. Sanatoriul îi aparţinea.

— Ce ai vrea să bei, Ravic? Coniac sau Dubonnet?

— Cafea, dacă a mai rămas.

— Desigur. Veber aşeză cana de cafea pe birou şi puse reşoul în priză. Apoi se întoarse către Ravic. Poţi să mă înlocuieşti azi după masă la Osi­ris?

— Bineînţeles.

— Nu te deranjează?

— Câtuşi de puţin. Nu aveam alte planuri.

— Perfect. Atunci n o să mai trebuiască să ies iarăşi, ca să merg aco­lo. Pot să lucrez în grădină la mine. L am căutat pe Fauchon, dar e în con­cediu.

— Prostii, zise Ravic. Am făcut o doar de atâtea ori.

— E drept. Totuşi...

— "Totuşi" nu mai există astăzi. Cel puţin nu pentru mine.

— Da. E o situaţie destul de idioată. Nu ţi se îngăduie să lucrezi aici în mod oficial şi trebuie să te ascunzi ca un chirurg fantomă.

— Da, Veber! Povestea e de acum veche. Asta li se întâmplă tuturor medicilor care au fugit din Germania.

— E ridicol! Execuţi operaţiile cele mai grele în locul lui Durant şi el îşi crează un renume.

— Mai bine aşa, decât să opereze el.

Veber râse.

— Tocmai eu vorbesc. Mi le faci doar şi pe ale mele. Numai că eu sunt ginecolog, nu specialist în chirurgie.

Infirmiera ridică ochii.

Cana cu cafea începu să clocotească. El scoase nişte ceşti dintr un dulăpior şi turnă cafeaua.

— Un singur lucru nu l înţeleg, Ravic, zise el. De ce continui să tră­ieşti în acel hotel deprimant, Internaţional? De ce nu închiriezi unul din acele apartamente noi de lângă Bois? Ţi ai putea cumpăra o mobilă destul de ieftină. Şi cel puţin ai şti că e a dumitale!

— Da, zise Ravic. Aş şti că e a mea.

— Ascultă, de ce n o faci?

Ravic sorbi din cafea. Era amară şi foarte tare.

— Veber, zise el, eşti un minunat exemplu de gândire convenţională, în timpurile noastre. Pe de o parte ştii că lucrez ilegal — aici — şi în ace­laşi timp mă întrebi de ce nu închiriez un apartament drăguţ.

— Ce are a face una cu alta?

Ravic zâmbi răbdător.

— Dacă iau un apartament trebuie să fiu înscris la poliţie. Iar pentru asta îmi trebuie un paşaport şi o viză specială.

— Adevărat. Nu m am gândit la asta. Şi la hotel nu ţi trebuie?

— Şi acolo, de obicei. Dar, slavă Domnului, sunt câteva hoteluri în Paris care nu iau în serios înregistrările. Ravic turnă câteva picături de co­niac în cafea. Unul din ele este şi Internaţionalul. De aceea stau acolo. Nu ştiu cum se descurcă proprietăreasa. Dar trebuie să aibă relaţii. Sau poli­ţia nu ştie lucrul ăsta, sau e cumpărată. În orice caz stau acolo de destul de multă vreme, nestingherit.