Arcul de triumf

Veber se lăsă pe spate.

— Ravic, zise el, n am ştiut asta. Am crezut numai că nu ţi e îngăduit să profesezi aici. Ce situaţie infernală!

— E paradisul. În comparaţie cu un lagăr de concentrare.

— Şi poliţia? Dacă vine într o zi?

— Dacă ne prind, căpătăm câteva săptămâni de închisoare şi suntem deportaţi peste graniţă.

— Cum?

— Şase luni!

Veber îl privi mirat.

— Bine, dar e imposibil! E inuman!

— Şi eu am crezut la fel. Până am experimentat pe pielea mea.

— Ce vrei să spui? Ţi s a întâmplat şi dumitale?

— Nu o dată. De trei ori. Tot aşa de bine ca şi altora. La început, când nu ştiam rostul şi mă bizuiam pe sentimentul de omenie, a fost mai greu. După aceea m am dus în Spania — unde nu mi trebuia nici un paşaport — şi am căpătat o altă lecţie de omenie aplicată. De la aviatorii germani şi italieni. Apoi, mai târziu, când am revenit în Franţa, cunoşteam, bineînţe­les, toate dedesubturile.

Veber se sculă în picioare.

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, izbucni el, atunci ai fost închis aproape un an pe degeaba.

— Nu chiar atât. Numai două luni.

— Cum aşa? N ai spus că în caz de recidivă, capeţi şase luni?

Ravic zâmbi.

— Nu există recidivă când are cineva experienţă. Cineva e deportat sub un nume şi se întoarce pur şi simplu sub alt nume. Dacă e posibil, printr un alt punct al graniţei. Aşa se evită lucrul ăsta. Atâta timp cât nu avem acte, nu putem fi dovediţi decât dacă ne recunoaşte cineva personal. Asta se întâmplă foarte rar. Ravic este cel de al treilea nume. Îl folosesc de aproape doi ani. Nu s a întâmplat nimic în acest răstimp. Se pare că mi a adus noroc. Începe să mi placă din ce în ce mai mult, pe zi ce trece. Acum mi am şi uitat numele adevărat.

Veber dădu din cap.

— Şi toate astea, pur şi simplu, pentru că nu eşti nazist.

— Bineînţeles. Naziştii au cele mai bune acte. Şi toate vizele pe care le vor.

— Sunt câteva milioane de oameni fără lucru, de care trebuie să aibă grijă. Acelaşi lucru se petrece peste tot.

Ravic se sculă.

— Cu bine, Veber. O să vin să văd fata din nou, peste vreo două ore. Şi încă o dată în timpul nopţii.

Veber îl conduse până la uşă.

— Ascultă, Ravic, zise el. De ce nu vii pe la noi pe acasă, câteodată? La masă.

— Desigur. Ravic ştia că nu se va duce. Am să vin odată. Cu bine, Ve-ber.

— Cu bine, Ravic. Şi vino, zău.

Ravic intră în bistroul îngust. Se aşeză lângă fereastră, aşa ca să poa­tă privi în stradă. Îi plăcea să stea fără să se gândească şi să privească oa­menii cum trec. Parisul e oraşul unde poţi să ţi treci foarte bine timpul, fără să faci nimic.

Chelnerul şterse masa şi aşteptă.

— Un pernod, zise Ravic.

— Cu apă, domnule?

— Nu. Ravic stătu pe gânduri. Să nu mi aduci un pernod. Simţea ne­voia să uite complet unele lucruri, îi trebuia ceva mai tare. Anasonul dul­ce, era tocmai bun pentru asta. Adu mi un calvados, zise el chelnerului. Un calvados dublu.

— Am înţeles, domnule.

Invitaţia lui Veber! Cu nuanţa aceea de milă în voce. Să acorzi cuiva o seară de familie. Francezii invită rar pe străini la ei acasă, preferă să i du­că la restaurante. Nu fusese până atunci la Veber. Era bine intenţionat, însă greu de suportat. Te poţi apăra împotriva insultelor, însă nu împotriva milei.

Luă o înghiţitură de calvados. De ce a trebuit să i explice lui Veber motivele care îl făceau să locuiască la Internaţional? Nu era necesar. Veber ştia tot ce avea nevoie să ştie. Ştia că lui Ravic nu i era îngăduit să opere­ze. Era destul. Că totuşi lucra cu el, asta îl privea. În felul acesta făcea bani şi lua operaţii pe care el însuşi n ar fi îndrăznit să le facă. Nimeni nu ştia lucrul acesta — în afară de el şi de infirmieră — şi ea tăcea. Acelaşi lucru şi cu Durant. Ori de câte ori avea de făcut o intervenţie, acesta ră­mâ­nea cu pacientul până ce l anestezia. Apoi venea Ravic şi opera cazurile pentru care Durant era prea bătrân şi prea nepriceput. Când pacientul se trezea mai târziu, lângă el stătea Durant, vajnicul chirurg, deşi el nu cu­noştea decât fâşia îngustă, unsă cu iod, a corpului pregătit pentru opera­ţie. Foarte ades el nici nu ştia pe cine opera. Durant îi dădea diagnosticul şi el începea să taie. Durant îi plătea lui Ravic o zecime din aceea ce pri­mea el pentru operaţie. Lui Ravic nu i păsa. Era mai bine decât să nu ope­reze deloc. Cu Veber lucra în condiţii mult mai prieteneşti. Veber îi plătea un sfert din ce câştiga el. Era un lucru frumos.

Ravic privi pe fereastră. Şi încă mai ce? Nu mai era mare lucru... Dar era în viaţă şi asta era de ajuns. Într o vreme, când totul se clătina, n avea dorinţa să clădească ceva care să se prăbuşească iarăşi, într un timp foar­te scurt. Era mai bine să acumuleze, decât să risipească energia, era sin­gurul lucru de neînlocuit. A supravieţui, însemna totul, până când va pu-tea întrezări iară un scop. Cât mai puţin energie, ca s o păstreze pe mai târziu. Tendinţa perseverentă de a reclădi iarăşi şi iarăşi o viaţă burgheză într un secol ce se sfărâma în ţăndări — îi ruina pe mulţi. Era impresio­nant, ridicol şi eroic în acelaşi timp — şi umil. O avalanşă nu poate fi stă­vilită odată ce s a pus în mişcare; oricine ar încerca, se prăbuşeşte cu ea. E mai bine să aştepţi şi apoi să dezgropi victimele. La marşuri lungi tre-buie mers încet.

Ravic se uită la ceas. Era timpul s o vadă pe Lucienne Martinet. Şi apoi să se ducă la Osiris.

Femeile de la Osiris aşteptau. Cu toate că erau examinate în mod re-gulat de către un medic oficial, madama nu se mulţumea cu atât. Nu pu­tea să îngăduie să ia cineva o boală în localul ei; pentru acest motiv se în­ţelese cu Veber ca fetele să fie examinate neoficial, în fiecare joi. Câteodată Ravic îl înlocuia.

Madama mobilase şi pregătise o cameră la etajul întâi, destinată con­sultaţiilor. Era mândră de faptul că de mai bine de un an, nici unul dintre clienţii ei nu căpătaseră o boală, dar, în ciuda măsurilor de precauţie luate de fete, şaptesprezece cazuri de boli venerice fuseseră cauzate de clienţi.

Rolande, îi aduse lui Ravic o sticlă de brandy şi un pahar.

— Cred că Martha are ceva, zise ea.

— Bine. Am s o examinez cu atenţie.

— De ieri n am mai lăsat o să lucreze. Bineînţeles că ea neagă.

— Bine, Rolande.

Fetele veniră dezbrăcate, pe rând, una după alta; Ravic le cunoştea aproape pe toate; numai două erau noi.

— N ai nevoie să mă examinezi, doctore, zise Léonie, o gasconă cu pă­rul roşu.

— De ce?

— N am avut clienţi toată săptămâna.

— Ce spune madam de lucrul ăsta?

— Nimic. I am pus să comande foarte multă şampanie. Şapte, opt sticle într o noapte. Trei negustori din Toulouse. Însuraţi. La toţi trei le ar fi plăcut, dar nici unul dintre ei nu îndrăznea din cauza celorlalţi. Fiecare se temea că, dacă are să vină cu mine, ceilalţi vor vorbi despre asta acasă. De aceea au băut; fiecare credea c o să reziste mai mult decât ceilalţi. Léo­nie râse şi se scărpină leneş. Acela care mai rezistase, nici nu era în stare să stea în picioare.

— Bine. În orice caz te voi examina.

— Îmi merge foarte bine. N aveţi o ţigară, domnule doctor?

— Da, uite.

Ravic luă un tampon şi l coloră. Apoi puse placa de sticlă sub micros­cop.

— Ştii ce nu înţeleg? zise Léonie, urmărindu l cu privirea.

— Ce?

— Că totuşi îţi mai place să te culci cu o femeie, când faci toate lucru­rile astea.

— Martha.

Martha era palidă, subţire şi blondă. Avea chipul unui înger de Botti­celli, dar vorbea în argoul din strada Blondel.

— N am nimic, domnule doctor.

— Foarte bine. Totuşi, să te examinăm.

— Zău că n am nimic.

— Cu atât mai bine.

Deodată Rolande apăru în odaie. O privea pe Martha. Fata tăcu. Ea îl privi pe Ravic cu înţeles. El o examină cu grijă.

— Dar n am nimic domnule doctor. Ştiţi cât mă păzesc.

Ravic nu răspunse. Fata continuă să vorbească — ezită şi începu ia­răşi.

— Eşti bolnavă, Martha, zise el.

— Ce? Ea sări în sus. Nu se poate să fie adevărat.

— E adevărat.

Ea îl privi. Apoi izbucni deodată într o serie de înjurături şi blesteme.

— Porcul! Blestematul acela de porc! Tot nu l credeam, eu, canalia! Spunea că este student şi că se pricepe, student la medicină, ticălosul!

— De ce nu te ai păzit?

— M am ferit, dar a mers aşa de repede şi spunea că el, ca student...

Ravic dădu din cap. Vechea poveste — un student în medicină care s a tratat singur. După două luni s a considerat sănătos, fără să mai facă vreo analiză.

— Cât are să ţină, domnule doctor?

— Şase săptămâni. Ravic ştia că va dura mai mult.

— Şase săptămâni? Şase săptămâni fără să câştig nimic? Spitalul? Trebuie să mă duc la spital?

— Asta o să vedem. Poate că putem să te tratăm mai târziu acasă, da­că făgăduieşti...

— Făgăduiesc orice! Orice! Numai nu la spital!

— Trebuie să te duci întâi acolo. Nu există altă cale!

Fata se uită la Ravic. Toate se temeau de spital. Supravegherea era foarte severă acolo. Dar nu era nimic altceva de făcut. Lăsate acasă, după câteva zile ieşeau pe ascuns, cu toate făgăduielile şi umblau după bărbaţi.

— Madama va plăti cheltuielile, zise Ravic.

— Dar eu! Eu! Şase săptămâni fără nici un venit! Şi tocmai îmi cum­părasem o vulpe argintie în rate. Rata are să treacă şi pierd totul!

Plângea — Vino, Martha, zise Rolande.

— N ai să mă mai primeşti înapoi! Nu faci niciodată astfel! O să ră­mân pe stradă. Şi toate astea din cauza câinelui ăluia...

— Te primim înapoi. Clienţii te plăceau.

— Adevărat? Martha ridică ochii.

— Sigur. Acum, hai, vino.

Martha plecă cu Rolande. Ravic se uită după ea. Martha n are să se mai întoarcă. Madama era mult prea grijulie. Următoarea ei etapă avea să fie, probabil, bordelurile ieftine din strada Blondei. Apoi strada, cocaina, spitalul, vânzătoare de flori sau ţigări. Sau, dacă e norocoasă, vreun fante care s o bată, s o exploateze şi apoi s o gonească.

Sala de mâncare a hotelului Internaţional era la subsol. Locatarii îi spuneau Catacomba. În timpul zilei, o lumină tulbure pătrundea prin mai multe ferestre mari, înguste şi opace, care dădeau în curte. În timpul iernii trebuia ţinută lumina aprinsă toată ziua. Camera fusese pe rând birou, fu­moar, auditorium, sală de întrunire şi de refugiu pentru acei refugiaţi care n aveau acte — când venea vreo inspecţie poliţienească; fiindcă pu­teau fu­gi prin curte într un garaj şi de acolo în altă stradă.

Ravic stătea cu portarul Şeherezadei, Boris Morosow, într o parte a Catacombei, pe care proprietăreasa o numea Camera Palmierilor; pe o ma­să, cu un singur picior, un palmier veştejit şi singuratic lâncezea într un vas de majolică. Morosow era un refugiat din primul război şi trăise la Pa­ris în ultimii cincisprezece ani. Era unul din puţinii ruşi care nu pretindea să fi servit în garda ţarului şi nu vorbea de originea lui aristocratică.

Stăteau şi jucau şah. În Catacombă nu era nimeni, în afară de câţiva inşi care stăteau la o masă, bând şi vorbind cu voce tare şi ridicând câte un toast la fiecare cinci minute. Morosow privi împrejur, supărat.

— Poţi să mi spui, Ravic, de ce e o gălăgie atât de mare astă seară, a­ici? De ce nu se duc la culcare refugiaţii ăştia?

Ravic surâse.

— Cu refugiaţii din colţul acesta n am nimic de a face, Boris. E secţia fascistă a hotelului. Spania.

— Spania. N ai fost şi pe acolo?

— Da, dar de partea cealaltă. Mai mult în calitate de doctor. Aceştia sunt monarhişti spanioli, cu garnitură fascistă. Rămăşiţele lor. Ceilalţi au plecat de mult înapoi. Aceştia n au fost în stare încă să se hotărască. Franco n a fost destul de gentil cu ei. Maurii care i au măcelărit pe spani­oli, desigur că nu i au tulburat.

Morosow mişcă pionul.

— Atunci probabil că sărbătoresc masacrul de la Guernica. Sau victo­ria tunurilor italiene şi germane asupra minerilor din Estramadura. Nu i am mai văzut niciodată pe indivizii ăştia pe aici.

— Sunt aici de ani de zile. Nu i ai văzut pentru că n ai mâncat nicio­dată aici.

— Dumneata mănânci aici?

— Nu.

Morosow zâmbi amar.

— Foarte bine, zise el.

— Hai să omitem următoarea mea întrebare şi răspunsul dumitale, care, desigur, va fi insultător. După mine puteau să se fi născut aici, în văgăuna asta. Numai de ar vorbi mai încet. A! Uite — multîncercatul gam­bit al damei...

Ravic mişcă pionul din faţă. Primele mişcări fură făcute repede. Apoi Morosow începu să cadă pe ginduri.

— Asta i varianta lui Alekhine...

Ravic văzu pe unul din spanioli apropiindu se. Era cu ochii pe jumă­tate închişi şi se opri la masa lor. Morosow îl privi prost dispus. Spaniolul nu se ţinea prea bine pe picioare.

— Domnilor, spuse el politicos, colonelul Gomez vă pofteşte la un pa­har cu vin.

— Domnule, spuse Morosow, la fel de politicos, tocmai jucăm o parti­dă de şah pentru un campionat. Exprimăm toate mulţumirile noastre, dar nu putem veni.

Spaniolul nici nu clipi. Se întoarse spre Ravic în mod ceremonios, ca şi cum ar fi fost la Curtea lui Filip al II lea.

— I aţi făcut colonelului Gomez un serviciu prietenesc acum câtva timp. I ar face plăcere să bea un pahar cu dumneavoastră, în semn de prietenie, înainte de plecare.

— Partenerul meu, răspunse Ravic cu acelaş ton ceremonios, v a ex­plicat chiar acum că trebuie să terminăm această partidă chiar astăzi. Transmite ţi mulţumirile mele colonelului Gomez. Îmi pare foarte râu.

Spaniolul salută şi plecă. Morosow râse încet.

— Exact ca ruşii în primul război. Ţineau la titlurile şi manierele lor, ca şi cum le ar fi asigurat viaţa. Ce fel de serviciu prietenesc i ai adus a­cestui hotentot?

— I am prescris odată un laxativ. Rasa latină ţine foarte mult să aibă o digestie bună.

Morosow făcu din ochi către Ravic.

— Vechea slăbiciune a democraţiei. Un fascist în aceeaşi situaţie ar fi prescris un arsenic pentru un democrat.

Spaniolul se întoarse.

— Numele meu e Navarro. Prim locotenent, declară el cu ardoarea u­nui om care a băut prea mult şi nu şi dă seama de lucrul ăsta. Sunt a­ghio­tantul colonelului Gomez. Colonelul părăseşte Parisul la noapte. Plea­că în Spania pentru a se alătura glorioasei armate a generali ssimului Franco. Din această cauză ar dori să bea cu dumneavoastră. Pentru liber­tatea Spaniei şi armata spaniolă.

— Locotenente Navarro, zise Ravic scurt. Nu sunt spaniol.

— Ştiu acset lucru. Sunteţi german. Navarro zâmbi cu înţeles. Aceas­ta e tocmai cauza dorinţei colonelului Gomez. Germania şi Spania sunt ţări prietene.

Ravic îl privi pe Morosow. Ironia situaţiei era evidentă. Morosow se abţinu să nu zâmbească.

— Locotenente Navarro, zise el, regret că trebuia să insist spunând că vreau să terminăm partida astăzi. Rezultatele trebuie comunicate astă  noap­te la New York şi Calcutta.

— Domnule, răspunse Navarro cu răceală, ne am aşteptat să ne refu­zaţi. Rusia este inamica Spaniei. Invitaţia era adresată numai doctorului Ravic. Trebuia să vă invităm şi pe dumneavoastră, pentru că eraţi cu dân­sul.

Morosow aşeză în palma lui mare un pion pe care l câştigase şi privi spre Ravic.

— Nu crezi că trebuie să termini cu bufoneria asta?

— Da. Ravic se întoarse. Cred că lucrul cel mai simplu ar fi să te duci înapoi, tinere. L ai insultat în mod inutil pe colonelul Morosow.

Se aplecă peste tabla de joc, fără să mai aştepte vreun răspuns. Na­varro se opri nehotărât, timp de o clipă. Apoi plecă.

— Nu ştiu dacă ai observat că te am ridicat la gradul de colonel, Bo­ris. După câte ştiu erai doar un biet locotenent colonel. Dar mi se părea imposibil să nu ţi atribui acelaşi grad militar cu Gomez ăsta.

— Nu mai vorbi aşa de mult, Ravic. Uite, tocmai m am încurcat în va­rianta lui Alekhine din cauza acestor întreruperi. Nebunul pare pierdut.

Morosow ridică ochii.

— Dumnezeule, uite că vine altul. Alt aghiotant. Ce popor.

— E colonelul Gomez în persoană. Ravic se lăsă comod pe spate.

— Va avea loc o discuţie între doi colonei.

— Una foarte scurtă, amice.

Colonelul era chiar mai ceremonios, decât Navarro. Îi ceru scuze lui Morosow pentru greşeala aghiotantului. Scuzele fură acceptate. Acum Go­mez îi pofti să bea împreună în cinstea lui Franco, ca semn că toate neîn­ţelegerile au fost înlăturate. De data aceasta refuză Ravic.

— Dar domnule, vă invit în calitate de german şi de aliat. Colonelul părea vădit încurcat.

— Colonele Gomez, zise Ravic, care începu să şi piardă din ce în ce mai mult răbdarea, lăsaţi lucrurile aşa cum sunt. Beţi în cinstea oricui doriţi, iar eu voi juca şah.

Colonelul încercă să se lămurească.

— Atunci sunteţi un...

— Mai bine n aţi mai face aprecieri, îl întrerupse Mosorow brusc. N ar duce decât la neînţelegeri.

Gomez era din ce în ce mai încurcat.

— Dar dumneata în calitate de rus, trebuie să fii...

— Nu trebuie să fim nimic. Suntem fiinţe demodate. Avem opinii po­litice diferite şi cu toate astea nu ne spargem capetele unul altuia...

În sfârşit, Gomez păru că se dumireşte. Rămase totuşi ţeapăn.

— Înţeleg, declară el înţepat, "democraţii"...

— Amice, zise deodată Morosow, devenind periculos, şterge o! Ar fi trebuit s o ştergi de ani de zile! În Spania. Să lupţi; germanii şi italienii luptă acolo în locul dumitale. Adio!

Se sculă. Gomez făcu un pas înapoi. Îl privi pe Morosow, tulburat. A­poi se întoarse brusc şi se duse înapoi la masa lui. Morosow se aşeză iarăşi jos. Oftă şi sună chelneriţa.

— Adu ne două calvadosuri, duble, Clarisse.

Clarisse se înclină şi dispăru.

— Suflete vitejeşti de ostaşi! Ravic râse. O minte simplă şi o concepţie complicată despre onoare, face viaţa foarte grea când cineva e beat.

— Aşa! Uite că vine acum un altul. Cine e de data asta? Franco în persoană?

Era Navarro. Se opri la doi paşi de masă şi se adresă lui Morosow.

— Colonelul Gomez regretă că nu şi poate prezenta provocarea. Plea­că din Paris astă noapte. Dealtfel, misiunea sa e mult prea importantă ca să rişte dificultăţi cu poliţia.

Se întoarse spre Ravic.

— Colonelul Gomez vă mai datorează onorariul pentru o consultaţie. Aruncă o bancnotă împăturită de cinci franci pe masă şi se pregăti să ple­ce.

— Un moment, zise Morosow. Clarisse tocmai venise cu o tavă în mâ­nă. Luă un pahar de calvados, îl examină repede, dădu din cap, şi l puse la loc. Apoi ridică unul din paharele cu apă de pe masă şi l azvârli calm în obrazul lui Navarro.

— Pe viitor să ţi aduci aminte că nu se aruncă astfel banii. Şi acum, cară te de aici, idiot medieval.

Navarro stătea încă pe loc, încremenit. Îşi şterse faţa. Ceilalţi spanioli se apropiară. Erau patru. Morosow se sculă încet. Era cu un cap mai înalt decât spaniolii. Ravic rămase pe scaun. Îl privi pe Gomez.

— Nu vă mai faceţi de râs, eroi de operetă ce sunteţi. Nici unul dintre voi nu e treaz. În câteva clipe o să zăceţi aici, cu oasele rupte. Chiar dacă n aţi fi beţi, n aţi avea nici o şansă. Se ridică, îl apucă pe Navarro de coate, îl scutură şi l trânti jos, atât de aproape de Gomez încât acesta fu nevoit să se dea la o parte. Şi acum lăsaţi ne în pace. Nu v am rugat să ne plictisiţi. Luă bancnota de cinci franci şi o puse pe tavă.

— E pentru dumneata, Clarisse. De la domnii aceştia.

— E prima dată că primesc ceva de la dânşii, declară Clarisse. Mulţu­mesc.

Gomez spuse ceva în limba spaniolă. Cei patru se întoarseră şi pleca­ră la masa lor.

— Păcat, spuse Morosow. Mi ar fi plăcut să i bat pe indivizii ăştia. Din păcate nu se poate face aşa ceva din cauza dumitale, copil nelegiuit ce eşti. Nu ţi pare câteodată rău că n o poţi face?

— Nu pe ei. Sunt alţii pe care aş vrea să i bat.

Se auziră câteva cuvinte în spaniolă la masa din colţ. Grupul se ridic­ă. Un puternic vive! a răsunat în aer. Paharele fură puse la loc cu zgomot. U­nul se auzi spărgându se. Apoi, grupul marţial dispăru din odaie.

— Era cât pe aci să i arunc acest delicios calvados în faţă. Morosow luă paharul şi l goli.

— Acesta e spiritul care guvernează acum Europa! Oare am fost şi noi vreodată atât de nebuni?

— Da, zise Ravic.

Jucară şah timp de o oră. Apoi Morosow ridică ochii.

— Iată l pe Charles, zise el. Pare să te caute.

Băiatul de la poartă se îndrepta spre ei. Ţinea un pachet mic în mână. Era împachetat în hârtie albă şi legat cu o panglică. N avea nici o adresă.

— Nu aştept nici un pachet. Trebuie să fie o greşeală. Cine l a adus?

— O femeie — o doamnă — se bâlbâi băiatul.

— O femeie sau o doamnă? întrebă Morosow.

— Cam cam, între astea două...

Morosow râse.

— Cam nostim.

— N are nici un nume pe el. A spus că e pentru mine?

— Nu tocmai. Nu numeie dumneavoastră. A spus că e pentru doctorul care locuieşte aici. Şi... că o cunoaşteţi pe doamna...

— A spus ea asta?

— Nu, spuse băiatul fără să se mai gândească. Dar noaptea trecută era cu dumneavoastră.

— Din când în când vin doamne la mine, zise Ravic. Dar ar trebui să ştii că prima virtute pentru un funcţionar al unui hotel, e discreţia. Indis­creţia e numai pentru cavalerii din lumea mare.

— Hai, deschide pachetul, Ravic, spuse Morosow. Chiar dacă nu e pentru dumneata. Am făcut lucruri mai rele în deplorabila noastră viaţă.

Ravic râse şi l deschise. Dezveli un obiect mic. Era Madona de lemn pe care o văzuse în odaia ei — încercă să şi reamintească numele — cum o chema? — Madelaine — Mad — îl uitase. Un nume cam ca acesta. Cercetă hârtia subţire. N avea nimic pe ea.

— Bine, zise el. E pentru mine.

Puse Madona pe masă. Părea stranie printre pioni.

— Rusoaică? întrebă Morosow.

— Nu. Am crezut şi eu la fel la început.

Ravic băgă de seamă că roşul de buze fusese şters.

— Ce Dumnezeu să fac cu asta?

— S o pui undeva. Multe lucruri pot fi puse aşa, pe undeva. E foarte mult loc pe aici, pentru orice. Numai pentru fiinţe omeneşti, nu.

— Pe el trebuie să l fi îngropat...

— Ea este?

— Da.

— Ai încercat s o mai vezi?

— Nu.

— Curios, zise Morosow, totdeauna credem că i ajutăm pe ceilalţi şi totuşi ne oprim tocmai când e mai multă nevoie.

— Nu sunt o instituţie de binefaceri, Boris. Şi am văzut cazuri mai grele decât astea, dar n am făcut nimic. De ce să i fie mai greu acum?

— Pentru că acum e singură. Până acum bărbatul era acolo, chiar da­că era mort. Era pe pământ. Acum e în pământ, s a dus, nu mai e aici. As­ta — Morosow arătă Madona — să nu crezi că exprimă mulţumiri. E un strigăt după ajutor.

— M am culcat cu ea. Fără să ştiu ce i se întâmplase. Vreau să uit as­ta.

— Prostii! E lucrul cel mai puţin important din lume, atâta vreme cât nu e din dragoste. Cunoşteam o femeie care spunea că i era mai uşor să se culce cu un bărbat, decât să i spună pe numele cel mic. Morosow se aple­că. Capul lui mare şi chel reflecta lumina. Am să ţi spun ceva, Ravic — trebuie să fim prietenoşi cu oameni dacă putem şi atât timp cât putem, fi­indcă o să mai comitem câteva aşa numite crime în viaţa noastră. Eu cel puţin ştiu că da. Şi probabil că şi dumneata.

— Da.

Morosow îşi petrecu braţul în jurul vasului în care se afla palmierul. Tremura uşor.

— Fiecare ne sprijinim unul pe celălalt. Mici scântei întâmplătoare de bunătate — sunt lucruri pe care nu e îngăduit să le iei nimănui. Întăreşte omul pentru viaţa asta grea.

— Foarte bine, mă duc mâine s o văd.

— Perfect, zise Morosow. Asta voiam. Şi acum să, nu mai vorbim aşa de mult. Cine trebuia să mute?

5
Patronul îl recunoscu numaidecât pe Ravic.

— Doamna e în camera ei, spuse el.

— Poţi s o chemi şi să i spui că sunt jos?

— Camera doamnei n ar telefon încă. Sunt sigur că puteţi merge sus.