Arcul de triumf

— Cine eşti? întrebă el supărat.

— Reprezentantul societăţii de construcţii.

— Bine, spuse poliţistul. Rămâi şi dumneata aici. Care i numele du­mi­­tale? Trebuie să l ştii doar! o întrebă el pe femeie.

Femeia îşi mişcă buzele. Pleoapele începură să i bată. Ca aripile unui fluture, ca moliile cenuşii obosite şi muribunde, se gândi Ravic — şi în ace­laşi moment: — Idiot ce sunt! Trebuie să ncerc să scap!

— Drace, spuse poliţistul. Poate c a nnebunit. Asta încurcă şi mai mult lucrurile! Şi orele mele de serviciu se termină la trei!

— Marcel, spuse femeia.

— Ce? Numai o clipă! Ce? Poliţistul se aplecă din nou asupra ei. Fe­me­ia tăcea. Ce? Poliţistul aştepta. Încă o dată. Mai spune o dată!

Femeia rămânea mută.

— Dumneata eşti de vină, cu flecăreala dumitale, spuse poliţistul că­tre reprezentantul societăţii de construcţii. Cum pot să mi termin raportul în felul ăsta?

În clipa aceea aparatul pocni din nou.

— Mulţumesc! spuse fotograful. Plin de acţiune!

— Ai şi semnalul nostru pe ea? spuse reprezentantul societăţii de con­strucţii, fără să l ia în seamă pe poliţist. Voi comanda şase imediat.

— Nu, declară fotograful. Sunt socialist. Trebuie să plăteşti despăgu­birea, nenorocit câine de pază al milionarilor.

O sirenă se auzi ţipând. Ambulanţa. — E momentul potrivit, se gândi Ravic. Făcu prudent un pas.

— Trebuie să mergeţi cu mine la circumscripţie, doctore. Îmi pare rău, dar trebuie să reconstituiesc totul.

Celălalt poliţist veni lângă el. Nu mai era nimic de făcut. — Să sperăm că toate vor ieşi bine, se gândi Ravic, şi se duse cu ei.

Comisarul de serviciu de la circumscripţie ascultase liniştit pe jandar­mul şi pe poliţistul care întocmiseră raportul. Acum se întoarse spre Ravic.

— Nu eşti francez, spuse el. Nu întreb, afirm acest lucru ca pe un fapt.

— Nu, spuse Ravic.

— Ce eşti?

— Ceh.

— Cum se face că eşti doctor aici? Ca străin nu ai dreptul să practici, dacă nu eşti naturalizat.

Ravic zâmbi.

— Nu practic aici. Sunt turist. De plăcere.

— Ai paşaportul cu dumneata?

— E necesar, Fernand? întrebă un alt comisar. Domnul a ajutat o pe femeia aceea şi noi avem adresa lui. E suficient. Mai sunt şi alţi martori.

— Mă interesează. Ai paşaportul cu dumneata? Sau cartea dumitale de identitate?

— Fireşte că nu, spuse Ravic. Cine şi ţine paşaportul cu el toată vre­mea, pe timpurile astea?

— Unde i?

— La consulat. L am depus de o săptămână. Trebuie să fie vizat.

Ravic ştia că dacă spune că paşaportul e la hotel, putea fi trimis acolo cu un poliţist şi trucul ar fi fost descoperit imediat. Afară de asta, ca să fie în siguranţă, dăduse o adresă falsă. Avea o şansă numai cu consulatul.

— La care consulat? întrebă Fernand.

— Ceh.

— Putem să telefonăm şi să întrebăm. Fernand privi spre Ravic.

— Fireşte.

Fernand aşteptă câtva timp.

— Bine, spuse el apoi. Vom întreba.

Se ridică şi se duse într una din camerele alăturate. Celălalt comisar rămase încurcat.

— Scuzaţi, domnule doctor, spuse el către Ravic. Fireşte, nu era deloc necesar. Se va lămuri de îndată. Vă suntem foarte obligaţi pentru concur­sul pe care ni l aţi dat.

"Se va lămuri", gândi Ravic. Se gândi calm, în timp ce luă o ţigaretă. Jandarmul stătea la uşă. Mai erau încă şanse. Nimeni nu l suspecta încă. Putea să l dea în lături, dar mai erau încă acolo reprezentantul societăţii de construcţii şi cei doi lucrători. Renunţă. Ar fi prea greu să răzbată; câţi­va poliţişti stăteau probabil la ieşire.

Fernand se întoarse.

— Nu e nici un paşaport cu numele dumneavoastră la consulat.

— Poate că este, spuse Ravic.

— Cum e cu putinţă?

— Un funcţionar la telefon nu e obligat să ştie totul. Sunt vreo şase care se ocupă cu chestiunile astea.

— Ăsta ştie.

Ravic nu răspunse.

— Nu eşti ceh, răspunse Fernand.

— Ascultă, Fernand — începu celălat comisar.

— N ai accent ceh, spuse Fernand.

— Poate că nu.

— Eşti german, declară Fernand triumfător, şi nu ai paşaport.

— Nu, răspunse Ravic. Sunt marocan şi am toate paşapoartele fran­ce­ze din lume.

— Domnule! ţipă Fernand. Cum îndrăzneşti! Insulţi Imperiul Colonial Francez!

— Merde, spuse unul dintre lucrători. Reprezentantul societăţii de construcţii avea aerul că salută.

— Fernand, nu...

— Minţi. Nu eşti ceh. Ai paşaport sau nu? Răspunde!

"Şoarecele din om, se gândi Ravic. Şoarecele pe care nu l poţi îneca niciodată." Ce i păsa idiotului acesta dacă are el paşaport sau nu? Dar şoarecii miros ceva şi ăsta ieşise din vizuina lui.

— Răspunde! lătră Fernand.

"O bucată de hârtie! O ai sau n o ai. Creatura asta s ar închina şi mi ar cere scuze dacă aş avea peticul ăsta de hârtie. N ar fi avut nici o im­portanţă dacă aş fi ucis o familie sau aş fi spart o bancă — omul ăsta m ar fi salutat. Dar chiar şi Christ fără paşaport — ar pieri astăzi în închisoare. Oricum, ar fi fost închis înainte de a ajunge la cel de al treizeci şi treilea an al său."

— Vei rămâne aici până se va lămuri totul, spuse Fernand. Am să mă dumiresc eu.

— Bine, spuse Ravic.

Fernand ieşi din odaie. Cel de al doilea funcţionar răsfoia hârtiile.

— Domnule, spuse el apoi. Îmi pare rău. E nebun în chestiunea asta.

— Nu i nimic.

— Am terminat? întrebă unul dintre lucrători.

— Da.

— Bine Se întoarse spre Ravic. Când revoluţia mondială se va înfăptu­i, nu vei mai avea nevoie de paşaport.

— Trebuie să înţelegi, domnule, spuse comisarul. Tatăl lui Fernand a fost ucis în războiul mondial. De asta urăşte pe germani şi toate lucrurile acestea. Se uită la Ravic, părând o clipă încurcat. Părea să înţeleagă ce e­ra. Îmi pare îngrozitor de rău, domnule. Dacă ar depinde de mine...

— Nu face nimic. Ravic privi împrejur. Pot să telefonez înainte de a se întoarce Fernand?

— Fireşte. Acolo pe masă. Repede.

Ravic îi telefonă lui Morosow. Îi spuse în nemţeşte ce se întâmplase. Trebuia să l anunţe pe Veber.

— Şi pe Joan.

Ravic ezită.

— Nu. Nu încă. Spune i că am fost reţinut, dar că totul se va aranja în două, trei zile. Ai grijă de ea.

— Bine, răspunse Morosow, nu prea entuziasmat. Bine, Wozzek.

Când Fernand se întoarse, Ravic puse jos receptorul.

— Ce vorbeau acum? întrebă el cu un rânjet. Ceha?

— Esperanto.

Veber veni în dimineaţa următoare.

— Afurisită vizuină, spuse el şi privi împrejur.

— Închisorile franţuzeşti îşi merită numele, răspunse Ravic. Nu sunt vopsite cu spoiala umanitarismului. Stil secolul al optsprezecelea.

— Dezgustător, spuse Veber. E dezgustător că eşti aici.

— Nimeni n ar trebui să facă fapte bune. Ai de suferit numaidecât de pe urma lor. Trebuia să las femeia aceea să moară. Trăim într o epocă de fier, Veber.

— Într una de tuci. Au aflat prietenii dumitale că eşti aici ilegal?

— Fireşte.

— Şi adresa?

— Sigur că nu. N aş expune niciodată vechiul Internaţional. Hoteliera ar fi pedepsită fiindcă adăposteşte clienţi neînregistraţi. Şi ar urma o razie, în timpul căreia ar fi prinşi o duzină de refugiaţi. De data asta am dat ho­telul Lancaster drept adresa mea. Am stat acolo, o dată, în viaţa mea de o­dinioară. Un hotel frumos şi elegant.

— Şi noul dumitale nume e Wozzek?

— Vladimir Wozzek. Ravic râse amar. Al patrulea.

— Drace, spuse Veber. Ce i de făcut, Ravic?

— Mai nimic. Lucrul cel mai important este ca amicii mei să nu afle că am fost pe aici de câteva ori. Altfel, ar însemna să capăt şase luni de închisoare.

— Drace!

— Da, lumea devine pe zi ce trece mai umană. Să trăieşti în primejdie, a spus Nietzsche. Refugiaţii fac astfel — împotriva voinţei lor.

— Şi dacă nu află?

— Două săptămâni, cred. Şi obişnuita deportare.

— Şi apoi?

— Apoi am să mă întorc.

— Până ce ai să fii prins din nou?

— Exact. De astă dată a durat mult. Doi ani. O viaţă de om.

— Trebuie să facem ceva. Nu putem continua astfel.

— Aşa e. Dar ce poţi să faci?

Veber se gândi.

— Durant! spuse el deodată. Fireşte! Durant cunoaşte multă lume cu influenţă — se întrerupse singur. Doamne sfinte, chiar dumneata ai operat pe unul dintre cei mai importanţi! Omul cu piatră la ficat!

— Nu eu. Durant.

Veber râse.

— Fireşte că el nu i poate spune bătrânului. Dar el poate să facă ceva. Îl voi înduioşa.

— Vei reuşi foarte puţin. L am obligat să mi plătească două mii de franci acum câtva timp. Oameni ca el nu uită uşor astfel de lucruri.

— Va uita, spuse Veber, mai degrabă amuzat. Mai ales că îi va fi tea­mă să nu sufli ceva despre operaţiile acestea fantomatice. Ai făcut zeci de operaţii pentru el. Afară de asta are nevoie de dumneata.

— Poate găsi uşor pe altcineva. Binot sau vreun chirurg refugiat. Sunt destui.

Veber îşi netezi mustaţa.

— Nu unul cu mâna dumitale. Am să încerc, oricum. Chiar astăzi. Ai nevoie să ţi aduc ceva? Cum e mâncarea?

— Groaznică. Dar pot s aranjez să mi se aducă.

— Ţigări?

— Destule. Tot ce aş avea nevoie şi la ce nu mi poţi ajuta — o baie.

Ravic trăia acolo de două săptămâni, alături de un tinichigiu evreu, un scriitor pe jumătate evreu, şi un polonez. Tinichigiului îi era dor de Ber­lin, scriitorul îl ura; pe polonez nu l interesa nimic. Ravic procura ţigările. Scriitorul spunea anecdote evreieşti. Tinichigiul era de neînlocuit ca speci­a­list în combaterea mirosurilor urâte.

După două săptămâni Ravic fu chemat la judecată. Mai întâi fu adus în faţa unui inspector care l întrebă numai dacă are bani.

— Da.

— Bine. Atunci poţi să iei un taxi.

Un comisar merse cu el. Strada era plină de lumină şi de soare. Era plăcut să fii iarăşi afară. Un bătrân vindea baloane la intrare. Ravic nu pu­tea să şi închipuie de ce le vindea în faţa închisorii. Comisarul chemă un taxi.

— Unde mergem? întrebă Ravic.

— La şef.

Ravic nu ştia cine era şeful. Şi i era indiferent atâta vreme cât nu era şeful unui lagăr de concentrare german. Nu era în lume decât o singură spaimă adevărată: să fii în întregime şi fără nici un ajutor la bunul plac al terorismului brutal. Incidentul de faţă era nevinovat.

Taxiul avea un radio. Ravic îl întoarse. Obţinu darea de seamă asupra pieţii legumelor; apoi veştile politice. Comunicatul oficial atât de plicticos. Ravic prinse un alt post. Muzică. O atingere. Comunicatul oficial se auzi şi el.

— Charles Trennet, spuse el. Clasă superioară!

Taxiul se opri. Ravic plăti. Fu condus într o sală de aşteptare, cu mi­ro­sul ei specific, încălzită de transpiraţie şi prăfuită, ca toate sălile de aş­teptare din lume.

Stătu timp de o jumătate de oră şi citi un număr vechi din La Vie Pa­ri­sienne, părăsit de un vizitator. Era ca o literatură clasică după două săp­tămâni fără cărţi. Apoi fu adus înaintea şefului.

Îi trebui câtva timp să l recunoască pe bărbatul acela gras şi scurt. De obicei nu dădea atenţie figurilor când opera. Nu l interesau, erau pen­tru el aidoma unor numere. Nu l interesa decât partea bolnavă a corpului. Dar chipul acesta îl privise plin de curiozitate. Stătea acolo, sănătos, cu pântecul iarăşi plin, minus băşica fierei — Leval. Ravic uitase că Veber in­tenţionase să ceară ajutorul lui Durant şi nu se aşteptase să fie prezentat chiar lui Levai.

Leval se uită la el de sus până jos. În felul acesta câştiga timp.

— Sigur că Wozzek nu e numele dumitale, mormăi el.

— Nu.

— Care i dar?

— Neumann. Ravic se aranjase astfel cu Veber, care îi expilcase lui Durant. Wozzek era prea improbabil.

— Eşti german, nu?

— Da.

— Refugiat?

— Da.

— Nu se poate şti niciodată. Nu pari astfel.

— Nu toţi refugiaţii sunt evrei, explică Ravic.

— De ce minţi? În privinţa numelui.

Ravic dădu din umeri.

— Ce altceva aş putea să fac? Minţim cât mai puţin posibil. Trebuie să credeţi că ne amuză?

Levai se umflă.

— Crezi că ne amuză să avem încurcături cu dumneavoastră?

"Cenuşiu, se gândi Ravic, capul lui fusese albicios cenuşiu, sacii lacri­mali vineţi, gura pe jumătate deschisă. Pe vremea aceea nu vorbise; atunci fusese o masă de carne moale cu o băşică de fier roşie în ea."

— Unde trăiai? Adresa era falsă şi ea.

— Am trăit oriunde. Uneori aici, alteori dincolo...

— De cât timp?

— De trei săptămâni. Acum trei săptămâni m am întors din Elveţia. Am fost aruncat peste graniţă. Ştiţi că din punct de vedere legal n aveam dreptul să trăim nicăieri fără acte — şi că cei mai mulţi dintre noi n au fost în stare să se sinucidă. De aceea vă provocăm încurcături.

— Ar fi trebuit să rămâi în Germania, mormăi Leval. Nu e deloc aşa de rău acolo. Lumea exagerează.

"O tăietură mai puţin precisă şi n ai fi aici să debitezi prostii. Viermii ţi ar fi traversat frontierele fără documente — sau ai fi o mână de cenuşă într o urnă oarecare."

— Unde ai trăit până acum? întrebă Leval.

"Asta i ar place să ştie, ca să i prindă şi pe ceilalţi", se gândi Ravic.

— În hotelurile de clasa întâia, spuse el. Sub nume diferite. Totdeauna numai câteva zile.

— Nu i adevărat.

— De ce mă întrebaţi dacă ştiţi mai bine? spuse Ravic, care pe nesim­ţi­te îşi pierdea răbdarea.

Leval lovi în masă, supărat, cu mâna lui grasă.

— Nu fi cinic! Imediat după aceea îşi examină mâna.

— Aţi lovit foarfeca, spuse Ravic.

Levai puse mâna în buzunar.

— Nu ţi dai seama că eşti cam obraznic? întrebă el deodată, cu cal­mul cuiva care poate să se stăpânească, fiindcă celălalt depinde de el.

— Obraznic? Ravic îl privi mirat. Numiţi asta obrăznicie? Nu suntem nici la şcoală, nici la un institut pentru reeducarea criminalilor! Aţi vrea să mă simt ca un criminal care cere o sentinţă mai blândă? Numai fiindcă nu sunt nazist şi, deci, fiindcă nu am acte? Faptul că nu ne considerăm crimi­nali noi înşine, deşi avem experienţa tuturor închisorilor, a poliţiilor, a u­mi­lirilor, numai fiindcă vreau să rămânem în viaţă — ăsta i singurul lucru care ne mai ţine, înţelegeţi?

Dumnezeu ştie că e cu totul altceva decât obrăznicie.

Leval nu răspunse

— Ai practicat aici?

— Nu.

Cicatricea trebuie să fie mai mică acum, se gândi Ravic. Era mult mai largă atunci. Cu toată grăsimea aceea Oricum se ndopase şi băuse.

— E cea mai mare primejdie, explică Leval. Fără cercetări, fără con­trol, vă învârtiţi pe aici. Cine ştie de când! Nu cred în povestea cu cele trei săptămâni. Cine ştie în câte afaceri dubioase te ai amestecat!

"În pântecul tău cu arterele sclerozate, cu ficatul umflat şi n băşica fierii inflamată, se gândi Ravic. Şi dacă nu m aş fi amestecat eu, prietenul tău Durant te ar fi ucis, probabil, într un mod uman şi idiot şi ar fi devenit un chirurg şi mai celebru şi şi ar fi mărit onorariile."

— Aceasta e primejdia cea mai mare, repetă Leval.

Nu ţi este îngăduit să practici. Aşa că, accepţi tot ce ţi iese în cale, e evident. Am vorbit despre asta cu una din autorităţile noastrt. E absolut de aceeaşi părere. Dacă este cât de puţin obişnuit cu medicina, numele lui trebuie să ţi fie cunoscut.

— Nu, se gândi Ravic, e imposibil. N o să spună numele lui Durant acum. Viaţa nu ţi joacă astfel de feste.

— Profesorul Durant, spuse Leval demn. Mi a explicat. Servitorii, stu­denţii care nu şi au terminat încă examenele, maseuri, asistenţi, toţi aceş­tia pretind c au fost medici vestiţi în Germania. Cine poate să i prindă? Operaţii ilegale, avorturi, colaborări cu moaşele, şarlatanii şi cine ştie câte altele.

"Durant, se gândi Ravic. Asta i răzbunarea pentru cele două mii de franci. Dar cine i face acum operaţiile? Binot, desigur. Foarte probabil că sunt iarăşi împreună."

El observă că nu mai ascultă. Nu deveni mai atent decât atunci când auzi pronunţându se numele lui Veber. — Un oarecare doctor Veber a in­tervenit în favoarea dumitale. Îl cunoşti?

— Puţin.

— A fost aici. Leval privi o clipă drept înainte. Apoi strănută zgomotos, scoase batista şi şi suflă nasul ceremonios, contemplând ceea ce suflase, împăturindu şi batista şi punând o din nou în buzunar. Nu pot să fac ni­mic pentru dumneata. Trebuie să fim severi. Vei fi deportat.

— Ştiam asta.

— Ai mai fost până acum în Franţa?

— Nu.

— Şase luni de închisoare dacă te ntorci. Ştiai asta?

— Da.

— Voi avea grijă să fii deportat cât mai curând posibil. E tot ce pot fa­ce. Ai bani?

— Da.

— Bine. Atunci vei plăti călătoria până la graniţă pentru escortă şi pentru dumneata.

Ravic făcu semn că da.

— Poţi să pleci acum.

— Trebuie să fim înapoi la o oră anumită? întrebă el pe agentul care îl escorta.

— Nu tocmai. Depinde. De ce?

— Aş vrea să iau un aperitiv.

Agentul îl privi.

— N o să fug, spuse Ravic. Luă o hârtie de douăzeci de franci şi o flu­tură.

— Bine. Douăzeci de minute mai mult nu contează.

Luară un taxi şi se opriră la primul bistro. Câteva mese fuseseră a­ran­jate afară. Era frig, dar soarele strălucea.

— Ce doreşti? întrebă Ravic.

— Picon amar. La ora asta nu iau nimic altceva.

— Mie un lichior. Fără apă.

Ravic stătea liniştit şi respira adânc. Aer — ce altceva putea să fie! Ra­murile arborilor de pe trotuar aveau muguri în vârfuri. Mirosea a pâine proaspătă şi a vin nou. Chelnerul aduse paharele.

— Unde i telefonul? întrebă Ravic.

— Înăuntru, la dreapta, lângă toaletă. — Dar — spuse agentul.

Ravic îi puse douăzeci de franci în mână.

— Poţi să ţi închipui cui telefonez. N o să dispar. Poţi să vii cu mine. Haide.

Agentul nu stătu mult pe gânduri.

— Bine, spuse el şi se ridică. O fiinţă omenească e o fiinţă omenească, la urma urmei.

— Joan.

— Ravic! Dumnezeule! Unde eşti? Ţi au dat drumul? Spune mi unde eşti?

— Într un bistro.

— Încetează! Spune mi unde eşti, într adevăr!

— Sunt cu adevărat într un bistro.

— Unde? Nu mai eşti la închisoare? Unde ai fost tot timpul ăsta? Mo­rosow ăsta...

— Ţi a spus întocmai cum s au petrecut lucrurile.

— Nu mi a spus unde te au dus. Aş fi alergat.

— De asta nu ţi a spus, Joan. Mai bine aşa.

— De ce telefonezi dintr un bistro? De ce nu vii aici?

— Nu pot să vin. Am doar câteva minute. A trebuit să conving agentul să se oprească o clipă aici. Joan, voi fi trimis în Elveţia peste câteva zile şi... Ravic privi spre fereastra. Agentul era rezemat de tejghea şi vorbea. Şi mă voi întoarce imediat. Aşteaptă... Joan...

— Voi veni. Voi veni imediat. Unde eşti?

— Nu poţi veni. Sunt la o distanţă de o jumătate de ceas de tine. N am decât câteva minute.

— Ţine l pe agent. Dă i bani! Pot s aduc şi eu bani!

— Joan, spuse Ravic. N o să meargă. Trebuie să termin acum.

Îi auzi respiraţia.

— Nu vrei să mă vezi? spuse ea atunci.

Era greu. "Nu trebuia să i telefonez, se gândi el. Cum poţi să i explici ceva, cuiva, pe care nu l poţi privi în ochi?"

— E lucrul pe care îl doresc cel mai mult, Joan.

— Atunci vino! Omul acela poate veni cu tine!

— E imposibil. Trebuie să termin. Spune mi repede ce faci acum?

— Ce? Ce vrei să spui?

— Ce faci? Unde eşti?

— În camera mea. În pat. M am culcat târziu azi noapte. Pot să mă m­brac repede şi să vin.

"M am culcat târziu. Fireşte. Toate astea continuă şi când eşti la în­chisoare. Ca să uiţi. În pat, pe jumătate adormită, cu părul răsfirat pe per­nă, ciorapii aruncaţi pe scaune, rufărie, cămaşa de noapte, uşor umezită de respiraţia ei." Capul infinit de îndepărtat al agentului care se cufunda ca ntr un acvarium; Ravic se reculese.

— Trebuie să termin, Joan.

Auzi vocea ei dezamăgită.

— Dar e imposibil! nu poţi să pleci aşa, fără să ştiu nimic, unde te duci sau... Împinse, pernele au sărit într o parte, cu telefonul ca o armă şi ca un duşman în mină, umerii, ochii, adânci şi întunecoşi, frământaţi... Când te vei întoarce, va fi iarăşi acelaşi lucru. Nu putem trăi mereu cu tea­mă.

— Spune ultima frază încă o dată.

— E adevărat. Vocea ii deveni supărată. Sunt ultima căreia i se spune ceva. Veber poate să te viziteze şi eu nu! I ai telefonat lui Morosow, nu mie! Şi acum pleci...

— Doamne Sfinte, spuse Ravic. N o să ne certăm, Joan.

— Nu mă cert. Spun ce nu mi place.

— Bine. Trebuie să plec. Adio, Joan.

— Ravic! chemă ea. Ravic!

— Da.

— Întoarce te iarăşi! Întoarce te iarăşi!

— Mă voi întoarce.

— Da, da.

— Adio, Joan. Mă voi întoarce curând.

Statu în cabina călduroasă încă o clipă. Apoi observă că nu şi luase mâna de pe receptor. Deschise uşa. Agentul îl privea. El zâmbi binevoitor.

— Gata?

— Da.

Se întoarse afară la masă. Ravic goli paharul. "N ar fi trebuit să tele­fonez, se gândi el. Eram liniştit înainte. Acum sunt tulburat. Trebuia să mi fi dat seama că o convorbire la telefon nu putea avea alt rezultat. Nici pen­tru mine, nici pentru Joan." Se simţi ispitit să se întoarcă, să cheme din nou şi să i spună ceea ce voia ea. Să i explice de ce nu putea s o vadă. Că nu voia să l vadă aşa cum era, murdar, sub pază. Dar s ar fi răzgândit şi ar fi fost din nou acelaşi lucru.

— Cred că trebuie să mergem, spuse agentul.

— Da.

Ravic chemă chelnerul.

— Dă mi două sticle mici de coniac, toate ziarele şi o duzină de pa­che­te de ţigări Caporal. Şi plata. Privi spre agent.

— E voie, nu?

— Un om, e tot om, spuse agentul.

Chelnerul aduse sticlele şi ţigările.

— Deschide sticlele, spuse Ravic în timp ce şi aranja atent ţigările în bzunar. Astupă din nou sticlele în aşa fel ca să poată fi deschise fără tir­bu­şon şi le puse în buzunarul de la piept.

— Te pricepi la asta, spuse agentul.

— Practică. Regret c o spun. Când eram copil nu m am gândit nicio­da­tă c am să mă joc de a indianul când voi fi bătrân.

Polonezul şi scriitorul se entuziasmară la culme din cauza coniacului. Tinichigiul nu bea lichior atât de tare. Îi plăcea berea şi explica amănunţit cât de bună fusese berea la Berlin. Ravic se întinse pe banca lui şi citi zi­arele. Polonezul nu citea; nu înţelegea franţuzeşte. Fuma şi era fericit. În timpul nopţii tinichigiul începu să plângă, Ravic era treaz. Asculta suspi­nul înăbuşit şi privea mica fereastră în spatele căreia strălucea un cer pa­lid. Nu putea să doarmă. Nici chiar mai târziu, când tinichigiul se linişti. "Trai prea bun, se gândea el. Prea multe lucruri de care te izbeşti, când nu le mai ai."

18
Ravic se întorcea de la gară. Era obosit şi murdar. Treisprezece ore într un tren încins, cu oameni care mâncau usturoi, cu vânători şi câinii lor, cu femei care ţineau în poală cuşti cu porumbei. Şi înainte de asta, aproape trei luni la frontieră.

Ravic mergea pe Champ Elysées. În întuneric se zăreau sclipiri. Le privi mai cu atenţie. Sclipirile păreau să vină de la nişte piramide de oglinzi aşezate în jurul lui Rond Point şi reflectând ultima lumină cenuşie de mai.

Se opri şi privi mai atent. Erau, într adevăr, piramide de oglinzi, aşe­zate peste tot, în spatele straturilor de lalele, într o repetiţie fantomatică.

— Ce sunt astea? întrebă el pe un grădinar care netezea un strat aco­perit cu pământ negru, proaspăt adus.

— Oglinzi, spuse grădinarul, fără să ridice ochii.

— Asta văd şi eu. Ultima oară când am fost aici, nu erau.

— N aţi fost de mult timp în Paris?

— De trei luni.

— A, trei luni. Oglinzile au fost puse de două săptămâni. Pentru rege­le Angliei. Vine în vizită. O să poată: să şi oglindească faţa.

— Teribil, spuse Ravic.