Arcul de triumf

— Nici o grijă, şi nu uitaţi...

— Nu uit niciodată nimic. Nici o faţă şi nici o întâlnire. Nu mi pot per­mite să uit; asta mi e meseria.

Ravic stătea înaintea lui. Simţea că trebuie să şi împingă mâna prin­tr un zid de ciment. Apoi simţi mâna lui Haake într a lui. Era mică şi sur­prinzător de moale.

Rămase pe loc, nehotărât, încă o clipă şi apoi îl urmări pe Haake din ochi. După aceea se aşeză pe scaun. Simţi deodată că începe să tremure. Mai stătu puţin, plăti şi plecă în direcţia în care o luase Haake. Îşi aminti apoi că i văzuse pe el şi pe ceilalţi doi urcându se într o maşină. N avea nici un rost să se ia după ei. Haake îşi notase numele hotelului. Dacă l ar fi zărit în acel moment pe Ravic în altă parte, ar fi devenit bănuitor. Se întoarse din drum şi o porni spre Internaţional.

— Ai procedat cât se poate de înţelept, îi spunea Morosow. Stăteau a­mândoi pe terasa cafenelei din Rond Pont.

Ravic se uită la mâna lui dreaptă. Şi o spălase cu alcool de nenumă­ra­te ori. Îşi dăduse seama că era o prostie, dar nu se putuse reţine. Pielea îi era acum uscată ca un pergament.

— Ar fi fost o nebunie să încerci ceva, spuse Morosow. Noroc că nu e­rai înarmat.

— Da, zise Ravic fără convingere.

Morosow se uită la el.

— Nu eşti atât de imbecil încât să vrei să fii judecat pentru asasinat sau pentru încercare de asasinat!

Ravic nu răspunse.

— Ravic! Morosow trânti sticla de masă. Nu fi aiurit!

— Nu sunt. Dar nu înţelegi că mi vine să turbez? Auzi, să scap o ase­menea ocazie! Dacă ar fi fost cu două ore mai devreme, puteam să l duc undeva, sau aş fi găsit eu ce să fac.

Morosow umplu paharele.

— Bea asta! Vodcă. Lasă că pui mâna pe el altădată.

— Sau deloc.

— N avea grijă, are să se întoarcă. Un tip ca el se întoarce cu siguran­ţă. I ai sucit complet capul. Prosit!

Ravic îşi goli paharul.

— Aş mai avea timp să mă duc la gară, să văd dacă pleacă.

— Sigur că da. Ai putea chiar încerca să l împuşti acolo. Douăzeci de ani de penitenciar cel puţin. Mai ai şi alte idei ca asta?

— Da, aş putea să mă conving dacă pleacă sau nu.

— Ca să te vadă şi să strici totul.

— Trebuia să l întreb la ce hotel trage de obicei.

— Ca să i dai de bănuit. Morosow umplu iar paharele. Ascultă Ravic. Ştiu că acum te frămânţi că n ai procedat cum trebuia. Mută ţi gândul! N ai decât să spargi ceva, dacă ai poftă. Ceva mare şi nu prea scump. Dis­truge colecţia de palmieri de la Internaţional.

— N are nici un rost.

— Atunci vorbeşte. Vorbeşte despre ce ai pe suflet până ţi se face silă. Vorbeşte până ţi iese gândul ăsta din tine. Vorbeşte până te linişteşti. Nu eşti rus, altfel ai înţelege asta.

Ravic se îndreptă.

— Boris, eu ştiu că şobolanii trebuie exterminaţi şi că nu e cazul să ţi faci prea mult sânge rău din cauza lor. Dar nu pot să vorbesc despre asta. Pot numai să mă gândesc. Am să mă gândesc cum trebuie să procedez. Am să mă pregătesc ca pentru o operaţie, în măsura în care se poate pre­găti ceva. Am să mă obişnuiesc cu gândul acesta. Am timp două săptă­mâni. Asta i minunat, e superb. Pot să mă obişnuiesc să fiu calm. Ai drep­tate, poţi să vorbeşti şi astfel să devii calm şi calculat. Dar poţi în acelaşi timp să te gândeşti la moarte şi să atingi acelaşi scop. Ura! Să te gândeşti la rece, cumpănit. Am să ucid de atâtea ori în gând, încât are să devină un obicei până în ziua când are să se întoarcă el. Lucrezi mai calculat şi mai calm a mia oară decât prima oară. Şi acum hai să vorbim. Dar despre alt­ceva. Despre trandafirii de colo, dacă pofteşti! Uită te la ei! Arată ca zăpada în noaptea asta îmbâcsită. Ca o spumă albă pe valurile agitate ale nopţii. Acum eşti mulţumit?

— Nu, zise Morosow. Ravic rămase tăcut.

— Am să fiu mulţumit după ce ai să vorbeşti de o sută de ori despre asta.

— Fie. Uită te bine la vara asta. Vara lui 1939. Miroase a pucioasă. Trandafirii arată ca zăpada de pe un mormânt în iarna ce vine. Cu toate acestea suntem nişte oameni veseli, nu i aşa? Trăiască secolul neinterven­ţionismului! Al pietrificării instinctelor morale! Multe omoruri se întâmplă în noaptea asta, Boris. În fiecare noapte! Multe omoruri! Ard oraşe, oameni muribunzi gem pe undeva, alţii pier prin păduri, biciul morţii se strecoară printre lagărele de concentrare, — putem noi să fim ca două femei senti­men­tale când e vorba de exterminarea unui asasin? Îl vom găsi şi l vom ex­termina, asta i tot, aşa cum a trebuit s o facem de atâtea ori cu oameni nevinovaţi care nu se deosebeau de noi decât prin uniforma pe care o pur­tau.

— Bun, zise Morosow. În orice caz, mai bine. Ai aflat vreodată ce se poate face cu un cuţit? Cuţitul nu face zgomot.

— Nu mi bate capul cu asta acum. Trebuie să dorm. Dracul ştie dacă am să pot să dorm, cu toate că mă prefac atât de calm. Pe asta o înţelegi?

— Da.

— In noaptea asta am să omor şi iar am să omor. În două săptămâni am să devin un automat. Problema este cum or să treacă aceste două săp­tămâni. Ce am să fac până în noaptea când am să pot dormi? Nu mi ajută la nimic că beau. Şi nici injecţiile. Trebuie să adorm epuizat Numai aşa am să mă simt bine a doua zi. Înţelegi?

Morosow rămase câteva clipe tăcut.

— Caută ţi o femeie, spuse el în cele din urmă.

— La ce poate să mi ajute?

— Totdeauna e bine să dormi cu o femeie. Caut o pe Joan. Are să vi­nă.

Joan. Da, o văzuse adineauri. Îi spusese ceva. Uitase ce.

— Eu nu sunt rus, zise Ravic. Mai ai şi alte propuneri?

— Simple. Numai propuneri din cele mai simple.

— Ultima n a fost simplă.

— Dumnezule! Nu fi complicat! Metoda cea mai simplă de a te detaşa de o femeie este să te culci cu ea din când în când. Să nu ţi laşi fantezia s o ia razna. Ce nevoie ai să dramatizezi un act natural?

— Da, spuse Ravic. Ce nevoie ai?

— Atunci mă duc să telefonez, îl întrerupse Morosow. Îţi fac eu rost de ceva. Nu degeaba sunt portar.

— Rămâi aici. E mai bine aşa. Hai să bem şi să ne uităm la trandafiri. Feţele moarte în lumina lunii pline, după focul de mitralieră, arată tot atât de albe. Am văzut odată asta, în Spania. Cerul este o invenţie a fasciştilor, spunea pe acea vreme luptătorul metalurgist Pablo Nonas. Avea un singur picior. Se supărase întrucâtva pe mine, fiindcă nu i păstrasem piciorul tă­iat în alcool. Se simţea ca şi cum ar fi fost îngropat pe un sfert. Nu ştia în­să că sfertul acesta i l furaseră câinii şi l mâncaseră.

25
Veber intră în anticamera sălii de operaţie şi i făcu semn lui Ravic. Ie­şiră apoi împreună.

— Te caută Durant la telefon. Vrea să iei o maşină şi să te duci ime­diat la el. Mi a spus ceva de un caz special şi de împrejurări neobişnuite.

Ravic se uită la el.

— Asta înseamnă că a greşit o operaţie şi că vrea să mi arunce mie în spinare răspunderea, nu?

— Nu cred. Era foarte agitat. Am impresia că nu ştie ce să facă.

Ravic clătină din cap. Veber tăcea.

— Cum de ştie că m am întors? întrebă Ravic.

Veber ridică din umeri.

— Habar n am. Probabil că de la una dintre surori.

— De ce nu i telefonează lui Binot? Binot e foarte capabil.

— Asta i am spus şi eu. Mi a explicat că e vorba de un caz deosebit de complicat, de specialitatea ta.

— Fleacuri. Există doctori excelenţi în Paris pentru orice specialitate. De ce nu l cheamă pe Marteau? E unul din cei mai buni chirurgi din lume.

— Nu ţi închipui de ce?

— Cum de nu. Nu vrea să se discrediteze în faţa colegilor lui. E altce­va un doctor refugiat, care lucrează ilegal. Ăsta trebuie să tacă.

Veber se uită la el.

— E urgent, te duci?

Ravic îşi smulse cordonul de la halat.

— Sigur că da, spuse el. Ce altceva pot face? Cu condiţia însă să vii şi tu cu mine.

— Bine. Mergem cu maşina mea.

Coborî scările. Automobilul lui Veber lucea în soare, în faţa spitalului. Se urcară.

— Nu lucrez decât dacă eşti şi tu de faţă, spuse Ravic. De unde ştiu eu că individul nu vrea să mă atragă într o cursă?

— Nu cred că se gândeşte la aşa ceva în clipa de faţă.

Maşina porni.

— Am văzut tot felul de întâmplări, spuse Ravic. Cunoşteam, la Ber­lin, un tânăr asistent care avea toate calităţile pentru a ajunge un bun chi­rurg. Profesorul lui opera; era pe jumătate beat; a făcut o incizie greşită; n a spus nimic, l a lăsat pe asistent să continue; după un minut profe­so­rul a început să ţipe şi l a făcut pe tânărul doctor responsabil de incizia greşită. Pacientul a murit în timpul operaţiei. Asistentul în ziua următoare. Sinucidere. Profesorul a continuat să opereze şi să bea.

Trebuiră să se oprească în aleea Marceau; un şir de camioane treceau pe strada Galillée cu un zgomot asurzitor. Veber apăsă pe un buton de pe tabloul de comandă. Acoperişul maşinii alunecă încet spre spate. Veber se uită mândru la Ravic.

— Mi l am instalat de curând. E automat. Extraordinar, la câte lu­cruri se pot gândi oamenii, nu?

Vântul adia prin acoperişul deschis. Ravic dădu din cap.

— Da, extraordinar. Ultimă invenţie sunt minele şi torpiloarele mag­ne­tice. Am citit despre asta ieri, într un ziar. Când nu nimeresc ţinta, se rotesc până o ating. Suntem o rasă fabulos de constructivă.

Veber îşi întoarse faţa lui roşcovană spre Ravic. Strălucea de bună­voie.

— Îi dai zor cu războiul, Ravic! Suntem tot atât de departe de el ca de lună. Tot ce se vorbeşte nu este altceva decât politică de presiune, atâta tot, ascultă mă pe mine.

Pielea ei avea culoarea fildeşului. Faţa îi era lividă. În jurul feţei, în­flă­cărat de lumina albă a lămpilor de operaţie, un val de păr roşu auriu. Ar­dea împrejurul feţei de culoarea scrumului cu atâta intensitate, încât pă­rea aproape indecent. Era singurul lucru viu, scânteietor de viu, zgomotos de viu — ca şi cum viaţa părăsise trupul şi mai zăbovea încă în păr.

Tânăra întinsă pe masa de operaţie era nespus de frumoasă. Subţire, înaltă, cu chip pe oare nici starea adâncă de inconştienţă nu l putea ador­mi — o femeie făcută pentru lux şi pentru dragoste.

Nu curgea decât puţin sânge. Prea puţin.

— Ai deschis uterul? îl întrebă Ravic pe Durant.

— Da.

— Şi?

Durant nu răspunse. Ravic îşi ridică privirea. Durant se uită cu ochii pironiţi la el.

— Bine, spuse Ravic. Nu avem nevoie de surori. Suntem trei doctori şi e destul.

Durant încuviinţă din cap şi le făcu semn.

Surorile şi asistentul se retraseră.

— Şi? întrebă Ravic după ce ieşiră pe uşă.

— Vezi foarte bine, răspunse Durant.

— Nu.

Ravic vedea, dar voia ca Durant s o spună în faţa lui Veber. Era mai uşor.

— Sarcină în a treia lună. Hemoragii. Era nevoie de chiuretă. Chiure­taj. Rană aparentă la peretele exterior.

— Aparentă?

— Vezi foarte bine. Fie, rană la peretele exterior.

— Şi? continuă Ravic să întrebe.

Se uită în ochii lui Durant. Erau plini de o ură neputincioasă. "Are să mă urască toată viaţa pentru asta, îşi zise el. Mai cu seamă pentru că aude şi Veber."

— Perforare, spuse Durant.

— Cu chiure ta?

— Natural, spuse Durant după un timp, cu ce altceva?

Hemoragia se oprise complet. Ravic examină mai departe în tăcere, apoi se îndreptă.

— Dumneata ai făcut perforaţia. N ai observat. Odată cu ea ai tras şi o ansă intestinală prin deschizătură. Nu ţi ai dat seama ce este. Probabil că ai confundat o cu o membrană foetală. Ai raclat şi s a rupt. Este exact?

Fruntea lui Durant se acoperi brusc de sudoare. Barba de sub mască se agita ca şi când maxilarele lui mestecau o îmbucătură prea mare.

— Se poate.

— Cât timp ai lucrat?

— Trei sferturi de oră, în total.

— Hemoragie internă. Rană la intestinul subţire. Pericol extrem de mare de infecţie. Intestinul trebuie cusut şi uterul scos. Imediat.

— Ce? întrebă Durant.

— Asta o ştii şi dumneata, spuse Ravic.

Ochii lui Durant fulgerară.

— Da, ştiu. Nu te am chemat ca să mi o spui dumneata.

— Asta i tot ce pot face. Cheamă ţi oamenii înăuntru, şi continuă ope­raţia. Te sfătuiesc s o faci repede.

Durant mestecă.

— Sunt prea tulburat. Nu vrei să operezi în locul meu?

— Nu. După cum ştii, trăiesc ilegal în Franţa şi n am voie să operez.

— Eşti... Durant începu şi se opri.

"Lachei, studenţi care nu şi au terminat studiile, maseori, asistenţi, toţi pretind aici că în Germania au fost mari medici." Ravic nu uitase cele ce i spusese Durant lui Levai.

— Monsieur Leval mi a explicat lucrul acesta, spuse el, înainte de a mă deporta.

Îl văzu pe Veber că tresare. Durant nu răspunse.

— Doctorul Veber poate face această operaţie în locul dumitale, spuse Ravic.

— Ai operat de atâtea ori pentru mine. Dacă preţul...

— Preţul nu schimbă nimic. De când m am înapoiat nu mai operez. Şi nu operez în special pacienţi care nu şi au dat consimţământul pentru o operaţie de acest gen.

Durant îl privi. — Nu poţi să trezeşti pacienta din anestezie, ca s o întrebi.

— Ba poţi. Dar rişti o infecţie.

Faţa lui Durant era leoarcă. Veber se uita la Ravic. Ravic încuviinţă din cap.

— Ai deplină încredere în surorile dumitale? îl întrebă Ravic pe Du­rant.

— Da.

— N o să avem nevoie de asistent, îi spuse Veber lui Ravic. Suntem trei doctori şi două surori.

— Ravic... Durant tăcu.

— Trebuia să l chemi pe Binot, declară Ravic. Sau pe Mallon. Sau pe Martel. Toţi sunt chirurgi de prima mână.

Durant nu răspunse.

— Eşti dispus să declari faţă de Veber că ai făcut o perforaţie şi că ai rănit parte din intestin, pe care l ai confundat cu o membrană foetală?

Câteva clipe de tăcere.

— Da, spuse Durant cu vocea răguşită.

— Eşti dispus să declari că l ai rugat pe Veber să opereze o histecto­mie şi o anastomoză, avându mă pe mine ca asistent, numai pentru că mă aflam din întâmplare aici?

— Da.

— Îţi asumi deplina responsabilitate pentru operaţie şi rezultatul ei, cât şi pentru faptul că pacienta nu a fost înştiinţată şi nu şi a dat consim­ţă­mântul?

— Da, desigur, cârâi Durant.

— E n regulă. Cheamă surorile. N avem nevoie de asistentul dumita­le. Explică i că i ai promis lui Veber şi mie să te asistăm într un caz speci­al şi complicat. O veche promisiune, sau aşa ceva. E nevoie ca surorile să pregătească sterilizarea?

— Nu i nevoie. Sala de alături e sterilă.

— Cu atât mai bine.

Cavitatea abdominală stătea deschisă. Încet şi cu cea mai mare grijă Ravic trase afară ansa intestinală din gaura făcută în uter şi o înfăşură, bucată cu bucată, în pansamente sterilizate pentru a o ţine departe de pe­ritoneu, până când locul rănit avea să fie liber. După aceea acoperi com­plet uterul cu pansamente.

— Sarcină ectopică, extrauterină, murmură el în direcţia lui Veber. Uite aici, e jumătate în uter şi jumătate în tub. Nici nu i se poate face o vi­nă prea mare lui Durant. E un caz destul de rar. Totuşi...

— Ce? întrebă Durant dinapoia scutului de la capătul mesei. Ce ai spus?

— Nimic.

Ravic tăie intestinul şi făcu rezecţia, după care începu să coase repe­de capetele deschise.

Simţea intensitatea operaţiei. Îl uitase pe Durant. Înnodă tubul şi ca­nalul de sânge şi tăie capătul tubului. Începu apoi să scoată uterul. "De ce nu curge mai mult sânge? se întrebă el. De ce nu sângerează un organ ca acesta mai mult decât inima? Atunci când extirpezi miracolul vieţii şi pute­rea de a trece mai departe..."

Femeia aceea frumoasă, care sta acolo întinsă pe masa de operaţie, era ca şi moartă. Ea putea să trăiască înainte, dar de acum era ca şi moar­tă. O ramură moartă din arborele genealogic. În plină floare, dar fără taina fructului. Din pădurile care de atunci s au prefăcut în cărbune, oameni uriaşi, pe jumătate maimuţe, şi au croit drum luptând, prin mii de genera­ţii, egiptenii au ridicat temple, Hellada a înflorit; în chip tainic, sângele a continuat să curgă în sus, în sus şi să creeze în cele din urmă această fi­inţă umană, care acum era seacă precum un spic scuturat şi care n avea să şi treacă sângele mai departe unui fiu sau unei fiice. Lanţul se rupsese din cauza mâinii stângace a lui Durant. Dar nu lucraseră mii de generaţii şi pentru Durant, Hellada şi Renaşterea nu înfloriseră ca să producă barba lui ascuţită şi muiată acum de sudoare?

— E revoltător, spuse Ravic.

— Ce anume? întrebă Veber.

— Multe lucruri.

Ravic se îndreptă.

— Gata. Se uită la chipul frumos şi palid, cu părul lui luminos, dina­poia scutului de anestezie. Se uită la găleată, la organul mânjit de sânge care făcuse chipul acela atât de frumos. Se uită apoi la Durant. Gata, repe­tă el.

Durant opri anestezia. Nu şi ridică ochii spre Ravic. Aşteptă ca surori­le să împingă căruciorul şi le urmă fără să scoată un cuvânt.

— Mâine are să i explice că i a salvat viaţa, spuse Ravic. Şi are să i ceară cinci mii de franci în plus.

— Nu mi face impresia, în momentul de faţă.

— O zi înseamnă mult. Şi căinţa e un lucru de scurtă durată. Mai ales când poate aduce un profit.

Ravic se spălă. La o fereastră de peste drum văzu nişte bujori roşii, pe pervaz. Sub ei stătea tolănită o pisică.

Telefonă la spitalul lui Durant la ora unu noaptea. Vorbea de la Şehe­rezada. Sora de noapte îi spuse că doamna dormea. Cu două ore înainte fusese neliniştită. Veber era acolo şi i dăduse un sedativ uşor. Totul părea să fie în ordine.

Ravic deschise uşa de la cabina telefonică. Îl izbi un miros puternic de parfum. O femeie cu părul blond, oxigenat, se îndrepta, mândră şi provo­catoare, spre toaletă. Părul pacientei de la spital era blond natural. Un blond roşcat, luminos! Îşi aprinse o ţigară şi intră în local. Eternul cor ru­sesc cânta eternul Doi ochi negri. O tragedie care ţine de douăzeci de ani riscă să devină ridicolă. Orice tragedie trebuie să fie scurtă.

— Iartă mă, îi spuse Katei Hegstroem, dar a trebuit să dau un telefon.

— E totul în regulă?

— Până acum da.

"De ce mă întrebă, se gândi Ravic. Cu ea lucrurile nu sunt deloc în regulă."

— Îţi place aici? o întrebă el, arătând spre sticla de vodcă.

— Nu.

— Nu?

Kate Hegstroem clătină din cap.

— Acum e vară, spuse Ravic. Vara n ar trebui să stăm în cabarete de noapte. Vara se stă pe stradă. Lângă un copac, oricât de sfrijit ar fi, şi chiar dacă ar fi împrejmuit cu sârmă.

Ridică privirea şi dădu de ochii Joanei. Intrase probabil în timp ce te­lefona. Înainte nu fusese acolo. Stătea la o masă în colţul opus.

— Vrei să mergem în altă parte? o întrebă el pe Kate Hegstroem.

— Nu, dar tu? Ţii să ne aşezăm sub un copac sfrijit?

— Nu, fiindcă acolo nu găsim vodcă bună.

Corul încetă. Orchestra începu să cânte un blues. Joan se ridică şi se duse pe parchetul de dans. Ravic n o vedea prea bine. Şi nici cu cine era. Reflectorul mătura parchetul cu o lumină albăstruie, palidă şi o prindea în lumină, ca apoi s o lase iarăşi în semiobscuritate.

— Ai avut astăzi o operaţie? întrebă Kate Hegstroem.

— Da.

— Cum te simţi, stând după aceea într un cabaret? Ca şi cum te ai fi întors dintr o bătălie? Sau de la boală la viaţă?

— Uneori te simţi pur şi simplu searbăd.

Ochii Joanei erau străvezii în lumina aceea palidă. Se uita la el. "Nu inima se contractă, îşi zise Ravic, ci stomacul. Comoţia se produce în ple­xul solar. S au scris mii de poezii despre asta. Şi comoţia nu vine de la ti­ne, formă frumoasă de carne, care acum dansezi şi transpiri uşor — vine din colţurile întunecate ale creierului — este numai un contact accidental care face comoţia şi mai puternică atunci când aluneci prin fâşia de lu­mină."

— Femeia aceasta cânta înainte aici, nu? întrebă Kate Hegstroem.

— Da.

— Acuma nu mai cântă?

— Nu cred.

— E frumoasă.

— Găseşti?

— Da. E chiar mai mult decât frumoasă. E un chip pe care scrie viaţă, ca s o vadă toţi.

— Poate.

Kate Hegstroem îl studia pe Ravic, cu ochii strânşi, şi zâmbea. Era un zâmbet care putea sfârşi cu lacrimi.

— Mai toarnă mi un pahar de vodcă şi hai să plecăm, spuse ea.

Când se ridică, Ravic simţi ochii Joanei. O luă pe Kate de braţ. Nu era necesar; ar fi putut merge şi singură; dar se gândi că nu i strica Joanei să i vadă.

— Vrei să mi faci o favoare? îl întrebă Kate Hegstroem când ajunse în camera ei de la Hotel Lancaster.

— Desigur, Kate, răspunse Ravic preocupat. Dacă pot...

— Vrei să vii cu mine la balul Monfort?

Ravic se uită la ea.

— Ce e asta? E prima oară că aud de aşa ceva.

Kate se aşeză pe un scaun lângă imitaţia de cămin. Scaunul era parcă mult prea mare pentru ea. Arăta fragilă ca o figurină chinezească. Tenul ei era mai curat ca oricând.

— Balul Monfort este cel mai mare eveniment monden al verii, la Pa­ris, spuse ea. Are loc vinerea aceasta în locuinţa şi grădina lui Louis Mon­fort. Asta nu ţi spune nimic, nu?

— Nu.

— Vrei să mergi cu mine?

— Dar mai întâi, pot?

— Am să ţi fac rost de o invitaţie.

Ravic se uită la ea.

— Pentru ce, Kate?

— Eu ţin să mă duc. Şi nu vreau să mă duc singură.

— Altfel ar trebui să te duci singură?

— Da. Nu vreau să fiu însoţită de nici unul dintre oamenii pe care i am cunoscut. Nu pot să i mai sufăr. Înţelegi?

— Da.

Kate zâmbi. "Nici zâmbetul nu i mai este acelaşi, se gândi Ravic. Este ca o plasă subţire şi luminoasă. Îndărătul căreia faţa aproape că nu se schimbă."

— Ultimul şi cel mai frumos garden party din Paris, spuse ea. În ulti­mii patru ani n am lipsit niciodată. Vrei să mi faci favoarea să vii?

Ravic ştia de ce ţine să meargă cu el. S ar fi simţit mai sigură. Nu pu­tea s o refuze.

— Bine, Kate. Nu e nevoie să i rogi să mi trimită o invitaţie specială. Presupun că e destul să i anunţi că vii cu cineva.

Ea aprobă din cap.

— Desigur. Îţi mulţumesc, Ravic. Am să i telefonez mâine Sofiei Mon­fort.

Ravic se ridică.

— Atunci vin vineri să te iau. Cum te îmbraci?

Kate îl privi în ochi. Părul ei pieptănat strâns reflecta viu lumina. "Cap de şopârlă", se gândi Ravic. Eleganţă suplă, seacă, formă a perfecţiunii ne­carnale pe care sănătatea n o poate niciodată atinge.

— Iată un lucru pe care nu ţi l am spus, zise ea cu o oarecare şovăire. E un bal costumat, Ravic. Un festival de grădină la Curtea lui Ludovic al XIV lea.

— Dumnezeule! Ravic se aşeză pe scaun.

Kate Hegstroem râdea. Un râs spontan, de copil.

— Am nişte coniac vechi, bun, spuse ea. Simţi nevoia să bei ceva?

Ravic clătină din cap.

— Ce poate să le treacă oamenilor prin cap!

— În fiecare an organizează ceva asemănător.

— Asta înseamnă că trebuie să...

— Lasă totul în seama mea, îl întrerupse ea repede. Nu trebuie să te îngrijeşti de nimic. Îţi fac eu rost de costum. Ceva simplu. Nici nu e nevoie să l încerci. Să mi spui ce măsură ai.

— Cred totuşi că nu mi ar strica puţin coniac, spuse Ravic.

Kate Hegstroem împinse sticla spre el.

— Acum nu care cumva să spui nu.

Ravic bău coniacul. Încă douăsprezece zile, se gândi el. Mai sunt do­uă­sprezece zile până la întoarcerea lui Haake la Paris. Douăsprezece zile prin care trebuia să treacă. Douăsprezece zile, viaţa lui nu avea mai mult decât douăsprezece zile, dincolo de care nu se putea gândi la nimic. Două­sprezece zile, la capătul lor se căsca o prăpastie. Nu conta cum avea să şi omoare timpul. Un festival costumat — în definitiv ce conta grotescul în a­ceste două săptămâni de nesiguranţă?

— Bine, Kate, merg.

Se duse iar la spitalul lui Durant. Doamna cu părul roşu auriu dor­mea. Fruntea ei era plină de broboane de sudoare. Obrajii îi erau coloraţi şi ţinea gura puţin întredeschisă.

— Temperatura? o întrebă el pe soră.