Arheologii confirmă existența a 50 de personaje biblice Un studiu făcut de

(12.02.2014)

Noe şi potopul de dovezi

    Popoarele lumii au avut, încă din cele mai vechi timpuri, legende şi istorii despre un potop universal. Scepticii susţin că potopul nu a existat, dar larga circulaţie a tradiţiilor despre un potop universal cere o explicaţie mai bună.

 

    Epopeea lui Ghilgameş, una dintre cele mai vechi creaţii literare cunoscute astăzi, prezintă o variantă a istoriei potopului, asemănătoare istoriei biblice. Eroul principal, Ghilgameş, aflat în căutarea secretului nemuririi, îl întâlneşte pe Ut-napiştim, care este prezentat ca fiind unicul supravieţuitor al potopului. Menţionarea potopului în istoria legendarului Ghilgameş nu este singulară însă. „Conform unei clasificări întocmite de etnologul german Richard Andree, în Asia sunt cunoscute treisprezece relatări diferite despre potop: patru în Europa, cinci în Africa, nouă în Australia şi Oceania, treizeci şi şapte pe continentul american. James George Frazer a adunat peste 200 de mituri despre potop"[1]. De la epopeea mesopotamiană şi până la Zend-Avesta (în Iran), de la Cartea morţilor (în Egipt) şi până la Legenda lui Nu-U (în Hawaii), există istorii şi legende despre un potop care a distrus lumea. Dacă potopul nu a avut loc, numeroasele tradiţii care îl menţionează, prezente chiar şi în regiunile deşertice ale continentului african, sunt dificil de explicat.

 

    În opinia scepticilor, toate relatările menţionate indică o conştienţă a ciclicităţii în istoria omenirii, în care distrugerea e urmată mereu de o realitate existenţială nouă. Antropologul J. G. Frazer (1854-1941) aprecia că relatările cu privire la potop, atât cele din scrierile babiloniene, cât şi cele din literatura iudaică, sunt „simple povestiri"[2] . Cu toate acestea, este evident că numărul mare de relatări despre potop şi arcă, prezente în cele mai variate locuri şi datând din era antecreştină, chiar în ciuda discrepanţelor[3] dintre versiuni, reclamă existenţa apriorică a unui eveniment concret care să stea la originea relatărilor.

Indicii istorice 

    În secolul al XIX-lea au avut loc patru expediţii în Ninive, unde s-au descoperit 30.000 de tăbliţe de lut cu scriere cuneiformă, care au aparţinut împăratului Asurbanibal (668-626 î.Hr.). Câteva tăbliţe fac referire la nimicirea întregii omeniri prin potop, din pricina  păcatelor oamenilor. Berrosos, un preot, istoric şi astronom babilonian care a trăit cu peste 300 de ani înainte de Christos, menţiona tradiţia existenţei arcei pe muntele Ararat. Lucrarea sa, Babyloniaca, s-a pierdut, dar s-au păstrat anumite fragmente reproduse de alţi autori antici. Istoricul evreu Iosif Flavius menţionează cele scrise de Berrosos şi alţi cronicari antici.

"Potopul şi arca sunt amintite de toţi străinii care au scris lucrări de istorie, printre aceştia numărându-se şi Berrosos Caldeanul. Privitor la potop, el afirmă următoarele: 'Zice-se că şi acum s-ar afla în muntele Cordyerilor, din Armenia, o parte din acea corabie, unsă pe dinăuntru cu smoală. Unii o desprind de acolo [smoala] şi o folosesc drept amuletă pentru îndepărtarea primejdiilor'. Despre aceasta a scris şi Hieronymus Egipteanul, autorul Antichităţilor feniciene, aşijderea Mnaseas şi mulţi alţii. Nicolaos din Damasc (64-2 î.Ch.) în cartea XCVI-a din lucrarea sa, descrie aceste lucruri prin vorbele următoare: 'Mai sus de Milyada, în Armenia, se află un munte uriaş, numit Baris, către care se zvoneşte că au fugit mulţi oameni, găsindu-şi salvarea; unul dintre ei, sosit într-o arcă, ar fi poposit pe vârful muntelui, lemnele rămase din corabia lui dăinuind acolo multă vreme. Poate că este unul şi acelaşi cu cel despre care a scris Moise, legiuitorul iudeilor'."

Sursa: Iosif Flavius, Antichităţi iudaice, Bucureşti, Hasefer, p. 18-19

    Există şi indicii legate de etimologia unor denumiri. Vechii persani numeau muntele Ararat - unde, conform textului biblic, s-a oprit arca lui Noe - Koh-i-Nuh, adică „muntele lui Noe". Aşezările din preajma Araratului vorbesc, prin denumire, despre istoria potopului. Numele capitalei armene, Erevan, înseamnă „prima apariţie" - o posibilă referire la debarcarea lui Noe în regiunea respectivă. Ahora este numele unei trecători şi al unei localităţi şi se traduce prin „plantarea viţei" - aluzie la faptul că, după potop, Noe a sădit o vie (Geneza 9,20).

Există o miză

     Miza privind recunoaşterea autenticităţii relatării biblice şi a veridicităţii potopului este destul de mare. „Dacă potopul a fost într-adevăr de magnitudinea şi intensitatea pe care ni le indică Biblia, atunci întregul suport al evoluţiei se prăbuşeşte. Evoluţia depinde întru totul de registrul fosil, interpretat în sensul unor ere geologice uriaşe. Dacă aceste lucruri nu au avut loc, evoluţia este imposibilă"[4], scria creaţionistul şi apologetul creştin Henry M. Morris.

 

    Dacă acceptăm că adevărul biblic despre Dumnezeu este faptic şi literal, trebuie să recunoaştem istoricitatea potopului biblic şi, totodată, trebuie să existe dovezi fi zice, palpabile, în acest sens. Nu se putea ca pământul să fi e devastat de un potop planetar, fără ca acest eveniment să lase urme vizibile. În anii '60, în Statele Unite apărea mişcarea creaţionismului „pământului tânăr", reprezentată de H. M. Morris, care susţinea împreună cu colegii săi că straturile geologice şi fosilele s-au format în urma potopului planetar. „Judecând după sondajele de opinie, această teorie creaţionistă este împărtăşită de aproximativ 45% dintre americani. Multe biserici creştine evanghelice subscriu acestei concepţii"[5]. Desigur, opinia nu este împărtăşită de toţi oamenii de ştiinţă.

 

^[1] _{Horia Matei, Literatura şi fascinaţia aventurii, Bucureşti, Albatros, 1986, p. 34}

^[2] _{J. G. Frazer, Folclorul în Vechiul Testament, Editura Scripta, 1995, p. 59}

^[3] _{Explicabile, de altfel, relatările datând dintr-o perioadă lipsită de criterii ştiinţifice, de istoriografie şi de o comunicare facilă la distanţă.}

^[4] _{Henry M. Morris, Creaţionism ştiinţific, Societatea Misionară Română, 1992, p. 263}

^[5] _{Francis S. Collins, Limbajul lui Dumnezeu, Bucureşti, Curtea veche, 2009, p. 182}