Arnold Van Gennep
Yüklə 1,16 Mb.
|
19. Asupra acestor chestiuni, a se vedea Stuhimami, Ein Ausflug în den Aur^s, ed. cit., pp. 97-99. 20. După Gsell. Hisfoire dr VAfrique du Nord, voi. I, p. 384. nota 1, această legendă nu ar fi decât interpretarea posterioară de tip numismatic local, insă ar rămâne de stabilit motivele primitive ale alegerii, ca tip reprezentativ, a unui cal sau a unui cap de cal pe monedele din nordul Tunisiei. 21. Bertholon şi Chantre, Recherchcs, pp. 613-614; cf. şi Bertholon. Essai, pp. 63-64: despre cuvântul îakouch şi conţinutul său hierologic, a se vedea Motylinski, „Les noms de Dieu en berbere', Revue Africaine, 1905, pp. 141-148; asimilarea Iacchos – Bacchos este, cu siguranţă, inadmisibilă. ^2. Aceeaşi utilizare a craniilor. a tibiilor şi omoplaţilor de oaie şi de cămilă în oazele din sudul algerian, după L. Gognalous, „Le Palmier-Dattier”, extras din Revue Africaine, 1912, p. 13. 23. Edmond Doutte, „Notes sur Flslam Maghribin”, 1:,. les Marabouts”, R. H. R, voi. XLVII, 1900, p. 28, cu trimitere la Dozy, Supplement aux Dictionnaires arabes, s.v. „Marâbat”. 24. Monchicourt, art. cit., pp. 13-14, cu legende explicative. 25. Doutte, op. cil., p. 28, citându-1 pe Seddik, în Revue algenenne, 1899. 26. Basset, „Bulletin des Periodiques de l'Islam”, R. H. R., voi. LXXJ, 1905, p. 99, citându-1 pe Choisnet, „Coutumes Kabyles”, Recueil. Noi. Ei Mâni. Sec. Arch., Constantine. 1911, cu o legendă iudeo-musulmană explicativă. 164 ARNOLD VAN GENNEP Ie este pusă în palmă; atunci copilul respectiv este supranumit nămii (de la nâmel – furnică)*”. Comparabile cu acestea ar fi interdicţia referitoare la ouăle ţuţuroi speciilor, mai ales la ouăle de potârniche, legată de sanctuarul lui Lalia Imma Tifelleut2”, şi interdicţia referitoare la ouăle de găină, existenţi la tribul rehamma din Maroc2'1, unde, în plus, nu se mănâncă niciodată carne de pasăre”*0. Lista de mai sus ~ pe deasupra incompletă'0 – de respingeri şi de interdicţii nu permite să se concluzioneze fie pentru, fie contra teorie unui toternism berber primitiv, deşi mai multe dintre ele prezintă, pria localizarea lor tribală, un posibil caracter totemic. Trebuie să ne ferim, pe de altă parte, să interpretăm simplist toate aceste fapte aplicând teoria animistă a djinnilor, aşa cum înclină să facă Alfred Bel:,. Djinnii pot lua, la Tlemcen, orice formă; una sau alta dintre legendele locale ne arată djinnul apărând sub înfăţişarea unu pisici negre, a unui eâine, ţap. a unei capre sau gafele, a unui măgm taur, a unei vaci, a anul şarpe, a unui om chiar, în timp ce murabiia apar mai ales sub forma de leu”'„2. Dar Alfred Bel adaugă:., ln man parte, acestei credinţe* trebuie să i se atribuie repulsia sau venerare: (care se exprimă adesea în aceeaşi maniera) indigenilor pentru anumit; animale şi pentru carnea ior'M'\par Aceasta ar presupune riscul de a contopi în aceeaşi categorie dou.
TOTEMISMUL MAUh ('H S JT MU U>rll Trumelet, VAlgene Lcgendaire, pp. 25 şi 444. Idem. Lcs Soints de Vlfilam, pp. 325-326
Doutte, Mcrrakech, Paris, 1905, p. 316. Monchicourt, art. cit… p 16 şi nota.
Nu am utilizat lista de interdicţii „marocane” dată de E. Westermarck, „Th” Nature of the „Arab Gin”„, J. A. J., voi. XXIX, 1899, pp. 266-267, deoarece r. \par sunt strict localizate; ele se referă la corb, barză, ied, broască-ţestoasă, păiai jenul alb, puiul alb; sunt localizate doar tabuurile referitoare la câine şi la capi care se adapă de la un izvor sacru al ben'arous-ilor.
Alfred Bel, „La population musulmane de Tlemcen”, art. cit., pp. 23-24. Ibidem, p. 24, nota 1. Acelaşi autor interpretează prin animism arborii marabn „ (/dup d'oeil…”, art. cit., pp. 103 şi următoarele.
Atitudinea noa^tia r^e mi în^ '^i nt dl drenfa de l”cî e ^ Orie Bates a remarcat, pe bună dreptate'6, că djinnismul berberilor nioderni aparţine unui stadiu de interpretare a fenomenelor naturale care se întâlneşte la absolut toate popoarele şi că djinnii moderni, în special, au aceleaşi trăsături ca genii-le latine. Nu ar fi greu, în stadiul actual al materialelor de studiu, să se împingă comparaţia mai departe până acum şi să se descopere, dacă nu o înrudire, cel puţin un 34. Robert Smith, Kinship and Marriage în Early Arabici, pp. 192 şi următoarele. 35. Westermarck. „Nature of the -Arab Djinn”„. art. cit., pp. 265-268. 36. Bates, Eastern Libyans, pp. 172-176. L ARNOLD VAN GENNEP TOTEMISMUL. STAREA ACTUALĂ A PROBLEMEI TOTEMICE paralelism remarcabil între djinnii care îşi au adăpostul în anumit, locuri, bine precizate, şi genii loci, specializaţi după locul în care se aii: şi după funcţiune3'. Procesul este identic în ambele cazuri, mergând ci la multiplicarea formelor şi precizia detaliilor pină la tema generală Teoria lui Robertson Smith a fost revigorată şi dezvoltată recent d<. Durkheim, care consideră că totemismul, în general, reprezintă chia baza animismului: „sufletul, spune el, este principiul totemic încarna în fiecare individ”3”. Cred că e inutil să discutăm în detaliu aceast; opinie, fondată numai pe postulate care, aşa cum am văzut în repetai r în duri în paginile anterioare, nu sunt acceptabile pe baza unică; faptelor, Acestea dovedesc că nu există organizare şi nici chiar concepţi' totemică, alături de care să nu-şi afle locul şi o teorie animistă a univei sului; totemismul nu este, cu siguranţă, animist; animismul, la rândii său, nu este. în mod normal, totemism, lucru la fel de sigur; nu exist nici un motiv să clasăm aceste două sisteme de interpretare a forţele cosmice vii în mod cronologic unul faţă de altul. Adevărul este că teorii] explicative ale mecanismului cosmic cele mai diferite, chiar opuse direci se nasc în acelaşi timp la diverşi indivizi din acelaşi grup social: continuă apoi să coexiste în colectivităţi, adesea sistematizate în coi ştiinţe individuale până în momentul în care un croz dogmatic redacta artificial elimină contradicţiile, care nu vor mai persista apoi decât ceea ce se numeşte în mod obişnuit magie. Dintre faptele care pot duce la presupunerea existenţei vechi, îi Africa de Nord, a unui sistem, dacă nu precis totemic, cel puţin zoolatrir putem cita în plus sanctuarele consacrate unor animale ca atare, ii care sunt chiar îngrijite. La opt kilometri de Tiemcen >9 se găsesc mai multe izvoare alimcntân* un iaz în care sunt hrăniţi foarte mulţi peşti sacri, al căror pescuit est5 interzis. Izvorul principal a dat numele satului, 'Ain el Hout (Izvoru Peştilor); acolo se vine de două ori pe an; a treia zi de 'Aid es Srir de 'Aid el Kebir, are loc un pelerinaj la sfinţii „cherif ale căror inausole se alia în sudul satului41'. Legenda explicativă, după care o fată fru moaşă, urmărită de un prinţ din Tiemcen, s-a aruncat în iaz ca să-r salveze onoarea, transformmdu-se de îndată într-un peşte, este de ti; banal; ea nu explică în nici un fel caracterul sacru al acestor peşti, cai nu par a fi legaţi în realitate de murabiţii locali41, descendenţii In Suleiman, fratele lui Idris I; există, probabil, legende şi practici local Cf. lista urmată de un comentariu explicativ pe care o dă Toutain, op.cn pp. 40-45, şi pentru sanctuare (peşteri, stânci) etc. ibidem, pp. 45-52. Durkheim, Formes elc'mentaires…, ed. cit., p. 355, şi, pentru teoria general întregul capitol. Alfred Bel, Tiemcen et şes environs, Cran, s.d. (1912), pp. 103-104. 40. Guide Jnanne de VAlgerie de Piesse, ed. 1884, p. 190, citându-1 pe abate* Bargeş.
41. Nici legenda evreiască a peştelui lui Moise, localizată în regiunea Tiemcen cf. Rene Basset, Nedromah et Ies lYaras, Paris. 1901, pp. X-XI; nici, în specia cu simbolul creştin al peştelui. are ar putea da soluţia problemei42. O sărbătoare p. nuală a peştilor eXista în Sousse (Tunisia)43; însă, din lipsă de detalii, nu ştim de ce se leagă această sărbătoare, care a putut fi o ceremonie obişnuită de înmulţire fără caracter totemic. Peşti sacri având propriul lor sanctuar şi făcmd obiectul unor ceremonii au fost semnalaţi şi de Westermarck41, şi de Moulieras40, în regiunea Tanger, şi de Doutte, după doctorul Herber46. În Tunisia, sanctuare consacrate broaştelor-ţestoase există în mai multe locuri. Dr. Guyon a descoperit în 1850 izvorul de apă minerală din Bou Chateur, aproape de vechea Utique, datorită unui grup de femei care, adunate şi îngenuncheate lingă acel izvor, strigau nllou, allou sau ceva asemănător, pentru a chema o ţestoasă bătrână şi a-i da să mănânce; această ţestoasă era în graţiile locuitorilor ţinutului, care o considerau un fel de sfânt sau de marabu; femei îi aduceau hrană în fiecare zi; ea ieşea atunci din ascunzătoare şi se lăsa prinsă fără greutate4'. Berthelon. care citează acest fapt, adaugă48: „Numeroase broaşte-ţestoase sunt venerate la fel pe teritoriul Tunisiei. Ceie din Sidi-Saad, spre Tunis, sunt foarte cunoscute; li se dau de miiicare oua vopsite în roşu, na ut prăjit de două ori, precum şi prăjituri: dacă o ţestoasă ia această hrană din mina cuiva este o dovadă că vizita acelei persoane a fost agreată49. La şi Abderrahman el Gharsi. în Enfida, există, de asemenea, un cult al broaştei-ţestoase; pentru a chema aceste ţestoase se folosesc cântece şi incantaţii tradiţionale'^0. Cazurile asemănătoare nu sunt autonome, ci în relaţie directă cu cultul sfinţilor sau marabutismul, a cărui dezvoltare în Africa de Nord este unul dintre cele mai interesante fapte ale ştiinţei religiilor Primul este bine cunoscut: în zaouia din Sidi Mohammed ben 'Aouda (regiunea Zemmora) erau îngrijiţi leii, unii dintre ei erau duşi prin toată Algeria de către rnoqaddemi (slujitori de la mănăstire); în schimbul unei donaţii în bani, ei treceau un pieptene prin blana animalului şi dădeau donatorului părul de leu care avea haraka (putere supranaturală) cu virtuţi vindecătoare51. Aşa cum se va spune mai departe, caracterul sacru al acestor lei este posibil să se fi datorat unei influenţe a populaţiilor negre. 47. 48. 49. Şi la 'Ain el Hout se ţin anumite ceremonii 'aissâoua de care se va vorbi mai departe. Bertholon, Eşuai sur la religion des Libyens, p. 62. Westermarck, „Nature of the „Arab Djinn”„, art. cit… p. 267: peşti sfinţiţi ai murabitului Sidi Heddi. Moulieras, Le Maroc ineonnu, voi. II, pp. 187 şi 403. Dr. Herber, „Tatouages des Prostituees marocaines”, Revue d'Ethnographie et de Sociologie, 1914, p. 265. Dr. Guyon, Etude sur Ies eaux thermales de la Tunisie, Paris, 1864, p. 35. Bertholon, Essai sur la Religion des Libyens, pp. 61-62. El Hachaichi, Voyage au pays des Senoussia, p. 229. Bertholon, op. cit., p. 62. Lucien Jacquot, „Contribution au Folk-Lore de l'Algerie”, Revue des Traditions Populaires, 1912, p. 263; pentru detalii mai vechi, cf. Trumelet, Lrs saints de l'Islam, 1881, pp. 431-439. ARNOLD VAN GENNEP TOTEMISMUL. STAREA ACTUALĂ A PROBLEMEI TOTEMICE La Fez, în sanctuarul consacrat lui Sidi Bou Ghalem (aproape d< Bab F'touh'), şi la Ksar el Kebir, în sanctuarul consacrat aceluias sfânt, trăiesc încă cete întregi de motani şi de pisici, majoritatea vopsii cu henna; acestea sunt darurile oferite sfmtului de către femeile al” căror rugăciuni au fost îndeplinite. Practica se explică în zilele noasir. prin faptul că acest sfânt iubea mult pisicile, semănând în aceast; -privinţă cu profetul^; dar o asemenea interpretare musulmană est* îndoielnică, deoarece este evident paralelismul cu cazul peştilor, n ţestoaselor şi al leilor. Tot la Fez, din ceea ce îmi relatează Wiiliam Măreais. există ui „spital al berzei or”, întreţinut prin donaţiile credincioşilor (habous). Cultul sfinţilor în Africa de Nord este întotdeauna strict legat de. localitate1”„*, al cărei caracter sacru este certificat printr-o legendă expl: câţiva şi este făcut vizibil printr-o construcţie foarte simplă, o capelă c; boltă (qoubba), sau chiar printr-o formă naturală accidentală, cum ar! o grotă, un morman de bolovani sau un arbore. Acest cult nu este, e, siguranţă, arab, dar e greu de stabilit dacă este specific berber, căci p de o parte nu trebuie uitat că genii loci au fost introduşi în Africa d” Nord prin romanizare, iar cultul sfinţilor şi ordinele monastice – pr.ir creştinismul de nuanţă coptă şi, m fine, că niarabutismul s-a dezvolta în Maroc mai ales după expulzarea maurilor din Spania, adică în sece lele XV-XVI d. Gr. Toţi cei care s-au ocupat de marabutism sunt de acorc în recunoaşterea faptului că extinderea şi influenţa acestuia sin: aproape mile în Cirenaica, cresemd pe măsură ce se înaintează spn vest. şi că ating maximumul de acţiune în Maroc, unde impregnează întreaga viaţa sociala04. Este posibil ca, la fel ca în cazul creştinismului din Evul Medh îndepărtat0”, cultul sfinţilor să fie în Africa de Nord un fapt nu doar I” 1^1”
Aiuii i' Vmmih1” „- r*: î} mis U>e2 pp îh< – rw>t i ^t^i'U v u a tf al aco>-U i locali/in >i ^ ' rr'.r. ek*/Ia h > „ n A'V topraf)} q/<^ 54. Trumelet a fost. primul care a semnalat în detaliu această repartizare, ÎJAlgci legendaire, cn pelerinaje că et la aux Tombcaux des principaux ifiaumaturgi de î'Islam, Paris, 1892, pp. 225-236; vf. şi Doutte, „Notes…”, art. cii pp. 349-351; Montet, art. cit., pp. 7-8. 55. A se vedea studiul meu „Survivance et invention dans le cbrislianism--populaiâ'e”, în Religions, Ma'ins, et Legeudes, voi. V, Paris, 1908, pp. 8G-97 sale, deşi datele sale fundamentale sunt universale: între baraka, sanctitas, mana, rncinitu, pe de o parte, şi sidi, theos, genius şi nenumăratele zeităţi locale indiene şi ale semicivilizaţiilor, pe de altă parte, există un paralelism atât de evident îneât nu trebuie să facem apel la teoria împrumutului şi la cea a reminiscenţelor, decât dacă avem dovezi directe în această privinţă. Nevoia de a avea un protector situat într-un adăpost pământean cunoscut, ale cărui favoruri ar fî rezervate grupului pe teritoriul căruia se află acest adăpost, este, bineînţeles, universală, iar formele sub care se exprimă în practică aceasta sunt determinate pretutindeni prin acelaşi mecanism magico-religiosoh.
Totuşi, se întâlnesc în marabutism, pe alocuri, detalii care pot Finterpretate ca islamizări relativ recente ale credinţelor şi ale practicelor datând dintr-o epocă anterioară. Relaţia unor marabu cu animalele şi plantele nefăcând încă obiectul unei monografii, nu pot da aici decât câteva indicaţii fragmentare. Ca un prim fapt important, sfântul local este, cu rare excepţii, protectorul exclusiv al grupului care locuieşte într-un teritoriu bine delimitat, deşi, în urma unor miracole extraordinare, oamenii pot veni în pelerinaj de la mari distanţe la mormântul acestuia; sfântul transmite calitatea sa specială, baraka, împrejurimilor terestre imediate. Pare firesc să se admită, ca regulă generală, chiar dacă este vorba de misionari marocani din secolul al XVI-lea, că locul respectiv avea deja, anterior, un caracter sacru, lucru adevărat mai ales dacă în apropiere se află o peşteră, un izvor sau un vârf de munte, Baraka acestui loc a fost astfel islamizată. Dificultatea constă în a determina, în fiecare caz în parte, de ce tip de sacralitate ţinea din cele mai vechi timpuri acea localitate. Un al doilea fapt important este că aceşti sfinţi s-au căsătorit şi au avut urmaşi care le-au moştenit baraka, indiferent de câţi erau, formând astfel familii sacre sau marabutice. Prin aceasta, cultul sfinţilor musulmani se deosebeşte esenţial de cultul sfinţilor catolici, a căror castitate este o virtute fundamentală şi a căror sfinţenie nu se transmite urmaşilor. El se leagă astfel de cultul strămoşilor, de vreme ce este prezent însuşi elementul eponim, membrii familiei marabutice numindu-se Fii ai Stăpânului Cutare (Ouled Sidî Cheikh, de exemplu). Ar trebui deci să se cerceteze până în ce punct derivă marabutismul d;. r cultul strămoşilor greco-romanr1.
— Ni lâr ^ ' ca/u: da Le” î i ii. *>… – r* r ira
Iii
Or, strămoşii de natură totemică se numără, în mai multe ţări, printre cei mai vechi şi mai respectaţi. Se pune problema deci, în acesi caz, de a cerceta dacă anumiţi marabu ancestrali şi eponimi au fost în relaţie directă cu lumea animală şi vegetală. Am avea astfel o combina” ţie a două elemente fundamentale ale totemismului, localizarea stricta şi ideea descendenţei dintr-un strămoş comun, în acelaşi timp uman şi animal; pentru prezumţia de totemism ar fi suficient ca descendenţii simţului să se considere înrudiţi şi cu toţi membrii speciei animale sau vegetale corespunzătoare. Un număr destul de mare de sfinţi marabu se manifestă adoratorilor lor sub o formă animală, care nu este una oarecare şi nu variază, c? rămâne mereu aceeaşi. Sidi Bou Abdallah, marabu care îşi are reşedinţa în Rue de Paris din Tlemcen, se manifestă întotdeauna sub forma unei pisici negre; Sidi Bou Halloufa (al cărui nume înseamnă Stăpânus Mistreţ), din Am mi Mouca, sub forma unui mistreţ; Sidi Embarek, îd cartierul Souk el Fouki din Tlemcen, sub forma unui ţap58; Sidi Bou Adjela, în apropiere de Nedroma, sub forma unei potârnichi09; Sidi Ahmed bel Hasen, în Tlemcen (Izvorul Boiangiilor), sub forma unii; şarpe00 în legătură cu care circulă o legendă de tip pseudototernit obişnuit61. La fel, zeitatea ofâomorfică din Cheliff, de care s-a amintii mai înainte, este identificată în zilele noastre cu un marabu, Sidi Boi: Abdailah5 „a cărui legendă este la fel de obscură ca şi genealogia sa”02 ceea ce trimite la ideea potrivit căreia caracterul islamic a fost adăugat ulterior reprezentării acestui şarpe monstruos.
O cercetare mai aprofundată decât a mea ar mări considerabil aceasta lista. Ar trebui localizate cu grijă apariţiile sfinţilor' marabu sub forma de leu, în loc să ne limitam la formula vagă adesea întâlnită că murabiţr în general se manifestă astfel, căci este firesc ca în regiunile nord-afri cane leul să aibă toate şansele să fi fost obiectul credinţelor şi practicile1 Ar trv n^a^ acvassa ngipine do Cult al Sfinţilor în Africa pitforindii-i -*.) dt, iar. i'/uli-srn* < „ir”- rn patin pu preiddiciazâ nici o cU'iiogare în cadr*” stahibi j Jpute* o ire 'u de M”mţi li” grecii pagini caic considerau tutu mi^i1*' r> yl3”„j 'iuluâri v, /jt io' -: ca f ^roi adică sfinţi9 îi rvv i,< -i u i.'itCL^'itoâor cuHihii gr*”co--oi. ian ai ^irimosilo** şi *! cel. ii sfin^y 'i”n pen, aa „ c^bimă. lsU-u *i'mm de definit în marabutismul aci ii, „j^r* „i. * „ „. 'nc, 59. Ibidem 60. Ibidem
61. îhidern Cit > J, îi „a 1 <:; str rpelo ancestral a fost înlocui abilului.
TOTEMISMUL. STAREA ACTUALĂ A PROBLEMEI TOTEMICE 171 ^agico-religioase importante, dacă nu chiar, cel puţin pe alocuri, al unui adevărat cult, ce poate fi dovedit de statuia cu cap de leu descoperită în Tunisia, de tip egiptean incontestabil^3. în orice caz, legendele marabutice care au legătură cu leii, fie că aceştia ar fi fost vânaţi şi ucişi de sfânt, fie că sfântul i-ar fi făcut slujitorii lui, ca în cazul lui Sidi Mahommed ben Aouda citat mai sus şi al lui Sidi Seb'a el Hadjdjât64, sunt foarte numeroase. Astfel, Sidi Nekrouh (Renegatul), marabu fondator al clanului nekarih din regiunea Maskara, fiind abandonat de trei ori de tatăl său, a fost alăptat de o leoaică şi a crescut cu puii de leu --fraţii săi de lapte, care îl urmau pretutindeni60; Sidi Yahia, marabu din Mila, în Kabilia, despre care nu se ştie nimic altceva, s-a arătat pentru prima oară unui om din ţinut sub forma unui leubb; la fel este şi încarnarea lui Sidi Bou Zid, sfântul din Boghar6'; marele sfânt din Casablanca este Sidi Belliout, numit şi Abou'l Loiouth, Tatăl Leilor, al cărui nume este explicat de legenda musulmană prin aceea că avea puterea de a îmblânzi fiarele sălbaticeb\par Alte nume de sfinţi sunt mai greu de interpretat, dar se poate să aparţină aceleiaşi categorii, cum ar fi Sidi Mahommod ol Rhorah (corbul;, (tiv Constantine69, Sidi Aii ben Mouca N'Founas (în berhorâ… vaca”) '1, Sidi l'Berghouts (puricele), sfânt despre care nu so ştie nimir” din Oudjda'1
Yüklə 1,16 Mb. Dostları ilə paylaş:
|