Arturo Perez Reverte



Yüklə 1,56 Mb.
səhifə7/37
tarix17.01.2019
ölçüsü1,56 Mb.
#98468
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   37

— La drum – vocea lui avea un uşor accent pe care nu îl remarcase prima oară: o modulaţie plăcută şi uşoară, puţin închisă, diferită de spaniola vorbită pe-acolo. M-am întors în dimineaţa asta.

Aşa s-a întâmplat, ca şi cum ar fi reînnodat un dialog întrerupt. Doi vechi cunoscuţi care se întâl-nesc, fără a se surprinde unul pe celălalt. Doi prieteni. Poate doi amanţi.

— Mă cheamă Santiago.

În sfârşit se întorsese. Ori ^eşti foarte isteţ, gândi ea, ori eşti o comoară, în orice caz, era totuna. Ochii verzi zâmbeau iarăşi, siguri şi liniştiţi, studiind-o.

— Eu sunt Teresa.

El îi repetă numele în şoaptă. Teresa, spuse pe un ton reflexiv, ca şi cum, dintr-o pricină încă necunoscută amândurora, trebuia să se obişnuiască a-l rosti. Continuă să o observe în timp ce ea absorbea fumul ţigării înainte de a-l arunca afară brusc, ca pe o hotărâre; iar când lăsă chiştocul să cadă pe jos şi se ridică, el rămase nemişcat, aşezat pe treaptă. Ştiu că avea să rămână acolo, fără a forţa lucrurile, dacă nu îi înlesnea pasul următor. Nu din nesiguranţă sau din timiditate, fireşte. In mod clar, nu era unul din aceia. Calmul său părea să stabilească faptul că era vorba de o treabă fifty-fifty şi că fiecare trebuia să-şi parcurgă partea sa de drum.

— Vino, spuse ea.

Era altfel, constată ea. Mai puţin imaginativ şi amuzant decât Blondul. Nu existau, ca în celălalt caz – tânărul soldat şi poliţistul nu aveau nimic de-a face cu asta – glume, nici râsete, nici obrăznicii, nici grosolănii, spuse ca preludiu ori ca picanterie. In realitate, de acea primă dată abia dacă au existat cuvinte: bărbatul acela tăcea mai tot timpul, în timp ce se mişca foarte serios şi foarte lent. Atât de minuţios. Ochii lui, care chiar şi atunci erau liniştiţi, nu o pierdeau nici o clipă. Nu se îndepărtau şi nu se mijeau niciodată. Iar când o rază de lumină intra printre vergelele jaluzelei, făcând să strălucească minuscule picături de sudoare pe pielea Teresei, scânteierile verzi păreau să se deschidă mai mult, fixe şi mereu pregătite, la fel de senine ca restul trupului subţire şi viguros, care nu o asalta nerăbdător, cum se aşteptase ea, ci pătrundea ferm, sigur. Fără să se grăbească. Atât de atent la senzaţiile pe care femeia le arăta pe chip şi la înfiorările cărnii ei, ca şi la controlul de sine; prelungind până la limită fiecare sărut, fiecare mângâiere, fiecare poziţie. Repetând o dată şi încă o dată aceleaşi gesturi, aceleaşi vibraţii şi reacţii, toată acea înlănţuire complexă: miros de sex gol şi umed, încordat. Salivă. Căldură, încetineală. Presiune Pace. Cauze şi efecte ce se preschimbau în noi cauze, succesiuni identice, în aparenţă interminabile. Iar atunci când ea avea vertijuri de luciditate, ca şi cum ar fi stat să cadă dintr-un loc unde zăcea ori plutea abandonată si, crezând că se deşteaptă, reacţiona într-un fel sau altul, acce-lerând ritmul, ori purtându-l pe unde ştia ea – credea că ştie – că orice bărbat vrea să fie purtat, el clătina uşor din cap, tăgăduind, şi se accentua zâmbetul senin al ochilor lui, şi rostea în şoaptă vorbe neauzite, iar o dată chiar ridică un deget ca s-o certe cu blândeţe, aşteaptă, şopti el, stai liniştită, nici să nu clipeşti; şi după ce se dădu înapoi şi rămase nemişcat pentru o clipă, cu muşchii feţei înţepeniţi, concentrat pentru a-şi recăpăta controlul – îl simţea între coapse, foarte dur şi udat de ea – dintr-o dată se adinei din nou, încet, încă şi mai lent şi mai adânc, până foarte înăuntru Iar Teresa îşi înăbuşi un geamăt şi totul reîncepu, de la capăt, în timp ce soarele, prin crăpăturile jaluzelei, o orbea cu rafale de lumină scurte şi călduţe ca nişte lovituri de pumnal. Şi astfel, cu răsuflarea întretăiată, privindu-l cu ochii ieşiţi din orbite, atât de aproape încât părea să-l aibă cu totul, cu faţa şi cu buzele şi cu ochii, înlăuntrul ei, prizonieră între trupul acela şi cearşafurile răvăşite şi ude la spate, îl strânse şi mai tare cu braţele şi cu mâinile şi cu picioarele şi cu gura, în timp ce se gândea dintr-o dată: Dumnezeule, Sfântă Fecioară, Maica Domnului, am uitat să folosim prezervativul.

Hai unde nimeni nu ne-o judeca.

Lui Dris Larbi nu-i plăcea să se amestece în viaţa privată a fetelor. Sau, cel puţin, aşa mi-a spus. Era un om liniştit, atent la afacere, adeptul concepţiei ca fiecare să-şi facă treaba după cum îi vine mai bine, numai să nu i se pună lui în cârcă nota de plată. Atât de paşnic era, mi-a povestit, încât chiar barba şi-o lăsase pentru a-i face pe plac cumnatului: un molâu care trăia în Nador cu sora lui şi cu şapte nepoţi. Poseda DNI-ul spaniol şi nequa marocană, vota la alegeri, tăia mielul în ziua de Aid el Adha şi plătea impozite pe beneficiile declarate din afacerile lui oficiale: nu era o biografie rea pentru cineva care trecuse graniţa la vârsta de zece ani, cu o cutie de curăţat pantofi sub braţ şi mai puţine acte decât un iepure de munte. Tocmai acest punct, al afacerilor, îl obligase pe Dris Larbi să ia în considerare, o dată şi înc-o dată, situaţia Teresei Mendoza. Întrucât Mexicana a sfârşit prin a deveni ceva deosebit. Ţinea contabilitatea la Yamila şi cunoştea unele secrete ale afacerii, în plus, se pricepea la cifre, iar asta era foarte util în altă ordine de idei. La urma urmei, cele trei cluburi de rendez-vous pe care rifanul le deţinea în oraş făceau parte din nişte afaceri mai complexe, care includeau înlesnirea traficului ilegal de emigranţi – el spunea tranzit privat – la Mclilla şi în Peninsulă. Acestea cuprindeau treceri prin îngrăditura de hotar, locuinţe conspirative în Canada de la Muerte sau în case vechi din cartierul Regal, mituirea poliţiştilor de gardă din posturile de control, ori expediţii mai complexe, câte douăzeci sau treizeci de persoane la un drum, cu debarcări clandestine pe plajele andaluze prin intermediul unor vase de pescuit, şalupe sau bărci care plecau de pe coasta marocană. Nu o dată i se propusese lui Dris Larbi să profite de infrastructură pentru a transporta ceva mai rentabil; însă el nu era doar un bun cetăţean şi un bun musulman, ci mai era şi prudent. Drogurile erau bune şi însemnau bani rapizi, dar să lucrezi în acest domeniu, când erai cunoscut şi cu o anumită poziţie de partea asta a graniţiei, presupunea să compari, mai devreme sau mai târziu, dinaintea unui tribunal. Şi una era să ungi doi poliţişti spanioli ca să nu le ceară prea multe acte fetelor sau emigranţilor, şi cu totul altceva să cumperi un judecător, în demersurile poliţiste, prostituţia şi imigraţia ilegală însemnau condamnări mai mici decât cincizeci de kilograme de haşiş. Mai puţine probleme. Banul ieşea mai încet, dar te bucurai de libertate ca să-l cheltuieşti şi nu ajungeai la avocaţi şi la alte lipitori. Pe cinstea lui că nu.

O urmărise de două ori, fără a se ascunde prea mult, Simulând întâlniri întâmplătoare. De asemenea, făcuse investigaţii în privinţa acelui individ: galician, vizite la Melilla la fiecare opt sau zece zile, o şalupă rapidă Phantom vopsită în negru. Nu trebuia să fii oenolog, sau etnolog, sau cum s-o mai fi spunând, ca să deduci că, lichid şi în tetrabrick, nu putea fi altceva decât vin. Două vizite în locurile potrivite au permis să se afle că insul locuia în Algeciras, că planeadora1 era înregistrată în Gibraltar şi că se numea, ori era numit – în acel mediu era greu să ştii – Santiago Fisterra. Fără antecedente penale, a povestit în mod confidenţial un şef din Poliţia Naţională, foarte amator, fireşte, ca fetele lui Dris Larbi să i-o ia la cioc, în timpul orelor de serviciu, în maşina de patrulare. Toate acestea au permis ca şeful Teresei să-şi facă o idee aproximativă asupra personajului, considerându-l sub două aspecte: inofensiv, ca client la Yamila, şi incomod, ca intim al Mexicanei. Incomod pentru el, fireşte.

Se gândea la toate acestea în timp ce observa cuplul. Ii văzuse întâmplător din automobilul lui, parcat în apropiere de port, în Mantelete, lângă zidurile oraşului vechi; iar după ce îşi continuă drumul un pic, se întoarse, parcă maşina şi se duse să bea o sticluţă la colţul de la Hogar del Pescador, în pieţucă, sub un arc străvechi al fortă-reţei, Teresa şi galicianul mâncau frigărui arăbeşti, la una din cele trei mese hodorogite din faţa unei dughene. Până la Dris Larbi ajungea aroma cărnii condimentate de pe grătar, şi fu nevoit să se îo-frâneze – nu luase încă prânzul – ca să nu se ducă până acolo şi să ceară ceva. Partea lui marocană era înnebunită după frigărui.

În fond, toate sunt la fel, îşi spuse. Oricât de senine ar părea, când li se înfige o sculă zdravănă, îşi pun ştreangul de gât şi nu mai ţin seama de raţiune. Rămase o vreme privind-o de departe, cu Mahou-ul în mână, încercând să stabilească o legătură între tânăra pe care o cunoştea el, mica mexicană eficientă şi discretă din spatele tejghelei,

1. „Planoarea”, nume generic dat şalupelor rapide pentru capacitatea lor de a „plana” (sp. planear) peste ape. În traducere vom păstra denumirea spaniolă.



Şi cealaltă, îmbrăcată cu blugi, pantofi cu tocuri foarte înalte şi geacă din piele, cu părul cu cărare pe mijloc, lins, dat pe spate şi strâns pe ceafă ca în ţara ei, care stătea de vorbă cu bărbatul aşezat lângă ea, la umbra zidurilor, încă o dată se gândi că nu era frumoasă în mod deosebit, ci cam de duzină; însă dacă se aranja, ori dacă era momentul, putea fi. Ochii mari, părul atât de negru, trupul tânăr pe care stăteau bine pantalonii strânşi pe talie, dinţii albi şi mai ales maniera ei dulce de a vnrhi, precum şi felul în care asculta când îi spuneai ceva, tăcută şi serioasă, ca şi cum ar fi stat pe gânduri, aşa încât te simţeai urmărit, şi aproape important. Despre trecutul Teresei, Dris Larbi ştia strictul necesar, şi nici nu voia mai mult: că a avut probleme serioase în ţara ei şi că cineva cu influenţe i-a făcut rost de un loc unde să se ascundă. O văzuse coborând din feribotul dinspre Malaga, cu geanta de voiaj şi cu aerul buimăcit, surghiunită într-o lume stranie ale cărei chei nu le cunoştea. Porumbiţa asta o să fie păpată în două zile, se gândise el. Insă Mexicana demonstrase o deosebită capacitate de a se adapta la teren; ca acei soldaţi tineri de origine ţărănească, obişnuiţi să îndure soarele şi frigul, care mai apoi, în război, rezistă la toate şi sunt în stare să suporte eforturi şi privaţiuni, înfruntând orice situaţie de parcă şi-ar fi petrecut aşa întreaga viaţă.

De aceea îl surprindea relaţia ei cu galicianul. Nu se număra printre acelea care se încurcau cu un client, sau cu oricine, ci printre cele călite. Printre cele care chibzuiau. Şi totuşi, iat-o mân-când frigărui arăbeşti fără să-şi dezlipească ochii de-un oarecare Fisterra; care poate că avea un viitor în faţă – însuşi Dris Larbi era o dovadă că, în viaţă, te puteai pricopsi – însă, pentru moment, nu avea nici după ce bea apă, iar cel mai probabil îl aşteptau zece ani în oricare închisoare spaniolă sau marocană, ori un pumnal primit la un colţ de stradă. Mai mult: era sigur că galicianul avea de-a face cu recentele şi insolitele cereri ale Teresei de a asista la câteva din petrecerile private pe care Dris Larbi le organiza de o parte şi de alta a graniţei. Vreau să merg, îi servi ea fără alte explicaţii; iar el, surprins, nu putu şi nici nu voi să o refuze. Bine, de acord, de ce nu. Fapt este că acolo fusese efectiv, să vezi şi să nu crezi, aceeaşi care la Yamila trecea drept rigidă şi serioasa dincolo de tejghea, foarte dichisită acum, foarte machiată şi foarte arătoasă, cu aceeaşi pieptănătură cu cărare pe mijloc, cu părul bine tras pe spate şi cu un costum negru cu fustă scurtă, foarte decoltat, din acelea care se lipesc pe un corp care nu era rău, iar deasupra tocurilor înalte nişte picioare – niciodată Dris Larbi nu o văzuse aşa mai înainte – în realitate destul de potabile, îmbrăcată ca să te dea gata, se gândi rifanul prima dată, când o luă, cu două maşini şi cu patru fete europene, pentru a o duce de cealaltă parte a graniţei, dincolo de Mar Chica, la o cabană de lux din apropiere de plaja Kariat Arkeman. Apoi, după ce se puseseră pe chefuit – doi colonei, trei funcţionari de rang înalt, doi politicieni şi un comerciant bogat din Nador – Dris Larbi nu-şi luase ochii de la Teresa, curios să afle ce punea la cale. Pe când cele patru europene, întărite de trei marocane foarte tinere, îi întreţineau pe invitaţi într-un mod convenţional în acel tip de situaţii, Teresa înfiripă conversaţii cu mai toată lumea, în spaniolă şi, de asemenea, într-o engleză elementară despre care până în acel moment Dris Larbi nu ştia că ea ar fi stăpânit-o şi pe care el o ignora cu totul, cu excepţia cuvintelor good morning, goodbye, fuck şi money. De-a lungul întregii seri, observă el deconcertat, Teresa fu tolerantă şi chiar simpatică de ici până colo, parcă tatonând chibzuit terenul; iar după ce evită avansurile unuia dintre politicienii locali, care la acea oră era deja încărcat cu tot ce putea fi ingerat în stare solidă, lichidă şi gazoasă, sfârşi prin a se hotărî pentru un colonel din Jandarmeria Regală numit Chaib Iar Dris Larbi, care, asemenea acelor eficienţi maâtres de hoteluri şi restaurante, se ţinea deoparte discret, o tuşă ici şi alta colo, o indicaţie din cap sau un zâmbet, căutând ca totul să evolueze pe gustul invitaţilor săi – avea un cont bancar, trei cluburi de rendez-vous de ţinut şi duzini de emigranţi ilegali aşteptând undă verde pentru a fi transportaţi în Spania – nu putu decât să aprecieze, ca expert în relaţii publice, dezinvoltura cu care Mexicana îl ducea pe jandarm. Care nu era, iar acest lucru îl observă îngrijorat, un militar oarecare. Fiindcă orice traficant care avea de gând să transporte haşiş între Nador şi Alhucemas trebuia să-i plătească un impozit suplimentar, în dolari, colonelului Abdelkader Chaib.

Teresa asistă şi la o altă petrecere, o lună mai târziu, unde se întâlni din nou cu colonelul marocan. Şi, în vreme ce îi observa cum stăteau de vorbă deoparte, în şoaptă, pe o sofa aproape de terasă – de această dată era vorba de un atic luxos într-una din cele mai bune clădiri din Nador – Dris Larbi începu să se teama şi hotărî că nu va mai exista şi o a treia oară. Ajunse chiar să se gândească să o concedieze de la Yamila, dar se vedea legat de anumite înţelegeri, în acel lanţ complex de prieteni ai unui prieten, rifanul nu controla cauzele ultime şi nici verigile intermediare; iar în aceste cazuri era mai bine să fii grijuliu şi să nu stinghereşti pe nimeni. Nici nu putea nega o anumită simpatie personală faţă de Mexicană; ea îi era pe plac. Dar asta nu însemna să-i înlesnească demersurile galicianului, şi nici ei prafurile, prin contactele lui marocane. Fără a mai socoti că Dris Larbi încerca să se ţină la distanţă de planta numită canabis, în oricare din formele şi transformările acesteia. Aşa încât s-a terminat, îşi spuse. Daca ea voia să i-o frece lui Abdelkader Chaib sau oricui altcuiva în folosul lui Santiago Fisterra, nu el era cel care avea să-i facă patul.

O preveni aşa cum obişnuia el să procedeze, fără a se implica prea mult. Aruncând o vorbă, într-o anumită ocazie când ieşeau împreună de la Yamila şi coborâră pe drum până la plajă, în timp ce discutau despre o livrare de sticle de gin ce trebuia făcută în dimineaţa următoare, ajun-gând la colţul aleii de pe malul mării, Dris Larbi îl văzu pe galician care aştepta, aşezat pe o bancă; şi fără nici o introducere, în toiul discuţiei despre lăzile cu sticle şi plata furnizorului, spuse: ăla e dintre cei care nu rămân. Atât. Apoi păstră tăcerea două secunde, înainte de a-şi relua vorba despre lăzile de gin şi, de asemenea, înainte de a-şi da seama că Teresa îl privea foarte serioasă; nu ca şi cum n-ar fi priceput, ci provocându-l să continue, până ce rifanul se văzu obligat să ridice din umeri şi să adauge ceva: ori pleacă, ori sunt omorâţi.

— Ce-oi fi ştiind tu despre astea, spuse ea.

Şi o spuse cu un ton de superioritate şi cu un anumit dispreţ care îl făcură pe Dris Larbi să se simtă un pic ofensat. Ce-o fi crezut apasă asta proastă, se gândi în cele din urmă. Deschise gura ca să spună o grosolănie, sau poate – nu se hotă-râse – pentru a-i comenta mexicăniţei că ştia el câte ceva despre bărbaţi şi despre femei, după ce-şi petrecuse o treime din viaţă făcând trafic cu fiinţe omeneşti şi cu pizde; şi că, dacă nu îi convenea, avea timp să-şi caute altă slujbă, însă rămase tăcut, deoarece i se păru că înţelege că ea nu se referea la asta, la bărbaţi şi la femei şi la cei care ţi-o pun şi se fac nevăzuţi, ci la ceva mai complicat, cu care el nu era la curent; şi care, din când în când, dacă cineva era capabil să observe asemenea lucruri, se putea deduce din felul de a privi şi din tăcerile acelei femei. Iar în seara aceea, în apropiere de plaja unde aştepta galicianul, Dris Larbi intui că remarca Teresei avea mai puţin de-a face cu bărbaţii care pleacă şi cu bărbaţii care sunt omorâţi. Fiindcă, în lumea de unde venea ea, a fi omorât era o formă de a pleca la fel de firească precum oricare alta.

Teresa avea o fotografie în poşetă. O purta cu ea în geantă de multă vreme: de când Creţul Parra le-o făcuse, ei şi Blondului Dâvila, odată, pe când sărbătoreau ziua lui de naştere. Erau numai ei doi în fotografie, el purta scurta de pilot şi o petrecea cu un braţ pe după umeri. Se vedea foarte mişto râzând în faţa camerei, cu înfăţişarea lui de american slab şi înalt, cu cealaltă mână agăţată cu degetul marc de catarama de la curea. Faţa lui surâzătoare contrasta cu a Teresei, care schiţa numai un zâmbet inocent şi deconcertat. Pe atunci avea doar douăzeci de ani şi părea nu doar foarte tânără, ci şi fragilă, cu ochii larg deschişi dinaintea flash-ului aparatului, iar pe gură cu acea strâmbătură oarecum forţată, ce nu apuca să se molipsească de veselia bărbatului care-o îmbrăţişa. Poate că, aşa cum e cazul cu majoritatea fotografiilor, expresia era întâmplătoare: un moment oarecare, hazardul fixat pe peliculă. Dar cum să nu se aventureze acum, cu lecţia ştiută, să interpreteze. Adesea imaginile, situaţiile şi fotografiile nu sunt cu totul ca atare până când nu sosesc evenimentele ulterioare; ca şi cum ar rămâne în suspensie, provizorii, pentru a se vedea confirmate sau dezminţite mai târziu. Ne facem fotografii nu cu scopul de a ne aminti, ci pentru a le completa mai apoi cu restul vieţilor noastre. De aceea există fotografii nimerite şi fotografii care nu sunt nimerite. Imagini pe care timpul le pune la locul lor, atribuindu-le unora semnificaţia lor reală şi negându-le pe altele care se sting singure, ca şi când culorile s-ar şterge cu timpul. Acea fotografie pe care o păstra în poşetă era din cele care se fac pentru ca mai apoi să dobândească sens, cu toate că nimeni nu ştie asta atunci când o face. Iar în cele din urmă, trecutul mai recent al Teresei dădea acestui vechi instantaneu un viitor inexorabil, în sfârşit consumat. Acum era uşor, de pe acest ţărm de umbre, să citeşti sau să interpretezi. Totul părea evident în atitudinea Blondului, în expresia Teresei, în zâmbe-tul confuz motivat de prezenţa aparatului. Ea zâmbea ca să-i fie pe plac bărbatului ei, atât cât trebuie – vino-ncoace, negruţo, uită-te în obiectiv şi gândcste-te cât mă iubeşti, scumpete – în timp ce prevestirea întunecată i se refugia în ochi. Presentimentul.

Acum, aşezată alături de un alt bărbat la poalele Melillei vechi, Teresa se gândea la fotografia aceea. Se gândea la ea pentru că, de cum ajunseseră acolo, în timp ce însoţitorul ei comanda frigăruile arabului cu plita cu cărbuni, un fotograf de stradă cu un vechi aparat Yashika atârnat de gât se apropiase de ei, iar când ei îi spuneau nu, mulţumesc, ea se întrebă ce viitor ar fi putut citi într-o zi în fotografia pe care nu aveau să şi-o facă, dacă ar fi privit-o după un număr de ani. Ce semne aveau să interpreteze, atunci când totul se va fi săvârşit, în acea scenă din apropiere de ziduri, cu marea vuind la câţiva metri, cu valurile izbind stâncile înapoia arcului din zidul medieval ce lăsa să se zărească o fâşie din cerul de un albastru intens, mirosul de alge, de piatră centenară şi de gunoi de pe plajă amestecându-se cu aroma frigăruilor condimentate rumenindu-se pe jar.

— Plec în seara asta, spuse Santiago.

Era a şasea de când se cunoscuseră. Teresa numără câteva secunde înainte de a-l privi, şi încuviinţă.

— Unde?


— E totuna unde – o privea grav, fiind sigur că pentru ea erau veşti proaste. Am de lucru.

Teresa ştia care era acest lucru. Totul era pregătit de cealaltă parte a graniţei, întrucât ea însăşi avusese grijă să fie pregătit. Aveau cuvântul lui Abdelkader Chaib – contul secret al colonelului din Gibraltar tocmai crescuse un pic – că nu urmau să fie probleme la îmbarcare. Santiago aştepta de opt zile un aviz în camera lui de la hotelul Înfora, în vreme ce Lalo Veiga păzea şalupa adăpostită într-un golfuleţ de pe coasta marocană, în apropiere de Punta Bermeja. În aşteptarea unei încărcături. Iar acum avizul sosise.

— Când te întorci?

— Nu ştiu. O săptămână, cel mult.

Teresa clătină puţin din cap, încuviinţând, ca şi cum o săptămână era timpul potrivit. Ar fi făcut acelaşi gest dacă ar fi auzit o zi, sau o lună.

— Se întunecă, observă el.

Poate că de asta mă aflu aici, aşezată lângă tine, se gândea ea. Vine luna nouă şi ai de lucru, şi e ca şi cum eu as fi condamnată să repet acelaşi rol. Chestiunea e dacă vreau sau nu vreau să-l repet. Dacă îmi convine sau nu-mi convine.

— Să-mi fii credincioasă, o sfătui el, sau zâm-betul lui.

Îl observă de parcă s-ar fi întors de foarte departe, încât făcu un efort ca să priceapă la ce naiba se referea.

— Am să încerc, spuse în cele din urmă, când pricepu.

— Teresa.

— Ce-i?


— Nu-i nevoie să rămâi aici.

O privea drept în ochi, aproape fidel. Toţi priveau drept în ochi, aproape fideli. Inclusiv atunci când minţeau ori când promiteau lucruri pe care nu aveau să le îndeplinească niciodată, chiar dacă nu ştiau că o fac.

— Lasă vrăjeala. Am mai vorbit de asta.

Îşi deschisese poşeta şi îşi căuta pachetul de ţigări şi bricheta. Bisonte. Nişte ţigări groaznice, fără filtru, cu care se obişnuise întâmplător. La Melilla nu existau Faros. Îşi aprinse una, iar Santiago continua să o privească în acelaşi fel.

— Nu-mi place munca ta, spuse el dintr-o dată.

— Eu mă dau în vânt după a ta.

Sună ca reproşul care era, şi includea prea multe lucruri în numai opt cuvinte. El îşi desprinse privirea.

— Voiam să spun că nu ai nevoie de arabul ăsta.

— Dar tu ai nevoie de alţi arabi. Şi ai nevoie de mine.

Îşi aminti fără să vrea. Colonelul Abdelkader Chaib avea cam cincizeci de ani şi nu era un om rău. Doar ambiţios şi egoist ca orice bărbat, şi la fel de rezonabil ca orice bărbat inteligent. De asemenea, putea fi, atunci când îşi propunea, educat şi amabil. Cu Teresa se purtase curtenitor, fără să pretindă niciodată mai mult decât plănuia ea să-i dea şi fără să o confunde cu femeia care nu era. Atent la afacere şi respectând paravanul. Respectându-l până la un punct.

— S-a isprăvit.

— Sigur.


— Iţi jur. M-am gândit mult. S-a isprăvit.

Era în continuare încruntat, iar ea se întoarse pe jumătate. Dris Larbi se afla de cealaltă parte a pieţucii, la colţul cu Hogar del Pescador, cu o berică în mână, uitându-se pe stradă. Sau la ei doi. II văzu ridicând sticla, ca pentru a o saluta, şi îi răspunse înclinând puţin capul.

— Dris e-un om de treabă, spuse, întorcându-sc din nou spre Santiago. Mă respectă şi mă plăteşte.

— E un peşte de târfe şi un arab parşiv.

— Iar eu sunt o indiancă târfă şi parşivă.

Rămase tăcut, iar ea fuma în linişte, supărată, ascultând zgomotul mării dinapoi a arcului din zid. Santiago începu să înfigă distrat ţepuşele de metal în farfuria de plastic. Avea nişte mâini aspre, puternice şi brune, pe care ea le cunoştea bine. Purta acelaşi ceas subacvatic ieftin şi fiabil, şi nici un fel de brăţări sau inele. Reflexele de lumină de pe varul pieţii îi aureau puful pe tatuajul de pe braţ Şi îi deschideau culoarea ochilor.

— Poţi să vii cu mine, sugeră în cele din urmă. La Algeciras se poate sta bine. Ne-am vedea în fiecare zi. Departe de toate astea.

— Nu ştiu dacă vreau să te văd în flecare zi.

— Eşti o ţipă ciudată. Ciudată de nu se mai poate. Nu ştiam că voi, mexicanele, sunteţi aşa.


Yüklə 1,56 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin