Arturo Perez Reverte

Prea devreme pentru Pinto, se gândi de îndată; portughezul n-ar fi avut timp să organizeze treaba aia. Fata îl privea atent de parcă ar fi pândit o anumită reacţie pe care era interesată s-o observe. Corso se ridică.

— Cine eşti?

Era pentru a doua oară în mai puţin de douăsprezece ore când punea întrebarea asta, însă unor persoane diferite. Totul se complica nebănuit de repede. Cât despre ea, tânăra susţinu atât întrebarea cât şi privirea ce o însoţea fără să se tulbure. După câteva clipe îşi abătu privirea pe lângă Corso, undeva în gol. Sau poate spre cărţile aliniate pe jos.

— Asta nu contează – răspunse în sfârşit – Mai bine întrebaţi-vă unde-o fi cartea.

— Care carte?

Îl privi iar lung fără să-i răspundă, pe când el se simţea incredibil de tâmpit.

— Ştii prea multe – îi spuse fetei – Mai multe decât mine.

O văzu ridicând iar din umeri. Se uita la ceasul de la încheietura mâinii lui Corso, de parcă ar fi putut vedea ora pe el.

— Nu v-a rămas prea mult timp.

— Mă doare-n cot de cât timp mi-a rămas.

— Treaba dumneavoastră. Dar e un zbor Lisabona-Paris peste cinci ore, de la aeroportul Portela. Avem strict timpul necesar să ajungem acolo.

Dumnezeule! Corso se înfiora pe sub pardesiu, oripilat. Părea o secretară eficace, cu agenda în mână, amintindu-i şefului ei întâlnirile de peste zi în ordinea importanţei. Deschise gura să protesteze. O fi ea tinerică şi cu vino-ncoace şi cu ochii aceia neliniştitori. Dar fir-ar ea de vrăjitoare!

— De ce-ar trebui să plec acum?

— Fiindcă poate veni poliţia.

— N-am nimic de ascuns.

Tânăra surâse într-un mod greu de definit; părea să fi auzit un banc bun, însă foarte răsuflat. Apoi îşi săltă rucsacul pe umăr şi se despărţi de Corso, ridicând o mână cu palma deschisă în chip de rămas-bun.

— O să v-aduc tutun la închisoare. Deşi, în Portugalia, nu se găseşte marca pe care o fumaţi.

Ieşi în grădină nemaiaruncând nici măcar o privire în urmă. Corso fu pe punctul să se ia după ea, ca s-o oprească. Atunci văzu ce era în şemineu.

După primul moment de stupoare, se apropie încet; poate încă mai voia să le dea o şansă evenimentelor, ca să se desfăşoare în limite raţionale. Dar când ajunse în faţa vetrei, putu să constate, sprijinit de poliţa de sus, că unele dintre acele evenimente erau ireversibile. De exemplu: în scurtul răstimp dintre noaptea dinainte şi dimineaţa aceea, perioadă infimă în comparaţie cu conţinuturile lor seculare, bibliografiile despre cărţi rare deveniseră deja depăşite. Din Cele Nouă Porţi nu mai erau trei exemplare cunoscute, ci doar două. Al treilea, sau mai bine zis ce rămăsese din el, se vedea încă fumegând în cenuşă.

Îngenunche, încercând să nu atingă nimic. Copertele, desigur din pricina legăturii în piele, erau mai puţin arse decât paginile. Două dintre cele cinci nervuri ale cotorului rămăseseră intacte, iar pentaclul era ars doar pe jumătate. Foile arseseră aproape complet; abia de rămâneau câteva margini perpelite, cu fragmente de tipar. Corso întinse mâna spre resturile calde încă.

Scoase o ţigară şi şi-o anină de buze, neaprinsă. Ştia cum erau aşezate lemnele în vatra şemineului, fiindcă le văzuse în seara trecută. După aspectul cenuşilor – cea de lemn ars era sub aceea a cărţii, şi nimeni nu zgândărise jăraticul – deduse că focul arsese până se stinsese singur cu cartea deasupra, îşi amintea că provizia de lemne pe care o văzuse ar fi putut arde vreo patru-cinci ore; iar căldura rămasă dovedea un foc stins cam după tot atâta timp. Toate astea însumate dădeau un răstimp de opt până la zece ore: deci cineva l-a aprins între orele zece şi miezul nopţii, înainte de a pune cartea deasupra. Iar cine o făcuse nu mai zăbovise să răscolească prin jăratec.

Corso înveli în nişte ziare vechi toate resturile pe care le putu salva din vatră. Fragmentele de pagini erau rigide şi sfărâmicioase, aşa că operaţia îi luă destul timp. Făcând asta, observă că paginile şi copertele arseseră separat; cine le pusese în şemineu smulsese foile dintre coperte, ca să uşureze combustia.

După ce salvă tot ce se mai putea salva, aruncă o ultimă privire prin salon. Tomurile Virgiliu şi Agricola erau acolo unde le pusese Fargas: De re metallica la locul lui, aliniat lângă celelalte pe covor; Virgiliu pe masă, aşa cum îl lăsase bibliofilul când, ca un sacerdot gata să săvârşească sacrificiul, pronunţase formula sacramentală: „Cred c-o să-l vând pe ăsta”… Văzu o hârtie între paginile lui, aşa că deschise cartea. Era o chitanţă scrisă de mână, neterminată:

Victor Coutinho Fargas, cu buletinul de identitate nr. 3554712, domiciliat în Quinta da Soledade, şoseaua Colares, km. 4, Sintra.

Am primit suma de 800.000 de scuzi pe cartea aflată în proprietatea mea „Virgilius. Opera nune recens accuratissime câştigată… Veneţia, Giunta, 1544”. (Essling 61. Sander 7671). In-folio, 10, 587, l c, 113 xilografti. Completă şi în stare bună.

Cumpărătorul…

Nu găsi nici nume, nici semnătură; chitanţa nu apucase să fie validată. Corso puse la loc hârtia. Apoi închise cartea şi se duse în încăperea unde fusese seara trecută, ca să se asigure că nu rămâneau urme, hârtii cu numele lui sau altceva de genul acesta. Culese şi mucurile din scrumieră, punându-le în buzunar, învelite în altă bucată de ziar. Mai zăbovi puţin, uitându-se peste tot; paşii îi răsunau în casa pustie. Nici urmă de proprietar.

Trecând din nou pe lângă cărţile aliniate pe jos, se opri îmboldit de ispită. Prea lesnicios: o pereche de elzevire rare în format mic, uşor de ascuns, îi făceau grozav cu ochiul; însă Corso era un tip cu glagorie. Dacă lucrurile luau o întorsătură urâtă, şterpeleala aceea nu făcea decât să complice totul. Aşa că, suspinând pe dinăuntru, îşi luă adio de la colecţia Fargas.

Ieşi prin glasvandul deschis în grădină, căutând-o pe fată, târându-şi picioarele prin frunzele uscate de pe alee. O găsi aşezată pe nişte trepte ce duceau spre iaz, în zvonul apei vărsate zgârcit de îngerul dolofan pe suprafaţa verzuie, acoperită cu plante plutitoare. Privea iazul cu un aer absorbit, şi abia zgomotul paşilor lui o smulse din contemplare, făcând-o să se întoarcă.

Corso puse taşca pe ultima treaptă, asezân-du-se lângă fată. Apoi îşi aprinse ţigara pe care şi-o aninase încă din casă de buza de jos. Trase fumul în piept cu capul aplecat pe când arunca chibritul. Atunci se întoarse spre tânără.

— Acum povesteşte-mi totul.

Nescăpând iazul din ochi, ea făcu un suav gest de negaţie cu capul. Deloc brusc, deloc neplăcut. Dimpotrivă, mişcarea capului, bărbia şi colţurile gurii păreau dulci şi gânditoare, ca şi cum prezenţa lui Corso, trista şi neîngrijita grădină, zvonul apei ar fi mişcat-o în mod deosebit. Cu scurta de pe ea şi cu micul rucsac atârnat încă în spate părea incredibil de tânără; aproape lipsită de apărare. Şi foarte obosită.

— Trebuie să plecăm – zise, cu o voce atât de scăzută încât Corso abia de-o auzi – La Paris.

— Înainte spune-mi ce legătură ai cu Fargas. Cu toate astea.

Dădu din nou din cap, pe tăcute. Corso slobozea fumul din piept. Era atâta umezeală în aer, încât norişorul rămase plutind în faţa lui, condensat, înainte de a se destrăma încetul cu încetul. Se uită la fată.

— II cunoşti pe Kochefort?

— Rochefort?

— Sau cum s-o fi numind. Un tip smead, cu o cicatrice. Azi-noapte bântuia pe-aici – pe măsură ce vorbea, Corso simţea cât de stupide erau toate astea. Făcu o mutră incredulă, nemaifiind sigur nici pe propriile-i amintiri – Ba chiar am vorbit cu el.

Tânăra scutură iar din cap că nu, nedezli-pindu-şi ochii de iaz.

— Nu-l cunosc.

— Atunci ce cauţi aici?

— Veghez asupra dumitale.

Corso îşi privi vârfurile pantofilor, frecându-şi mâinile amorţite. Şopotitul apei în iaz începea să-l calce pe nervi. Duse degetele la gură, ca să tragă ultima dată din ţigara al cărei sâmbure de foc era gata să-i ardă buzele. Gustul ei era amar.

— Eşti nebună, fetiţo.

Aruncă chiştocul, uitându-se la fumul ce se risipea sub ochii lui.

— Mai rău ca o capră – adăugă.

Ea rămase tot tăcută. După încă un moment, Corso scoase din buzunar sticluţa lui plată cu gin şi trase o duşcă bună, neoferindu-i. Apoi se uită din nou la ea.

— Unde-i Fargas?

Întârzie puţin cu răspunsul; căutătura ei era tot absorbită, pierdută, în sfârşit, făcu un gest cu bărbia.

— Acolo.

Corso îi urmări privirea, în iaz, sub firul de apă care ţâşnea din gura îngerului mutilat şi cu ochii goi, silueta imprecisă a unui trup omenesc plutea cu faţa în jos printre plantele acvatice şi frunzele moarte.

Librarul din rue Bonaparte „Dragă prietene – zise Athos cu gravitate – Adu-ţi aminte că morţii sunt singurii pe care nu mai rişti să-i întâlneşti pe acest pământ.”

Al. Dumas, Cei trei muşchetari.

Lucas Corso ceru încă un gin tolănindu-se, mulţumit, pe spătarul scaunului de răchită. Era plăcut la soare pe terasă, în dreptunghiul de lumină împrejmuind mesele cafenelei Atlas, pe rue De Buci. Era una din dimineţile acelea luminoase şi reci, când malul stâng al Senei colcăie de samurai dezorientaţi, de anglo-saxoni cu pantofi de sport şi biletele de metrou printre paginile vreunei cărţi de Hemingway, de doamne cu sacoşa plină de baguettes şi lăptuci şi de zvelte galeriste cu nas operat estetic în drum spre cafeluţa pauzei de lucru. O tânără foarte atrăgătoare privea vitrina unei mezelarii de lux, la braţul unui domn matur şi elegant, cu mutră de anticar sau de proxenet; de nu cumva era şi una şi alta. Mai erau pe acolo o Harley Davidson cu cromurile strălucind, un foxterier prost dispus legat de uşa unui magazin cu vinuri scumpe, un tânăr cu cozi de husar care cânta la flaut la intrarea unei boutique. Iar la masa de alături era o pereche de africani foarte bine îmbrăcaţi, care se sărutau pe gură fără grabă, de parcă aveau tot timpul din lume la dispoziţia lor, şi proliferarea nucleară, sida, stratul de ozon erau anecdote fără importanţă în dimineaţa aceea de soare parisien.

O văzu apărând la capătul străzii Mazarin, dând colţul spre cafeneaua unde el aştepta; cu aspectul ei de băiat, cu scurta deschisă peste blugi, cu ochii ca două semnale luminoase pe faţa bronzată, vizibili de la distanţă, prin tot puhoiul de lume, sub strălucirea soarelui care năpădea strada. Al dracu' de frumuşică, ar fi zis negreşit Flavio La Ponte, dregându-şi vocea în timp ce oferea privirii profilul lui cel bun, unde barba îi era ceva mai deasă şi mai cârlionţată. Dar Corso nu era La Ponte, aşa că nici nu zise, nici nu gândi nimic. Se mulţumi să-l privească ostil pe chelnerul care tocmai aşeza paharul cu altă marcă de gin pe masă – pas d'Bols, m'sieu – şi să-i pună în palmă preţul exact de pe nota de plată – serviciu compris, băiete – înainte de a continua s-o vadă apropiindu-se pe fată. In privinţa asta, era vaccinat: Nikon îi lăsase deja în burtă o bortă cât împuşcătura cu alice. Şi îi era destul. Pe de altă parte, Corso nu era deloc prea sigur că avea un profil mai avantajos decât ălălalt, sau că-l avusese vreodată. Şi zău dacă-i păsa.

Îşi scoase ochelarii ca să-i şteargă cu batista. Gestul lui transformă strada într-o succesiune de contururi estompate, de siluete cu chip vag. Una din ele continua să se detaşeze de celelalte şi pe măsură ce se apropia se profila tot mai bine, deşi nu ajunse nicidecum la claritate completă: părul scurt, picioarele lungi, tenişii albi dobândiră contururi proprii într-o dificilă şi imperfectă focalizare când ajunse lângă el, aşezându-se pe scaunul liber.

— Am văzut magazinul. E la câteva case de-aici.

Îşi puse ochelarii şi o privi, fără să răspundă. Călătoriseră împreună de la Lisabona. Bătrânul Dumas ar fi scris ca prin urechile acului, descriind modul cum scăpaseră din Sintra îndreptându-se spre aeroport. De acolo, cu douăzeci de minute înainte de decolarea avionului, Corso îi telefonase lui Ami'lcar Pinto ca să-i relateze punctul final al chinurilor bibliografice ale lui Victor Fargas şi anularea planului prevăzut, în privinţa banilor daţi deja, Pinto avea să primească încă o dată pe-atât, pentru tot deranjul, în pofida surprizei apelul telefonic îl sculase din pat – portughezul reacţiona destul de bine, cu termeni de genul nu ştiu de-a ce te joci, Corso, dar tu şi cu mine nu nc-am văzut azi-noapte la Sintra; nici azi-noapte, nici vreodată. Fără entuziasm, promise totuşi să facă cercetări discrete asupra morţii lui. Victor Fargas. Asta, când va afla oficial de ea; deocamdată nu ştia nimic şi nici n-avea chef să afle. Cât despre autopsia bibliofilului, Corso să se roage profund ca medicii legişti să declare că a fost sinucidere, în privinţa ipochimenului cu cicatrice, avea să-i strecoare descrierea, ca suspect, serviciilor de resort. Vor rămâne în legătură prin telefon şi îi recomanda călduros să nu viziteze Portugalia o lungă perioadă de timp. Ah, încă ceva – adăugă Pinto, când megafoanele anunţau deja zborul către Paris – Data viitoare, înainte de a compromite un prieten în eventuale omucideri, Corso să recurgă mai bine la mă-sa care l-a făcut. Telefonul înghiţea ultimul scud şi vânătorul de cărţi formulă un grăbit protest de nevinovăţie. Sigur, sigur, admise poliţistul. Aşa spun toţi.

Fata aştepta în sala de îmbarcare. Spre surprinderea zăpăcitului Corso, a cărui capacitate de a face conexiuni era în ziua aceea mult sub posibilităţile sale reale, desfăşurase o eficientă activitate care îi instala pe amândoi, fără timpi morţi, la bordul avionului. „Am primit o moştenire”, fu răspunsul ei când, văzând-o plătind încă un bilet pentru acelaşi zbor, Corso făcu câteva observaţii ranchiunoase despre strâmtorarea pe care i-o atribuise până atunci. Apoi, pe durata celor două ore cât ţinu zborul de la Lisabona la Paris, ea refuză să răspundă întrebărilor cu care o bombardă. Toate la timpul lor, se mulţumea să spună, privindu-l pe Corso pe furiş cu coada ochiului, înainte de a se cufunda în sine şi în norii pe care avionul îi lăsa în urmă, sub siajul de condensare a aerului rece pe aripi. Apoi adormise, sau se prefăcuse că doarme, cu capul pe umărul lui. După ritmul respiraţiei, Corso înţelese că era trează; somnul aparent nu era decât un recurs de circumstanţă ca să evite întrebări la care nu era dispusă, ori autorizată, să răspundă.

Oricine altul, în locul lui, ar fi soluţionat problema cu scandalul şi violenţa necesare, însă el era un lup răbdător, bine dresat, cu reflexe şi instincte prădalnice. La urma urmei, fata era unica lui conexiune reală într-un context romanesc, de nejustificat, aberant. Şi-n plus, ajuns atât de departe cu scenariul, îşi asumase pe deplin caracterul de cititor calificat şi de protagonist pe care cineva, cel ce înnoda firele de partea ailaltă a covorului, pe reversul tramei, părea să i-l propună, făcându-i cu ochiul într-o manieră care asta nu era clar – putea fi dispreţuitoare sau complice.

— Cineva îmi joacă feste – rostise Corso, tare, la nouă mii de metri înălţime deasupra golfului Biscaya. Apoi se uită furiş la fată, pândind o reacţie sau un răspuns, dar ea stătea nemişcată, cu respiraţia calmă, dormind de-a binelea sau nedorind să-i audă comentariul. Plictisit de tăcerea ei, îşi retrăsese umărul; capul şovăi o clipă nemaisimţind sprijinul. Apoi o văzu suspinând şi aşezându-se mai bine, de data asta lipită de hublou.

— Bineînţeles că-ţi joacă – zise până la urmă, somnoroasă şi agasată, cu ochii tot închişi – Orice nătăfleţ şi-ar da seama.

— Ce-a păţit Fargas?

Nu răspunse imediat. Cu coada ochiului o văzu clipind des, uitându-se ţintă la spătarul din faţă.

— Doar ai văzut – zise, după încă un moment – S-a înecat.

— Cine a făcut asta?

Dădu din cap rar, într-o parte şi alta, şi rămase privind afară. Mâna ei stângă, fină şi brună, cu unghiile scurte şi fără ojă, lunecă lin pe braţul scaunului. Gestul se opri în sfârşit, de parcă degetele ar fi atins un obiect invizibil.

— Nu contează.

Corso avu un rictus; părea că vrea să râdă, dar nu asta făcu. Se mulţumi să-şi arate un canin.

— Pentru mine contează. Şi încă mult. Fata dădu din umeri. Nu-i interesau aceleaşi lucruri, era semnificaţia acelui gest. Sau nu în ordinea aceea. Corso insistă:

— Care-i rolul tău în povestea asta?

— Ţi-am mai spus. Să am grijă de tine.

Se întorsese spre el, privindu-l cu tot atâta fermitate pe cât de evazivă fusese până atunci, îşi luneca din nou mâna oacheşă pe braţul scaunului ei, parcă dorind să micşoreze spaţiul care o despărţea de Corso. Ea toată era prea aproape, şi vânătorul de cărţi se retrase din instinct, r stingherit şi puţin descumpănit, în borta din stomacul lui, peste urma lăsată de Nikon, obscure senzaţii uitate se agitau neliniştite. Durerea revenea încet cu senzaţia ei de gol, pe când ochii fetei, muţi şi fără memorie, reflectau vechi fantasme pe care vânătorul de cărţi le simţea urcând la suprafaţa pielii.

— Cine te-a trimis?

Genele se abătură peste irişii lichizi, de parcă cineva ar fi dat o pagină. Nu mai era nimic acolo; doar golul. Fata îşi încreţea nasul, agasată.

— Mă plictiseşti, Corso.

Se întoarse spre hublou să privească peisajul. Marea pată albastră pătată de minuscule firicele albe părea a se surpa în depărtare, într-o linie galbenă cu ocru. Pământ la orizont. Franţa. Următoarea oprire, Paris. Sau capitolul următor, continuarea în numărul viitor. Final cu spada înălţată, inclusiv cu misterul rezolvat; un recurs de foileton romantic. Se gândi la Quinta da Soledade: apa izvorând din fântână, iazul, trupul lui Fargas printre plante acvatice şi frunze căzute. Imaginea îi produse un asemenea val de căldură încât se răsuci pe loc, incomodat. Se simţea, pe bună dreptate, un fugar. Absurd, oricum; nu fugea atât din proprie voinţă, ci fiindcă era silit.

Se uită la fată înainte de a încerca să se observe pe sine cu răceala necesară. Poate că nici nu fugea de, ci către. Sau scăpa de un mister ascuns în propriu-i bagaj. Vinul de Anjou. Cele Nouă Porţi. Irene Adler. Stewardesa zise ceva trecând pe lângă el, cu un surâs prostesc şi profesional, iar Corso o privi fără s-o vadă, cufundat în gânduri. Deie Domnul să afle dacă sfârşitul istorisirii era scris pe undeva, ori el însuşi era cel care îl redacta din mers, capitol cu capitol.

În ziua aceea nu mai schimbă nici o vorbă cu fata. Ajungând la Orly, hotărî să n-o mai bage în seamă, deşi o simţi păşind în spatele lui pe coridoarele aeroportului. La controlul actelor, după ce arătă buletinul lui de identitate, avu ideea să se întoarcă pe jumătate ca să vadă ce document folosea; dar nu-i reuşi stratagema. Nu distinse decât un paşaport îmbrăcat în piele neagră, fără mărci exterioare; european, de bună seamă, fiindcă alesese acelaşi punct de trecere rezervat membrilor Comunităţii. Ieşind în stradă, când Corso urcă într-un taxi şi tocmai dădea adresa obişnuită – la Louvre Concorde – fata se strecură pe locul de alături. Merseră în deplină tăcere până la hotel, unde ea i-o luă înainte, coborând din maşină şi lăsându-l să plătească drumul. Şoferul n-avea să-i dea restul, ceea ce îl mai întârzie puţin pe Corso, până reuşi să schimbe o bancnotă. Când, în sfârşit, traversă vestibulul, ea se înscrisese deja în registru şi se îndepărta precedată de un băiat de serviciu care îi ducea rucsacul. II salută din mers cu mâna, înainte de a intra în ascensor.

— E un magazin foarte drăguţ. Librăria. Replinger îi zice. Autografe şi documente istorice. Şi e deschis.

Îi făcuse un gest de refuz chelnerului îndatoritor şi se apleca puţin spre Corso, peste masă, pe terasa de pe rue De Buci. Transparenţa lichidă a ochilor ei reproducea, ca o oglindă, scenele străzii care, la rândul lor, se reflectau în vitrina localului.

— Am putea merge chiar acum.

Se reîntâlniseră la micul dejun, când Corso citea ziarele lângă una din ferestrele ce dădeau în piaţa Palais Royal. Ea dădu bună dimineaţa, aşezându-se la masă ca să devoreze cu poftă feliuţele subţiri de pâine prăjită şi Ies croissants. Apoi, cu un cerculeţ de cafea cu lapte pe buza de sus, ca o fetiţă mulţumită, se uită la Corso:

— Cu ce începem?

Şi iată-i acolo, la câteva case distanţă de librăria lui Achille Replinger, pe care fata se oferise s-o localizeze pe post de cercetaş, în timp ce Corso îşi bea primul gin din ziua aceea, presimţind că n-o să fie ultimul.

— Am putea merge chiar acum – repetă ea. Corso mai zăbovi oleacă. Visase pielea ei oacheşă în umbrele unei înserări; o ducea de mână pe fată printr-o stepă pustie, la marginea căreia se înălţau coloane de fum, vulcani clocotind în erupţie. Uneori întâlneau câte un chip grav, un soldat într-o armură plină de praf, care îi măsura în tăcere, distant şi rece, ca mohorâţii troieni din Hades. Stepa se întuneca la orizont, coloanele de fum deveneau tot mai dense şi se ghicea un avertisment în expresia imperturbabilă, fantomatică, a războinicilor morţi. Corso vru să scape din acel loc. O trăgea pe tânără de mână, ca să n-o lase acolo, dar aerul era tot mai gros şi mai fierbinte, irespirabil, întunecat. Fuga lor se sfârşi cu o cădere interminabilă spre pământ, ca o agonie proiectată cu încetinitorul, întunericul ardea ca un furnal. Singura legătură cu exteriorul era mâna lui Corso, unită cu a ei în sforţarea de a înainta cu orice preţ. Ultimul lucru pe care îl mai simţi fu apăsarea acelei mâini, slăbind pe când se prefăcea în cenuşă. Iar în faţă, în beznele închise peste pustiul arzător şi peste conştiinţa lui, nişte pete albe, dâre fugare ca fulgerele, desenau silueta fantomatică a unui craniu descărnat.

Nu era plăcut să-şi aducă aminte. Ca să-şi şteargă de pe gâtlej cenuşa şi din ochi oroarea, Corso dădu de duşcă ginul şi o privi pe fată. Aştepta hotărârea lui, cuminte şi discretă ca o colaboratoare disciplinată, la curent cu instrucţiunile şefului. Incredibil de senină, îşi asuma cu naturaleţe ciudatul ei rol în naraţiune. Ba mai mult, citea în ochii ei o lealitate deconcertantă, inexplicabilă.

Când Corso se ridică în picioare, atârnându-şi de umăr taşca de pânză, ea îl imită. Coborâră fără grabă spre Sena. Fata mergea pe partea dinăuntru a trotuarului şi din când în când se oprea dinaintea vitrinelor magazinelor, atrăgân-du-i atenţia asupra vreunui tablou, desen sau volum. Se uita la toate cu ochi mari, cu o intensă curiozitate şi cu o umbră de nostalgie în colţurile gurii care zâmbea gânditor. Părea să caute urme ale ei înseşi în obiectele vechi; de parcă, în cine ştie ce ungher al memoriei sale, trecutul i se intersecta cu al celor câţiva supravieţuitori purtaţi până acolo în derivă, după fiecare naufragiu inexorabil al Istoriei.

Erau două librării faţă în faţă, de o parte şi de alta a străzii. Cea a lui Achille Replinger era foarte veche, cu exteriorul din lemn lăcuit şi cu o elegantă vitrină sub firma: Livres anciens, autographes et documents historiques. Corso îi spuse fetei să aştepte afară, iar ea ascultă fără să protesteze, îndreptându-se spre uşă, privi geamul vitrinei şi o văzu reflectată în el, pe deasupra umărului lui, în picioare pe trotuarul opus, observându-l.

Sună un clopoţel când deschise uşa. Erau acolo o masă de stejar, cărţi vechi pe rafturi, cadre speciale pentru cartoanele cu gravuri şi vreo duzină de vechi cartoteci de lemn cu conţinutul arhivat sistematic. Fiecare avea litere în ordine alfabetică, îngrijit caligrafiate şi vârâte în mici colţare de alamă. Pe perete, într-o ramă, un text autograf şi o legendă: Fragment din Tartuffe. Moliere. Şi trei gravuri bune: Dumas, între Victor Hugo şi Flaubert.

Achille Replinger stătea în picioare lângă masă. Era trupeş, cu tenul roşcat; un fel de Porthos cu o mustaţă groasă cenuşie şi o guşă la fel de groasă peste gulerul unei cămăşi cu cravată tricotată. Purta haine scumpe, dar părea şleampăt: haină englezească deformată în jurul taliei excesive şi pantaloni din flanel puţin lăsaţi pe vine, plini de cute.

— Corso… Lucas Corso – ţinea cartea de vizită cu recomandarea lui Boris Balkan între dege-tele-i groase şi puternice, încruntându-se – Da, ţin minte, m-aţi sunat ieri. Ceva în legătură cu Dumas.

Corso puse taşca pe masă şi scoase mapa cu cele cincisprezece pagini manuscrise ale Vinului deAnjou. Librarul le răsfiră dinaintea sa, arcuind o sprânceană.