Aspartamul este inclus în planul conspiraţiei planetare care vizează un genocid biologic

Transformarea Uniunii Europene într-un stat supranaţional, un pas crucial în instaurarea Noii Ordini Mondiale

de Mihaela Gheorghiu  Site-ul www.eurosceptic.ro  îl citează pe profesorul emerit de ştiinţe sociale, Anthony Coughlan, de la Trinity College din Dublin. Acesta prezintă, într-un articol intitulat „Veţi fi călcaţi în picioare” (These boots gonna walk all over you), modul în care se încearcă transformarea Uniunii Europene într-un stat supranaţional, prin impunerea Tratatului de la Lisabona împotriva voinţei europenilor.   Federaţia Europeană „Toate statele federale clasice, scrie Anthony Coughlan, care s-au format prin transferul puterii de la state constituente mici către o autoritate federală superioară, s-au dezvoltat într-o manieră treptată, aşa cum se întâmplă astăzi şi cu Uniunea Europeană. Germania federală, SUA, URSS, Canada si Australia secolului XIX sunt exemple clasice. Uniunea Europeană a dobândit însă puteri mult mai repede decât oricare dintre aceste state federale.   Principala diferenţă dintre aceste federaţii clasice şi noua Uniune este faptul că în acele state, popoarele vorbeau aceeaşi limbă şi împărtăşeau aceeaşi istorie, cultură şi solidaritate naţională, care le-au oferit o bază democratică şi au conferit legitimitate autorităţilor superioare. Toate statele stabile sunt întemeiate pe comunităţi în care oamenii vorbesc aceeaşi limbă şi se identifică unul cu altul drept un singur popor – „noi”. Pe de altă parte, în Uniunea Europeană nu există niciun popor „european”. Tratatul de la Lisabona reprezintă o încercare de a construi în mod artificial o federaţie europeană foarte centralizată, pornind de sus în jos, pe baza popoarelor Europei, fără informarea şi consimţământul liber exprimat al acestora. Dacă am fi avut o Federaţie europeană democratică şi acceptabilă, cerinţa constituţională minimă pentru ea ar fi fost ca legile ei să fie iniţiate şi aprobate de către reprezentanţii direct aleşi ai poporului, fie în Parlamentul unional, fie în cele naţionale. Din nefericire, nici Tratatul de la Lisabona şi nici Constituţia unională nu prevăd aşa ceva. Conferind mai degrabă indirect o constituţie noii Uniuni, Tratatul de la Lisabona reprezintă ceea ce premierul belgian Guy Verhofstadt numea „cheia de boltă a unui stat federal european”. Pentru elitele politice euro-federaliste, care au instrumentat vreme de decenii acest proces, aceasta reprezintă o împlinire a ceea ce Declaraţia Schuman din 1950, care întemeia Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, declara a fi “primul pas în Federaţia Europei”. Cele zece aspecte-cheie semnalate de Anthony Coughlan 1. Pentru a se masca amploarea schimbărilor, se va păstra numele de  Uniunea Europeană, dar Tratatul de la Lisabona modifică fundamental natura Uniunii. Cetăţenilor le este ascunsă astfel importanţa modificărilor. Acestea se vor realiza în trei trepte: • Acordarea unei personalităţi juridice Uniunii Europene, • Noua Uniune va înlocui atribuţiile şi instituţiile actualei Comunităţi europene, din domeniile politicii externe, justitiţiei şi afacerilor interne, • Europenii vor deveni efectiv cetăţeni UE, statut care va prevala asupra cetăţeniei naţionale.  2. Prin acordarea UE a unei personalităţi juridice, se crează un stat supranaţional, o uniune federală, cu cetăţeni unionali, în care statele membre sunt reduse la statutul de provincii sau regiuni. 3. Tratatul de la Lisabona permite noii Uniuni să acţioneze ca un stat în relaţia cu alte state şi cu proprii cetăţeni. Statele membre îsi vor păstra constituţiile naţionale, dar acestea vor fi subordonate noii Constituţii  UE, exact ca în fosta URSS. 4. Tratatul de la Lisabona transformă statutul actual de cetăţean al UE, care este complementar cetăţeniei naţionale, într-un statut suplimentar cetăţeniei naţionale, ceea ce înseamnă că toţi cei 500 de milioane de europeni vor avea automat o nouă cetăţenie, separată de cea naţională, cu drepturi şi obligaţii superioare acesteia. 5. Ca semn al transformării într-o uniune federală, se creează un Parlament unional pentru cetăţenii noii Uniuni. Actualii “reprezentanţi ai popoarelor statelor membre” devin “reprezentanţi ai cetăţenilor Uniunii”. 6. Se creează un cabinet de miniştri pentru noul stat. Conform noului cadru constituţional, aceştia vor trebui „să promoveze valorile Uniunii, să sprijine obiectivele ei şi să servească intereselor ei”. 7. Se creează functia de preşedinte al Uniunii. 8. Se creează un cod de drepturi civile pentru cetăţenii noii Uniuni. Acestea vor fi stabilite la nivelul Curţii unionale de justiţie şi vor fi impuse pe tot teritoriul Uniunii, astfel încât dacă, la un moment dat Uniunea va decide, spre exemplu, legalizarea „căsătoriilor” între homosexuali (există deja o propunere în acest sens) aceasta va deveni automat obligatiorie, pe tot cuprinsul Uniunii.  9. Parlamentele naţionale devin subordonate noii Uniuni. Deja Parlamentele naţionale şi-au pierdut o mare parte din putere, legislaţiile fiind „recomandate” de Uniune, adică cetăţenii care aleg aceste Parlamente şi-au pierdut dreptul de a decide cine le stabileşte legile. 10. Noua Uniune are dreptul să-şi acorde noi puteri. Profesorul Coughlan concluzionează: „Odată ratificat Tratatul de la Lisabona, nu văd nicio funcţie statală majoră, pe care să nu o aibă şi noua Uniune. Aceasta va putea să oblige statele membre să participe la războaie împotriva voinţei lor. Tratatul nu prevede că Uniunea ar putea merge la război, în timp ce statele membre s-ar putea abţine. Totuşi, noua Uniune va avea propriul guvern, cu ramuri legislative, executive şi juridice, propriul preşedinte, proprii cetăţeni şi cetăţenie, propriul cod al drepturilor omului, propria monedă, politici economice şi fiscale, posibilitatea de a încheia tratate internaţionale, propriul ministru de externe, corp diplomatic şi reprezentant la ONU, propriul cod penal şi un procuror general. Deja are simbolurile unui stat naţional, cum ar fi drapelul, imnul, motto-ul şi sărbătoarea anuală oficială.”

Noua Inchiziţie din Franţa este subvenţionată de stat şi susţinută de francmasonerie

de Letiţia Irma Thierry Bécourt este vice-preşedintele Federaţiei de Asociaţii şi Persoane Private pentru Libertatea de Conştiinţă din Franţa (Coordination des Associations & Particuliers pour la Liberté de Conscience). De-a lungul timpului s-a remarcat prin numeroasele sale acţiuni de demascare a abuzurilor comise de grupările anti-secte în numele protejării societăţii. Cea mai cunoscută lucrare a sa poartă titlul „Noua vânătoare de vrăjitoare” (La nouvelle chasse aux sorcières) şi realizează o paralelă între metodele Inchiziţiei şi modul de acţiune al unor organizaţii franceze contemporane, precum „Uniunea Naţională a Asociaţiilor de Apărare a Familiilor şi Indivizilor Victime ai Sectelor” (UNADFI) şi „Asociaţia pentru apărarea familiei şi individului” (ADFI). Redăm în continuare traducerea unei scrisori deschise pe care Thierry Bécourt a trimis-o în 2005 către UNADFI. Scrisoare deschisă către „Uniunea Naţională a Asociaţiilor de Apărare a Famililor şi Indivizilor Victime ai Sectelor” (UNADFI) de Thierry Bécourt   ”Lucrarea Scrisoare către secta adversară a sectelor, apărută în 1997 sub egida universităţii A. Morelli din Bruxelles, a avut un puternic ecou în întreaga lume universitară şi în rândul apărătorilor libertăţii de gândire. Cartea urmărea să tragă un semnal de alarmă cu privire la modul de funcţionare al grupurilor de presiune anti-secte, printre care UNADFI este un vârf de lance. Acestea pun în pericol valorile unei societăţi democratice şi îşi bazează acţiunile pe lipsa unei culturi religioase. Cum este posibil ca UNADFI, finanţată în proporţie de 90% de guvernul francez, să pretindă că apără valorile republicane, utilizând principii care sunt anti-democratice? Mai este nevoie să reamintim că democraţia acordă suveranitate cetăţenilor, respectând egalitatea şi dreptul acestora la libertatea de conştiinţă? Cum se explică faptul că francmasoneria, care pretinde că este fondată pe aceleaşi principii republicane, a luat sub tutela sa această asociaţie? Cum se explică faptul că UNADFI şi simpatizanţii ei afirmă că acţionează în interesul statului francez şi aleg totuşi calea discriminării şi a intoleranţei, exact în momentul în care în Franţa se înfiinţează „Înalta autoritate pentru lupta împotriva discriminării şi pentru egalitate” (La Haute Autorité de Lutte contre les Discriminations et Pour l’égalité) şi suntem în prag de a sărbători o sută de ani de când a intrat în vigoare „Legea din 1905” (privind separarea Bisericii de Stat)?  Să fie vorba tot despre paradoxul francez? Cu un an în urmă citeam în publicaţia oficială a UNADFI – Bula (Bulle) – un articol semnat de A. Thiard, preşedinte onorific al „Asociaţiei pentru apărarea familiei şi individului” din Paris (ADFI): ,,Analizând sectele, scrie el, le recunoaştem după faptul că pun în practică metode totalitare. Pretenţia sectelor, încurajată în unele ţări, de a fi considerate nişte ,,mişcări religioase” arată că situaţia în ziua de azi este mai rea decât acum opt ani (de când datează un Raport parlamentar pe această temă). Existenţa sectelor constituie un exemplu flagrant cu privire la ceea ce poate o societate să încălzească la sânul ei: pungaşi, escroci, şarlatani, exploatatori etc. Aceste „corpuri străine” atacă prin metodele lor totalitare însăşi esenţa şi integritatea omului şi valorilor unei societăţi democratice”. Există oare vreun exemplu mai clar de instigare la respingere, la discriminare, la denunţ şi la violenţă decât acesta? Iar acest gen de discurs este considerat de guvernul francez a fi de utilitate publică. Nu ne miră că un organism guvernamental, subordonat primului ministru al Franţei, „Misiunea interministerială de vigilenţă şi luptă contra deviaţiilor sectare” (MIVILUDES) instigă cetăţenii să sesizeze orice „activităţi neconvenţionale” – o veritabilă invitaţie la denunţ, deghizată în operă de salvare a populaţiei.     Celor care ştiu cu câtă lejeritate poate fi folosit cuvântul sectă pentru a-ţi acuza vecinii, părinţii, soţul sau pentru a câştiga un proces fără prea mare bătaie de cap, cât de uşor poate fi acuzat orice cetăţean, pe baza unui simplu zvon sau a unui singur denunţ, că este „sectant”, cât de  multe sunt victimele  acestor şacali, reacţia preşedintelui unei asociaţii recunoscută a fi de utilitate publică le dă fiori. Cum pot aceste grupări să pretindă că evaluează convingerile şi filozofia unei minorităţi atâta timp cât le abordează doar din perspectiva celor care le-au părăsit? Louis Pauwels lansa în 1996 conceptul de ,,spirit inchizitorial”; acţiunile acestor grupări de presiune arată că el nu a pălit încă în Franţa. Ar fi momentul ca aceste organe inchizitoriale să îşi aplice lor în primul rând, toate întrebările şi criteriile pe care le-au stabilit pentru cei care nu sunt conformi cu norma stabilită de ei. Cine spune normă, spune dogmă. De aici până la acuzaţia de erezie este doar un pas. Profesorul universitar Michel Tardieu va fi de acord cu noi, căci, spunea el, „nu există dogmă fără erezie, iar erezia reprezintă întotdeauna partea nevăzută a monedei”. În plus, se ştie că acest cuvânt (erezie) semnifică alegere. Este deci clar că inchizitorii moderni, bazându-se pe noile dogme, vânează ereticii exact ca pe vremuri. În mod incontestabil, UNADFI şi complicii săi se află în plin demers inchizitorial.  Nu poate fi deci vorba de exercitarea vreunei funcţii laice, republicane sau democratice. „Federaţia pentru Libertatea de Conştiinţă” şi celelalte asociaţii care îi împărtăşesc valorile au constatat pe parcursul anilor instalarea unui proces de normalizare a gândirii (în sensul de aducere la o normă, standardizare), în care UNADFI devine un instrument tot mai important. Ce anume am constatat? -   intervenţii asupra mediului familial prin intermediul unui lobby juridic, ajungându-se chiar până la cererea ca părinţilor în cauză să li se ia copiii, lucru ce contravine total cu rolul UNADFI de protector al familiei; -    răspândirea de zvonuri; -   constituirea de dosare personale pentru cei bănuiţi a fi „sectanţi” sau a avea legături cu o „sectă”,  în pofida legilor care protejează viaţa privată şi convingerile personale; -   tot felul de obstacole şi chiar refuzul autorităţilor de a verifica afacerile care au legătură cu UNADFI; -   susţinere din partea unor instanţe masonice, precum „Institutul de studiu şi cercetare masonică”; -   intervenţii în sistemul şcolar prin intermediul unor persoane care au făcut parte din „secte” şi au fost apoi convertite în membri militanţi ai UNADFI; -    judecarea unor credinţe minoritare; -    incitare la denunţ, inclusiv împotriva medicilor consideraţi a fi devianţi; -    refuzul de a respecta anumite legi, în special cele referitoare la comunicarea informaţiilor din dosar; -    susţinerea tezelor despre spălarea creierului fără niciun fel de probă; -    stigmatizarea oricărui individ care pune sub semnul întrebării societatea de consum. UNADFI şi sateliţii săi sunt clienţi fideli ai tribunalelor. Directorii lor nu ascund şi nu ezită să afirme cu un oarecare orgoliu: „Din 1994, anul în care am fost numit preşedinte al acestei asociaţii, a trebuit să răspund la nouă citaţii, dintre care opt au fost în favoarea mea (conform revistei „Sectele manipulează”).” Trebuie menţionat că până în prezent, justiţia nu a făcut altceva decât să se alinieze opiniei generale propagate de media şi să protejeze fraudele acestor grupuri de presiune. De altfel, în opinia ADFI, o mişcare care se apară trebuie să fie prezentată ca fiind autoarea propriei intimidări. Presa trebuie să scrie că „sectele” îşi atacă detractorii, iar „victimele” sunt instigate de ADFI să ceară ajutor justiţiei, pentru a condamna „secta” că a intervenit în problemele lor familiale. Asociaţia îi sugerează „victimei” să se constituie în parte civilă şi se oferă să îi acorde sprijin juridic, evident contra cost. În ciuda tuturor acestor subterfugii, UNADFI totalizează ea singură un număr însemnat de condamnări şi face la momentul actual obiectul unor numeroase procese. Printre ele se află chiar o sentinţă care a decis dizolvarea UNADFI. Dar în cea mai mare parte a cazurilor, fie că „victimele” aleg sau nu să facă jocul  UNADFI, ele sunt singurele care ajung să fie găsite vinovate şi nu asociaţia.    UNADFI este atât de închisă în bula ei, în mod ironic acesta este şi numele publicaţiei UNADFI, încât deşi refuză să se deschidă faţă de ceea ce este în  exterior, stigmatizează tot ce nu este inclus în ea. Conform viziunii UNADFI, membrii acestor minorităţi, care în alte contexte sunt considerate medii creativ-culturale, suferă de devieri psihologice, sunt  potenţiali bolnavi care necesită îngrijire medicală în centre specializate, pentru a fi readuşi pe „calea cea bună”. Istoria ne oferă numeroase exemple de comunităţi (cum ar fi cele evreieşti sau arabe), despre care se spunea că au ,,sânge impur” şi de aceea trebuiau să fie izolate. S-a vorbit mult despre modul în care acţiunile grupărilor anti-secte dăunează armoniei sociale. Însuşi termenul de „sectă” este în mod vădit discriminator şi distruge reputaţii şi vieţi, bazându-se numai pe o definiţie construită pe opinia publică. Şi atunci de ce astfel de grupări au atâta sprijin din partea puterilor statului? De ce MIVILUDES, o instituţie a statului, nu ia în considerare decât punctul de vedere al asociaţiilor anti-secte? De ce Statul refuză dialogul, cu excepţia câtorva (puţini) oficiali conştienţi de existenţa acestui sistem inchizitorial? Unde sunt victimele despre care se vorbeşte? Care este numărul lor exact? În ciuda  numeroaselor noastre cereri nu ne-a fost dată nicio cifră. De ce în ciuda faptului că au atât de puţini membri, „sectele” sunt prezentate ca un flagel naţional? De ce acest refuz de a dialoga, de ce această dogmă impusă? De ce această intoleranţă? De ce această impunere a unui unic model „corect” de viaţă? UNADFI şi această vânătoare de vrăjitoare instaurată în Franţa sunt dovada unei societăţi ierarhizate, care, deşi aflată în evidentă transformare, refuză să şi-o asume. Aşa că se lansează într-o adevărată luptă împotriva tuturor celor care dau dovadă de creativitate, marcându-i cu eticheta de „sectanţi”, în timp ce aceştia lucrează pentru trezirea conştiinţelor. Este o luptă împotriva fiinţei umane aflate în permanentă evoluţie, pentru a-i impune, ca fiind singurele valabile, valori deja depăşite. Totuşi, istoria ne-a arătat că nu ne putem opune îndelung la ceea ce este corect din punct de vedere filozofic şi spiritual, că nu putem rămâne impermeabili noilor convingeri şi descoperiri terapeutice. Este timpul ca „Înalta Autoritate pentru Lupta Împotriva Discriminării şi pentru Egalitate” să ia măsuri faţă de aceste atacuri la adresa democraţiei. Aceste acte de discriminare îi consideră pe membrii creativi ai societăţii noastre ca fiind nişte devianţi care trebuie arătaţi cu degetul şi pentru care principiile statului de drept nu sunt valabile; pentru ei sunt create legi totalitare şi măsuri excepţionale. Facem aşadar un apel solemn către toţi: cadre universitare, jurişti, instituţii publice şi alţi factori de decizie pentru ca ei să îşi reconsidere, cu toată obiectivitatea de care pot da dovadă, poziţia faţă de această problemă spinoasă şi delicată. Este timpul să punem capăt acţiunilor acestei perfide Inchiziţii, înainte de a-i sacrifica pe toţi creatorii din ţara noastră şi de a distruge ultima fărâmă de democraţie care ne-a mai rămas.”