Aspecte ale istoriei bisericii

PĂRINŢII BISERICII ŞI VECHIUL TESTAMENT^

Celebra frază a lui Augustin poate fi luată ca şi o atitudine tipică a întregului patristic faţă de Vechiul Legământ. Novum Testamentum in Vetere latet. Vetus Testamentum in Novo Patet. Noul Testament este o împlinire sau o realizare a celui Vechi. Hristos Iisus este Mesia cel profeţit de profeţi. În El sunt împlinite toate promisiunile şi aşteptările. Legea şi Evanghelia aparţin una alteia. Nimeni nu poate pretinde că este un urmaş al lui Moise decât numai dacă crede că Iisus este Domnul. Oricine care nu recunoaşte pe Iisus ca şi Mesia, Unsul Domnului trădează prin urmare Vechiul Legământ. Numai Biserica lui Hristos ţine acum adevăratele chei ale Scripturii, adevărata cheie a profeţiilor Vechiului. Toate aceste profeţii sunt împlinite în Hristos. Sfântul Iustin respinge sugestia că Vechiul Testament este o legătură care ţine împreună Biserica şi Sinagoga. Pentru el este adevărat chiar opusul. Toate pretenţile iudaice sunt respinse formal. Vechiul Testament nu mai aparţine evreilor. Aparţine numai Bisericii. Biserica lui Hristos este singurul Israel adevărat al lui Dumnezeu. Vechiul Israel a fost o Biserică nedezvoltată. Cuvântul „Scripturi” în folosinţa creştină primară a însemnat mai întâi de orice Vechiul Testament şi în acest sens evident acest cuvânt este folosit în Crez: „după Scripturi” adică după profeţiile şi promisiunile Vechiului Legământ.

Unitatea Bibliei
Vechiul Testament este citat copios de toţi scriitori primari. Chiar şi păgânilor mesajul mântuirii a fost prezentat în contextul Vechiului Legământ. Acesta a fost un argument din antichitate. Vechiul Legământ nu a fost distrus de Hristos ci reînnoit şi împlinit. În acest sens, creştinismul nu a fost o nouă religie ci cea mai veche religie. Noile „Scripturi” creştine au fost pur şi simplu încorporate în Biblia ebraică moştenită, ca şi împlinirea ei organică. Numai întregul Bibliei, ambele Testamente au fost privite ca şi o înregistrare adecvată a Revelaţiei creştine. Nu a existat nici o pauză între cele două Testamente, ci o unitate a iconomiei dumnezeieşti. Prima datorie a teologiei creştine a fost de a arăta şi explica în felul în care Vechiului Legământ a fost pregătirea şi anticipaţia a acestei Revelaţii finale a lui Dumnezeu în Iisus Hristos. Mesajul creştin nu a fost o simplă proclamaţie a anumitor doctrine, ci mai întâi o înregistrare a faptelor şi isprăvilor măreţe a lui Dumnezeu în veacuri. Este o istorie a conducerii dumnezeieşti culminând în persona lui Iisus Hristos pe care Dumnezeu L-a trimis ca să răscumpere pe poporul Său. Dumnezeu a ales Israelul pentru moştenire, ca să îi fie popor, să fie păstrător al adevărului Său şi numai acestui popor i-a fost încredinţat cuvântul lui Dumnezeu. Acum Biserica primeşte această moştenire sfântă.

Vechiul Testament ca şi înainte a fost privit ca şi o profeţie creştină, ca şi o „pregătire evanghelică.” Foarte de vreme anumite selecţii deosebite ale Vechiului Testament au fost compilate pentru folosirea misionarilor creştini. Testimonia Sfântului Ciprian este una din cele mai bune specimene de acest fel. Sfântul Iustin în Dialogul cu Trifon a făcut o încercare de a dovedii adevărul creştinismului numai din Vechiul Testament. Încercarea marcionită de a rupe Noul Testament de rădăcinile Vechiului Testament a fost condamnată şi i s-a rezistat viguros de marea Biserică. Unitatea ambelor Testamente a fost accentuată puternic şi agrementul lăuntric al ambelor a fost accentuat. A existat prea mult pericol de a citi prea multă doctrină creştină în scrierile Vechiului Testament. O perspectivă istorică a fost uneori obscurizată periculos. Dar a existat mult adevăr în toate aceste sârguinţe exegetice. A fost un sentiment puternic al conducerii dumnezeieşti prin veacuri.

Vechiul Testament ca şi Alegorie
Istoria interpretării Vechiului Testament în Biserica primară este unul dintre cele mai emoţionante dar stânjenitoare capitole din istoria doctrinei creştine. Cu Vechiul Testament grec, Biserica a moştenit o anumită tradiţie exegetică. Filon, un iudeu elinizat din Alexandria, a fost cel mai bun exponent al acestei sârguinţe precreştine de a păstra Vechiul Testament lumii păgâne. El a adoptat pentru îndeletnicirea sa o metodă particulară, cea a alegoriei. Filon nu a avut nici un fel de înţelegere a istoriei. Motivele mesianice au fost trecute deplin cu vederea sau ignorate în filosofia Bibliei. Pentru el Biblia era doar un sistem al filosofiei dumnezeieşti, nu atât de mult o istorie sacră. Evenimentele istorice prin ele însele nu aveau nici un interes şi nici o importanţă pentru el. Biblia era pentru el doar o singură carte, în care s-a eşuat să discearnă orice proges sau perspectivă istorică. A fost tratată mai mult ca o serie de parabole măreţe şi poveţe didactice intenţionate pentru a converge şi a ilustra anumite idei filosofice şi etice.

O astfel de extremă a metodei alegorice nu a fost niciodată acceptată de Biserică. Orişicum trebuie să recunoaştem o puternică influenţă a lui Filon asupra tuturor eseelor exegetice a primelor secole. Sfântul Iustin l-a folosit mult pe Filon. Pseudo-Barnaba (începutul secolului al doilea) a mers odată atât de departe încât a negat deplin caracterul istoric al Vechiului Testament. Tradiţiile filonice au fost preluate de şcoala creştină din Alexandria. Chiar şi mai târziu Sfântul Ambrozie a urmat în de aproape pe Filon în comentariile lui şi poate fi descris pe bună dreptate ca şi Philo latinus. Această exegeză alegorică a fost ambiguă şi greşită.

A trebuit mult timp până ce balanţa a fost stabilită sau restaurată. Nu trebuie să trecem cu vederea contribuţia pozitivă a acestei metode. Cel mai bun exponent al acestei exegeze alegorice a fost Origen şi influenţa lui a fost enormă. Am putea fi şocaţi de îndrăzneala şi autoritatea sa exegetică. El obişnuia să se citească prea mult pe sine în textul sacru. Ar fi o greşeală gravă să-l descriem ca şi filosof. El a fost mai întâi de orice un cărturar biblic, în mod sigur în stilul veacului său. El şi-a petrecut nopţi şi zile citind Biblia. Scopul său principal a fost să-şi bazeze doctrina şi teologia sa pe teren biblic. El a fost responsabil în mare măsură de puterea duhului biblic în toată teologia patristică. El a făcut mai mult decât un credincios de rând; el a făcut Biblia accesibilă. El a introdus permanent Vechiul Testament în predica sa. El l-a ajutat pe creştinul de rând să citească şi să folosească Vechiul Testament pentru edificarea lui. El a accentuat întotdeauna unitatea Bibliei, aducând ambele Testamente într-o relaţie mai strânsă. El a făcut o nouă încercare de a construi întreaga doctrină despre Dumnezeu pe baze biblice.

Limitaţile lui Origen sunt evidente. Contribuţia sa pozitivă a fost mult mai largă. Contribuţia sa pozitivă a fost mult mai largă. El a fost cel care i-a învăţat pe teologii creştini să meargă înapoi la inspiraţia textului sacru al Scripturilor. Linia sa a fost urmată mai de toţi Părinţii. Dar s-a confruntat cu o opoziţie puternică. Nu este destul loc să analizăm mai îndelung controversa între cele două şcoli exegetice din Biserica primară. Principalele trăsături sunt ştiute de toată lumea. Şcoala antiohiană stătea pentru „istorie,” alexandrinii mai mult pentru „contemplaţie.” Cu siguranţă că ambele elemente au fost aduse împreună într-o sinteză balansată.