Aspecte ale istoriei bisericii

Istorie sau predică
Principala prezumţie alexandrină este aceasta că, fiind inspirate dumnezeieşte, Scripturile trebuie să poarte în ele un mesaj universal, pentru toate naţiunile şi timpurile. Scopul lor era să arate acest mesaj, să descopere şi să predice toate aceste bogăţii de înţelepciune dumnezeiască care au fost înmagazinate providenţial în Biblie. Dincolo de litera Sfintei Scrieri există alte lecţii care trebuie să fie învăţate numai de cei avansaţi. În spatele revelaţilor multiple a lui Dumnezeu putem discerne Revelaţia, să înţelegem înseşi cuvântul lui Dumnezeu în toată splendoarea sa veşnică.

S-a afirmat că chiar şi atunci când Dumnezeu vorbea în anumite condiţii speciale exista întotdeauna ceva în Cuvântul Său care trecea de orice limitaţie istorică. Trebuie distins cu grijă între o profeţie directă şi una care se poate descrie ca şi aplicaţie. Multe din povestirile Vechiului Testament pot fi foarte instructive pentru un credincios chiar ş atunci când nici un fel de „prefiguraţie” deliberată a adevărului creştin nu a fost intenţionată de scriitori sfinţi. Principala presupoziţie a fost că Dumnezeu a voit ca Sfânta scriere să fie ghidul veşnic pentru toată umanitatea. Prin urmare a fost autorizată o aplicaţie sau o reinterpretarea Vechiului Testament.

Exegeza antiohiană a avut un interes special pentru înţelesul direct al vechilor profeţii şi poveşti. Principalul exponent al acestei exegeze „istorice” a fost Teodor de Mopsuestia cunoscut mai simplu ca şi „Interpretatorul.” Deşi autoritatea sa a fost grav compromisă de condamnarea sa pentru doctrine greşite, influenţa sa asupra exegezei creştine a Vechiului Testament a fost destul de considerabilă. Această „exegeză” istorică a fost adesea în pericolul de a-i lipsi înţelesul universal al Revelaţiei dumnezeieşti de supraaccentul pe aspectele locale şi naţionale ale Vechiului Testament. Mai mult, a pierde perspectiva sacră, a trata istoria Vechiului Testament ca şi când ar fi istoria unui singur popor între naţiunile pământului şi ca şi o istorie a singurului adevărat Legământ al lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Hrisostom a combinat cele mai bune elemente ale ambelor şcoli în sârguinţele lui exegetice. El a fost un cărturar antiohian, dar a fost în multe aspecte un urmaş al lui Origen. Alegoriile pot fi greşite. Nu trebuie trecut cu vederea înţelesul „tipic” al evenimentelor. Instituţiile şi personalităţile Vechiului Testament au fost „tipuri” sau „prefigurări” ale lucrurilor ce vor venii. Istoria a fost profetică. Evenimentele însele profetizau, ele au punctat şi încă punctează la ceva diferit, dincolo de sine. Părinţii primari pot fi cu greu descrişi ca şi „funamentalişti.” Ei umblau întotdeauna după adevărul dumnezeiesc, după mesajul dumnezeiesc care este ascuns sunt coperta cuvântului. Crezul în inspiraţie putea descuraja tendinţa fundamentalistă. Adevărul dumnezeiesc nu poate fi redus la litera Scrierii Sfinte. Unul dintre cele mai bune specimene de exegeză patristică a fost Hexaimeronul Sfântului Vasile care a reuşit să aducă înainte adevărul religios al povestirii biblice a creaţiei cu o balanţă reală şi cu o moderaţie sănătoasă.

Vechiul Testament şi Cultul Creştin
Atitudinea patristică faţă de Vechiul Testament a fost reflectată în istoria cultului creştin. Rădăcinile iudaice ale liturghiei sunt evidente. Întreg sistemul cultului public creştin a fost legat în de aproape de practica sinagogii. Psalmii au fost moşteniţi de la evrei şi ei au devenit un model al întregii imnografii a Bisericii primare. Psalmii formează scheletul slujbelor creştine până acum. Ei au fost baza întregii literaturi devoţionale în zilele vechi.

Studentul cultului public din Biserica Ortodoxă Orientală ar fi impresionat de mărimea referinţelor, aluziilor şi a imaginilor din Vechiului Testament în toată slujbele şi imnele. Unitatea celor două testamente este accentuată pretutindeni. Motivele Biblice sunt supraabundente. Multe imne sunt numai variaţii pe modelul cântecelor Vechiului Testament, de la Cântarea lui Moise la trecerea prin Marea Roşie şi până la cântecele lui Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. La marile praznice sunt numite şi desemnate spre a fi citite multe lecţii din Vechiul Testament pentru a accentua că desăvârşirea creştină nu a fost decât a ceea ce a fost prefigurat şi preumbrit sau chiar profeţit de cei din vechime. În special în slujbele Săptămânii mari această pregătire a Vechiului Testament este accentuată particular. Tot cultul se bazează pe această convingere că adevăratul Legământ a fost unul şi că a existat un acord desăvârşit între profeţi şi apostoli. Tot acest sistem a fost stabilit în ultimul veac patristic.

Unul dintre cele mai pătrunzătoare exemple ale acestui biblicism devoţional este măreţul Canon mare al Sfântului Andrei Criteanul citit în Postul Mare. Este un îndemn puternic, o chemare la pocăinţă, compus cu o inspiraţie poetică reală şi bazat pe Biblie. Întreaga serie a păcătoşilor Vechiului Testament, atât pocăiţi cât şi nepocăiţi sunt amintiţi. Poţi fi pierdut în acest val de nume şi exemple continue. Ne este reamintit cu putere că toată povestea Vechiului Testament aparţine creştinului. Suntem invitaţi să medităm din nou şi din nou la această minunată poveste a conducerii dumnezeieşti şi la încăpăţânarea şi eşecurile umane. Vechiul Testament este ţinut ca o mare comoară. Trebuie să menţionăm influenţa pe care a avut-o Cântarea Cântărilor asupra dezvoltării misticii creştine. Comentariul lui Origen la această carte a fost în opinia lui Ieronim cea mai bună compoziţie a lui, în care s-a depăşit pe sine. Comentariul mistic al Sfântului Grigorie de Nyssa la Cântarea Cântărilor este o mină bogată de inspiraţie creştină genuină.
Vechiul Testament ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu
S-a sugerat de mai multe ori că în Părinţii Greci mesajul creştin primar s-a elinizat prea mult. Trebui să fim destul de precauţi cu aceste declaraţii. În orice caz au fost Părinţii cei care au ţinut toate aceste comori ale Vechiului Testament şi le-au făcut moştenirea indispensabilă a Bisericii, în cult şi în teologie. Singurul lucru pe care nu l-au făcut este acesta: ei nu au ţinut cont de limitaţile iudaice. Sfânta Scriere a fost pentru ei o Revelaţie veşnică şi universală. Se adresează întregii umanităţi fiindcă s-a adresat tuturor naţiunilor de însuşi Dumnezeu chiar şi atunci când Cuvântul Dumnezeiesc a fost adresat de profeţi numai Poporului Ales. Înseamnă că se poate măsura adâncimea Revelaţiei Dumnezeieşti numai cu măsura unui timp trecut, indiferent cât de sfinte au fost acele vremuri. Nu este destul să fim siguri că evreii antici au înţeles şi au interpretat Scripturile într-un anume fel. Interpretarea nu poate fi niciodată finală. O nouă lumină a fost aruncată pe vechile revelaţii de Cel care a venit doar să împlinească şi să plinească Legea şi Profeţii. Scripturile nu sunt numai documente istorice. Ele sunt cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, mesajul dumnezeiesc faţă de toate generaţiile. Iisus Hristos este Alfa şi Omega Scripturilor, punctul culminant şi nodul Bibliei. Acesta este mesajul principal al Părinţilor Bisericii Universale despre Vechiul Legământ.