Astfel, nu numai că se descriu în continuare specii noi pentru ştiinţă într-un asemenea ritm încât cifrele pe care le avem în prezent (2000) la dispoziţie sunt de mult depăşite

Cubozoa
Cubozoarele sunt un grup mic (doar 16 specii) de celenterate cu poziţie sistematică discutabilă. Unii autori le consideră ca o clasă distinctă de celentarate, în vreme ce în alte clasificaţii apar incluse între scifozoare, grupul având valoare de ordin sau de subclasă.

Meduzele sunt de talie mică sau medie, rareori depăşind 10 cm lungime. Se recunosc relativ uşor datorită faptului că structura umbrelei este caracteristică, paralelipipedică. De umbrela înaltă atârnă patru grupe de tentacule cu cnidoblaste extrem de puternice, care face animalele necomestibile pentru cea mai mare parte a prădătorilor (există însă şi cazuri în care au fost observate broaşte ţestoase marine consumând fără probleme cubozoare...). Sistemul gastrovascular are simetrie tetraradiară iar gonadele sunt dispuse în lungul canalelor radiare care pornesc din stomac. Polipii sunt de talie foarte mică - 1-3 mm, cu tentaculele măciucate; în cazul unora dintre specii, acest stadiu nu se cunoaşte.

Cubomeduzele sunt specii pelgice de larg. Datorită unei “musculaturi” dublate de o reţea nervoasă mai densă sunt capabile să înoate mult mai energic în comparaţie cu alte tipuri de meduze. Astfel, meduzele din acest grup înoată cu o frecvenţă de 120-150 contracţii ale umbrelei pe minut, reuşind astfel să contracareze efectul curenţilor. Prada lor constă din zooplancton, mai ales copepode şi stadii larvare de crustacee.

Din punct de vedere sistematic, cubozoarele se împart în două ordine, incluzând fiecare câte o familie.

Ordinul Carybdeida. Familia Carybdeidae, cu 9 specii - Carybdea marsupialis este răspândită în Oceanul Atlantic (coastele Africii de vest dar şi Marea caraibilor), fiind întâlnită şi în Marea Mediterană; C. rastoni - în Marea caraibilor; Tamoya haplonema - în zona Pacificului, de pe coastele Californiei până în Australia şi Japonia; Tripedalia cystophora - întâlnită atât în Marea Caraibilor cât şi în mările din zona arhipelagului Filipinelor şi Japoniei.

Ordinul Chirodropida. Familia Chirodropidae include speci la care tentaculele se desprind de pe patru peduncule situate în “colţurile” umbrelei. In acest grup sunt incluse 7 specii. Chiropsalmus quadrumanus este o specie întâlnită pe tot globul, în zonele tropicale; Chiropsalmus quadrigatus este răspândită în zona indo-pacifică, din nordul Australiei până în Filipine; Chirodropus gorilla este răspândită în zona Africii de vest tropicale, meduza sa, de circa 15 cm fiind una dintre cele mai mari ale grupului.

Clasa Anthozoa
Include peste 4850 specii de celenterate tipic marine la care meduza lipseşte complet din ciclul de dezvoltare. Polipii au cavitatea gastrală compartimentată în loje şi interloje de septe simple sau perechi, multiplu de 4 sau de 6; tentaculele, dispuse pe unul sau mai multe şiruri în jurul discului peristomial sunt goale în interior, prevăzute sau nu cu pinule, iar numărul lor variază de la 8 la câteva zeci sau sute. Orificiul bucal are formă de fantă şi se continuă în interior cu un scurt faringe. La nivelul acestuia, se diferenţiază o zonă distinctă, cu ciliatura celulelor ectodermice dispusă spre exterior, care are formă de şanţ - sifonoglif - şi pe unde se evacuează apa în exces din cavitatea garstrală. Gonadele sunt de origine endodermică şi se găsesc plasate în pereţii unora dintre septe. Adesea polipii prezintă schelet calcaros, cu structură complicată; mai rar, scheletul este flexibil, de tip cornos. Antozoarele formează colonii extinse, caracteristice pentru mările şi oceanele tropicale - recifii de corali.

Din punct de vedere sistematic se disting trei subclase: Tetracorallia - cu forme exclusiv fosile, la care polipul era organizat pe tipul 4 (asemănător cu scifopolipii actuali, prezentând în plus un schelet calcaros cu patru sclerosepte); Octocorallia - la care polipul este organizat pe tipul 8 şi Hexacorallia, cu polipi organizaţi pe tipul 6.

Subclasa Octocorallia

Cuprinde circa 2300 de specii de anthozoare cu sau fără schelet; scheletul poate fi calcaros, neseptat la nivelul polipilor sau flexibil, format din substanţe cornoase sau chitinoase. La unele specii, în mezoglee apar sclerite. Numărul tentaculelor este de 8, acestea fiind prevăzute cu pinule. Orificiul bucal este sub formă de fantă, cu un singur sifonoglif; cavitatea gastrală împărţită în 8 loje: una dorsală - de origine ectodermică, una ventrală şi 6 laterale, în pereţii cărora se găsesc benzi de musculatură longitudinală. Loja dorsală, de origine ectodermică, nu prezintă benzi de musculatură longitudinală; loja ventrală are două astfel de benzi iar lojele laterale au câte una.

Scheletul poate fi reprezentat de simple sclerite dispuse într-un cenosarc gelatinos în care se află plasaţi polipii, poate să fie cornos sau calcaros. Formele cu schelet calcaros participă la formarea recifilor; formele cu schelet flexibil (gorgonarii) au de cele mai multe ori aspect de tufă ramificată într-un singur plan, în acest fel reuşind să exploateze la maximum curenţii subacvatici care antrenează planctonul. Formarea scheletului are loc similar: polipul tânăr îşi secretă la început o placă care se interpune între substrat şi discul de fixare, după care peste aceasta depune straturi succesive concomitent cu apariţia de noi indivizi prin înmulţiri vegetative. Astfel, fiecare polip va continua să dezvolte scheletul coloniei, acesta căpătând în final aspect ramificat. Scheletul dur sau cornos este acoperit la exterior de perisarc, la nivelul căruia cavităţile gastrale ale polipilor comunică prin intermediul unor canale.

Din punct de vedere sistematic, această subclasă se împarte în patru ordine: Alcyonaria, Gorgonaria, Pennatularia şi Helioporida.

Ordinul Alcyonaria

Grupul include cele 800 de specii grupate în alte clasificaţii în ordinele Stolonifera şi Alcyonacea. Sunt forme coloniale, sesile, cu sau fără schelet calcaros. Polipii sunt de talie medie.

Familia Cornulariida (Stolonifera) include specii coloniale la care oozoidul dă naştere unui stolon pe care prin înmugurire se formează polipi noi. Colonia are aspect de reţea pe suprafaţa substratului, din loc în loc apărând polipii. Exemple Cornularia sp., Clavularia sp.

Familia Tubiporidae este un grup cunoscut cu fosile încă din mezozoic. Polipii sunt coloniali, construindu-şi un schelet calcaros în formă de tub; colonia are aspect caracteristic de mănunchi de tuburi. La baza coloniei există un stolon bazal, de pe care se desprind polipii; aceştia cresc în dimensiuni, formându-şi schelete calcaroase; la diferite nivele ale coloniei, există septe calcaroese orizontale - tabulaţii, prin care cavităţile gastrale ale polipilor comunică. Tubipora musica este o specie indo-pacifică, frecventă în recifii de corali. Polipii au culoare verzuie, iar scheletul este brun-vişiniu.

Familia Alcyoniidae include forme la care polipii sunt înconjuraţi de un cenosarc gelatinos la nivelul căruia se găsesc sclerite calcaroase. Polipii sunt diferenţiaţi în autozoizi şi sifonozoizi, aceştia din urmă fiind indivizi care nu prezintă tentacule şi care au rolul de a întreţine un permanent curent de apă prin colonie. Alcyonidium palmatum, răspândit în Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic are colonia de circa 20 cm lungime, cu cenosarcul cu aspect de mână cu 5-6 degete pe care sunt înfipţi polipii.
Ordinul Gorgonaria.

Cu circa 1200 de specii coloniale, arborescente, ramificate în formă de tufă sau de evantai. Scheletul este cornos, flexibil, sau calcaros, învelit în cenosarc. Polipii prezintă dimorfism, existând şi la acest grup autozoizi şi sifonozoizi.

Subordinul Scleraxonia cuprinde 7 familii de octocoralieri cu schelet calcaros, cu aspect de tufă ramificată, care este învelit de cenosarcul coloniei; polipii se află în legătură unii cu ceilalţi printr-o reţea de canale situate în cenosarc. Cea mai cunoscută grupă din acest subordin este familia Coralliidae, la care scheletul calcaros are culoare roşu-orange. Corallium rubrum, odinioară larg răspândit în Mediterana a devenit în prezent rar din cauza exploatării pentru confecţionarea de obiecte de podoabă.

Subordinul Holaxonia, cu peste 10 familii, include formele cu schelet flexibil. Colonia are de regulă formă de evantai, dispunerea ei fiind perpendiculară pe direcţia curenţilor de apă, astfel că hrănirea se poate realiza în mod optim. Din acest grup face parte familia Gorgoniidae - cu specii cu aspect de tufă dispusă în evantai, colonia putând atinge dimensiuni de peste 1 m. Speciile acestui grup populează ape de adâncimi reduse: Gorgonia setosa şi G. verrucosa sunt specii comune în Marea Mediterana. In Marea Neagră reprezentanţii subordinului lipsesc.

Ordinul Pennatularia include circa 300 de specii actuale. Grupul este foarte vechi, unele opinii plasând originea lui în precambrian. Speciile din acest grup sunt lipsite de schelet, cu aspect caracteristic; astfel, prezintă o parte bazală, lipsită de polipi, care se fixează în sediment, de pe care porneşte un rahis pe care sunt dispuşi polipii. In vârful rahisului, se găseşte polipul terminal care prin înmugurire dă naştere celorlaţi polipi - colonia crescând în lungime. Dispoziţia polipilor diferă de la o specie la alta, de cele mai multe ori fiind dispuşi pe două şiruri paralele.

Veretillum cynamorium (familia Veretillidae) este răspândit în Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic; polipii sunt dispuşi neregulat pe un rahis cilindric. Genul Pennatula (familia Pennatulidae) cuprinde mai multe specii cu aspect de pană, răspândite în Marea Mediterană, Oceanul Atlantic şi Pacific. Pe rahis se găsesc dispuse la stânga şi la dreapta lame polipiere pe care se fixează polipii diferenţiaţi în autozoizi şi sifonozoizi. In Marea Neagră există un singur reprezentant al acestui grup - Virgularia mirabilis (familia Virgulariidae), la care rahisul este subţire şi alungit iar polipii sunt de talie mică. Este o specie rară în Marea Neagră, întâlnită doar în zonele unde se face simţită mai puţin influenţa apelor dulci aduse de râuri şi fluvii.

Subclasa Hexacorallia

Cuprinde specii exclusiv marine, cu polipi solitari şi coloniali, de talie mică, medie şi mare, cu sau fără schelet calcaros, organizaţi pe tipul 6. Tentaculele sunt numeroase, dispuse pe mai multe cercuri, în număr 6 sau de de multiplu de 6 şi nu prezintă pinule. Orificiul bucal în formă de fantă, cu două sau mai multe sifonoglife, se continuă cu un faringe de origine ectodermică (care nu este altceva decât proboscisul invaginat al hidrozoarelor sau scifozoarelor); cavitatea gastrală compartimentată în loje sau loje şi interloje de septe perechi (două septe delimitează în interior o lojă, între două loje succesive existând o interlojă); există însă şi specii la care septele nu sunt perechi - antipatarii. Numărul lojelor şi interlojelor este mare, modificându-se (crescând) odată cu vârsta. Modul de apariţie a septelor ce delimitează lojele şi interlojele este specific fiecărui grup de hexacoralieri, constituind criteriu de clasificaţie. La multe specii fiecărei loje îi corespunde un tentacul. Intre loje se disting şi la acest grup o lojă dorsală şi o lojă ventrală, lipsite de musculatură longitudinală în interior şi un număr variabil de loje laterale, care prezintă fascicule de musculatură longitudinală. Gonadele se dispun la baza septelor lojilor laterale. In pereţii corpului pot apare orificii - cinclide - pe unde ies la exterior filamente lungi, denumite aconitum, prevăzute cu baterii de cnidoblaste foarte virulente, folosite la apărare. In pereţii septelor, există ostii, care permit apei să circule între loje şi interloje.

Scheletul calcaros, secretat de ectoderm este deasemenea complex. Septele calcaroase - scleroseptele - apar întotdeauna în interloje, iar un sclerosept format din lama calcaroasă învelită de ţesut moale reprezentat de ectoderm, mezoglee şi endoderm este flancat de două sarcosepte formate din mezoglee şi endoderm. Scheletul calcaros are diferite forme şi dimensiuni, în funcţie de specie.

Reproducerea este sexuată, produsele sexuale fiind eliminate în masa apei în acelaşi timp (sincronizat). După fecundare rezultă larva planulă care se fixează pe substrat dând naştere polipului. Inmulţirea poate avea loc şi asexuat, prin înmugurire sau stolonizare.

Multe specii de hexacoralieri trăiesc în simbioză cu alge unicelulare de tipul zooxantelelor, care asigură o mare parte din aportul nutritiv, acesta fiind şi motivul pentru care o mare parte a speciilor de corali nu se dezvoltă decât în apele limpezi din primele zeci de metri adâncime, lipsind în zonele cu apă tulbure sau de la adâncimi mari.

In prezent sunt cunoscute peste 2500 de specii de hexacoralieri, răspândiţi mai ales în mările calde ale globului, şi împărţiţi în următoarele ordine: Actiniaria, Ceriantharia, Madreporaria, Coralliomorpharia, Zoantharia şi Antipatharia.
Ordinul Actiniaria

Cuprinde specii de talie mică, medie sau mare, uneori cu dimensiuni ce pot atinge 1,5 m (diametrul discului peristomial). Polipii sunt solitari, lipsiţi de schelet calcaros, semisesili.

Miscările pe care le fac aceşti polipi sunt posibile datorită puternicii musculaturi parieto-bazilare pe care actinarii o prezintă la nivelul discului de fixare. Cavitatea gastrală compartimentată în loje şi interloje. In ontogeneză, primele apar lojele dorsală, ventrală şi primele patru loje laterale. Ulterior, în interloje apar loje laterale de ordinul 2, 3, 4, etc, astfel încât la maturitate, polipul are un număr mare de loje şi interloje.

Cele peste 1000 de specii actuale se împart în numeroase familii distribuite în două subordine - Protantheae (cu specii primitive) şi Nyantheae, acesta din urmă subîmpărţit la rândul lui în infraordine: Boloceroidaria, Abasilaria, Mesomyaria, Endomyaria.

Cele mai multe specii de actinii sunt răspândite în mările şi oceanele calde ale globului, la adâncimi de câteva zeci de metri. Datorită condiţiilor sale particulare, în Marea Neagră nu au pătruns decât două specii de actinii care populează întregul bazin.

Actinothoe clavata (familia Aiptasiidae, suprafm. Metrioidea, infraord. Mesomyaria) este o actinie de până la 2 cm lungime, cu polipul verzui-oliv translucid când este adultă şi transparent când este tânăr, cu tentacule ascuţite şi de culoare gălbui. Este o specie euribată şi eurihalină, populând atât fundurile adânci cât şi apele de mică adâncime din apropierea ţărmurilor, formând uneori aglomeraţii. Actinia equina (familia Actiniidae, suprafam. Actinoidea, infraord. Endomyaria) este cea mai răspândită actinie din mările circumeuropene. Polipul poate atinge până la 5 - 6 cm diametru, are culoare verde-oliv sau roşcat, discul adeziv prezentând un inel violet sau roşcat. Este o specie caracteristică asociaţiei dominată de midii (Mytilus galloprovincialis) întâlnindu-se în zona infralitorală pe fundurile stâncoase, formând populaţii mari.
Ordinul Ceriantharia

Cuprinde circa 50 de specii cu aspect vermiform, de talie medie sau mare, semisesile, fără schelet calcaros care trăiesc pe funduri nisipoase sau mâloase înfipte în sediment. Corpul este protejat de un tub căptuşit cu o secreţie mucoasă secretată de ectoderm, secreţie pe care se lipesc diverse particule. In jurul orificiului bucal se dispun două şiruri concentrice de tentacule, uneori dungate, viu colorate, grupate în tentacule bucale şi tentacule laterale sau periferice. De regulă tentaculele bucale sunt orientate superior, în vreme ce tentaculele laterale stau pe sol. Faringele prezintă un singur sifonoglif, în dreptul lojei dorsale. La acest grup, în partea inferioară a corpului se găseşte un mic orificiu (por) al cărui rol este acela de a elimina apa din cavitatea gastrală. Septele sunt lipsite de musculatură longitudinală, aceasta aflându-se în peretele corpului. Lojele sunt simple, interlojele lipsind.

Ceriantarii sunt răspândiţi în toate mările şi oceanele. Sunt forme sedimentofile, întâlnite pe funduri mâloase sau nisipoase. Animalul stă înfundat în sediment, la exterior ieşind doar treimea superioară a tubului. Hrana este reprezentată de locuitorii fundurilor marine - crustacee, viermi, s.a. In caz de pericol, ceriantarii se pot retrage complet în tub; uneori se pot târâ pe substrat iar alteori s-au observat cazuri de ceriantari care au împărţit o perioadă de timp acelaşi tub.

Din Marea Neagră a fost citat Pachycerianthus solitarius (familia Cerianthidae), care populează fundurile sedimentare la adâncimi de 10-100 m; polipul poate atinge 6-8 cm lungime şi până la 1 cm diametru în regiunea discului peristomial; orificiul bucal este înconjurat de 16-32 tentacule bucale şi 60 - 64 tentacule laterale. P. membranaceus, din Marea Mediterană poate atinge uneori 1 m lungime.

Ordinul Madreporaria

Este al doilea grup ca mărime dintre hexacoralieri, incluzând circa 1000 de specii actuale cărora li se adaugă peste 5000 de specii fosile. Polipii sunt sesili, solitari sau coloniali, de talie mică şi medie, prezentând totdeauna schelet calcaros. Anumite grupe de madreporari formează aglomeraţii enorme - recifii de corali - în mările şi oceanele calde ale globului (Marea Caraibilor, coasta de est a Africii, zona tropicală a Pacificului. Datorită faptului că trăiesc în simbioză cu zooxantele, de activitatea cărora depind în mare măsură, madreporarii nu pot popula decât ape calde (între paralelele de 40⁰ latitudine nordică şi sudică) şi limpezi, până la adâncimi de câteva zeci de metri.

Polipii sunt de dimensiuni mici, medii sau mari, cu cavitatea gastrală compartimentată în loje şi interloje; lojele dorsale şi ventrale nu prezintă benzi de musculatură longitudinală, în timp ce lojele laterale au câte două astfel de benzi. Fiecărei loje îi corespunde un tentacul. In ontogeneză apar mai întâi septele ce delimitează lojele dorsală şi ventrală şi patru septe laterale. Mai târziu apar septe care vor delimita lojele laterale de interlojele laterale. In ce priveşte scheletul calcaros (calciu cristalizat cu structură aragonitică) secretat de ectoderm, scleroseptele apar totdeauna în interiorul lojelor, fiind flancate de două sarcosepte. Polipul tânăr îşi secretă la început o placă bazală (tabula) mărginită de un perete circular - teca, ce creşte odată cu polipul. Ulterior, teca este depăşită de polipul în creştere, care îşi măreşte diametrul, la exterior formându-se un al doilea perete, mai mic, epiteca. Intre tecă şi epitecă se continuă septele calcaroase. In centrul polipului apar la multe specii formaţiuni verticale drepte sau spiralate - columela (centrală şi mai mare) şi mai multe palii (mai subţiri, dispuse în jurul columelei). In ce priveşte apariţia septelor, la început apar 6 septe în interiorul primelor 6 loje, iar mai târziu apar şi altele, în interiorul lojelor noi formate. Din timp în timp, partea bazală a polipului trimite spre interior tabule care compartimentează partea superioară, unde are loc creşterea continuă de partea inferioară, care rămâne sub tabulă. Această parte inferioară moare, polipul continuându-şi creşterea în înălţime. Astfel, se formează în timp scheletul coloniei de corali - polipierul. Scheletul are aspect variat - de tufă ramificată, masiv, globulos sau cu meandre, cu aspect de creier cu circumvolutiuni etc.

Din punct de vedere sistematic, madreporarii se împart în următoarele subordine: Astrocoeniina, Fungiina, Faviina, Caryophylliina.

Familia Acroporidae (subordinul Astrocoeniina) cuprinde specii coloniale, cu schelet masiv de talie mare, cu aspect de tufă extrem de ramificată sau evantai - genurile Madrepora şi Acropora. Sunt răspândite în zona indo-pacifică.

Familia Fungiidae (subordinul Fungiina) include specii cu polipi de talie mare, solitari sau coloniali, cu scheletul cu aspect de pălărie de ciupercă, cu septele răsfrânte, depăşind marginea scheletului calcaros al polipului. Creşterea în dimensiuni se face la nivel interseptal; teca lipseşte; la speciile din acest grup s-a evidenţiat un proces de formare a polipilor care aminteşte de strobilaţia scifozoarelor, polipii tineri desprinzându-se de pe ramura care i-a generat. Genul Fungia include specii răspândite în zona indo-pacifică.

Familia Dendrophylliidae (subordinul Dendrophylliina), cu specii solitare sau coloniale, la care scheletul calcaros are aspectul unei mici cupe în interiorul căreia se găsesc septele. Genul Balanophyllia include mai multe specii răspândite în toate mările şi oceanele, până la adâncimi de peste 1000 m. In Marea Neagră lipsesc.
Ordinul Coralliomorpharia

Cele circa 30 de specii incluse în acest grup taxonomic sunt apropiate de madreporari. Polipii se caracterizează prin faptul că unei loje îi corespund mai multe tentacule; la exteriorul discului peristomial se dispune un inel de tentacule mari, urmate spre interior de tentacule din ce în ce mai mici, dispuse în şiruri alterne. Polipii pot avea talie mică sau medie, existând însă şi specii care depăşesc 1 m diametru (genul Discosoma). Pot fi solitari sau coloniali, colonia având aspect de ramură; scleroseptele lipsesc. Specii ale acestui grup pot fi întâlnite în toate mările globului, din zonele arctice până la tropice. Din acest grup fac parte mai multe familii - Coralliomorphidae, Discosomatidae ş.a.

Ordinul Zoantharia

Cuprinde în jur de 300 de specii sesile, solitare sau coloniale, asemănătoare cu actiniile. Colonia cuprinde puţini indivizi, plasaţi unul lângă altul pe o membrană bazală stolonială. Discul peristomial este înconjurat de două şiruri de tentacule conice; exterior faţă de tentacule, există un inel de proeminenţe cu aspect triunghiular - bractee, care în momentul retragerii tentaculelor formează un acoperiş protector deasupra acestora. Orificiul bucal cu un sifonoglif, situat în faţa lojei ventrale. Cavitatea gastrală compartimentată în loje şi interloje, lojele dorsală şi ventrală fără benzi de musculatură longitudinală. In ontogeneză apar mai întâi septele care delimitează lojele ventrală, dorsală, şi câte unul din septele lojelor laterale. Cu excepţia septelor lojei dorsale, toate aceste septe (macrosepte) se prind de faringe. Ceva mai târziu apar şi microseptele laterale, care vor închide lojele laterale. Mărirea numărului de loje se face doar la nivelul celor două loje laterale care flanchează loja ventrală.

Zoantarii sunt forme în cea mai mare parte tropicale, stenoterme şi stenohaline, care populează doar zonele infralitorale. Familia Zoanthidae cu specii atât în zonele calde - genurile indo-pacifice Zoanthus şi Polythoa, cât şi în Atlantic sau în Marea Nordului - genul Epizoanthus.
Ordinul Antipatharia

Cuprinde aşa-numiţii corali negri (irca 150 de specii cunoscute); sunt forme solitare sau coloniale, în majoritate cu doar 6 (uneori 8) tentacule şi cavitatea gastrală compartimentată în loje simple de 6 - 12 septe. Tentaculele sunt mici; două sunt mai mari, fiind situate în dreptul sifonoglifelor iar celelalte patru, laterale, sunt mai mici. Lojele dorsală şi ventrală se recunosc uşor după faptul că prezintă spre interior două benzi de musculatură longitudinală (datorită modului particular de apariţie a septelor - la început două septe laterale dispuse perpendicular pe axa longitudinală a orificiului bucal, şi ulterior celelalte), în timp ce lojele laterale au doar o singură bandă de musculaturâ. Orificiul bucal prezintă două sifonoglife.

Colonia are aspect de ramură, cu polipii dispuşi pe o singură parte; scheletul, format din lamele cornoase dure, dispuse concentric are culoare neagră doar după ce colonia moare. Pe schelet se găsesc spini, care dau polipierului un aspect caracteristic.

Antipatarii sunt forme care populează apele tropicale sau temperate, putând fi întâlniţi din zona infralitorală până la adâncimi de peste 100 de metri. Familia Antipathidae, cu specii numeroase (circa 50) în mările calde - Antipathes sp., Cirripathes sp. Familia Dendrobrachiidae - cuprinde specii la care cu toate că tipul de organizare al cavităţii gastrale este 6, tentaculele sunt în număr de 8 şi în plus sunt prevăzute cu pinule.

Evoluţia şi filogenia celenteratelor

Celenteratele derivă din forme pelagice de tip planuloid, cu corpul format doar din două foiţe embrionare. Grupul are o vechime foarte mare; organisme considerate a fi celenterate de tip meduzoid sau polipoid - ciclomeduzele sau eoporpitele din rocile vendiene cu vârsta de circa 560 milioane de ani - apar printre cele mai comune forme în fauna precambriană de tip Ediacara. Or, aceste organisme apar deja ca fiind complicate, deci este de presupus că grupul celenteratelor este mai vechi.

Dintre grupele de celenterate, cele mai primitive ca structură sunt hidrozoarele. Dintre formele fixate, de tip polip şi cele libere - meduzele - mai primitive sunt primele, meduzele fiind considerate ca tip derivat (larva planulă se fixează pe substrat, iar primul stadiu ontogenetic la celenterate este cu foarte puţine excepţii stadiul de polip). Dintre hidrozoare, cele mai primitive apar hidroidele. Formele coloniale, cu schelet chitinos sau calcaros dintre hidroide apar ca fiind tipuri specializate, în vreme ce hidrarii fără meduză par a păstra cele mai multe caractere de primitivitate. Sifonoforele reprezintă o ramură foarte specializată, la care colonia devine plutitoare. Un posibil strămoş al sifonoforelor ar fi forme de tipul Pelagohydra mirabilis, la care baza polipului este lină cu aer şi care poate pluti în masa apei.

Scifozoarele cele mai primitive sunt considerate cele cu meduze - coronatele, semeostomeele, rhizostomeele - şi care au polipii simpli. Dintre formele cu meduză, rhizostomeele sunt în mod clar mai specializate în comparaţie cu semeostomeele macrofage. Lucernariidele apar ca un grup aparte, la care forma de meduză fie că s-a pierdut în decursul evoluţiei (este cunoscut că în timpul multelor perioade glaciare desfăşurate de-a lungul timpului formele pelagice au fost mult mai puternic afectate de extincţii comparativ cu cele bentale) fie că nu a existat niciodată. Pe de altă parte, polipul lucernariidelor are o serie de trăsături care îl fac în mod clar mai complex şi mai evoluat decât polipii formelor cu meduză (prezenţa braţelor bucale cu tentacule, a ropaloidelor, a pâlniilor septale).

Cubozoarele sunt un grup cu afinităţi atât printre hidrozoare cât şi printre scifozoare, părând a fi totuşi mai apropiate filogenetic de primele (structura meduzei şi întrucâtva a polipului).

Anthozoarele au o evoluţie cunoscută mult mai bine graţie resturilor fosile lăsate de scheletele calcaroase. Originea lor este de asemenea veche, unele dintre speciile faunei de tip Ediacara de acum 560 milioane de ani fiind foarte apropiate de panatularii actuali. Coralii tipici (tetracoralierii) apar în paleozoicul inferior şi dispar la sfârşitul erei primare, când lasă locul formelor mai evoluate - octocoralii şi hexacoralii. aceste două grupe apar ca fiind grupe paralele, care au evoluat dând naştere la diferitele tipuri de anthozoare actuale, care apar toare ca fiind specializate pentru anumite condiţii de mediu.

Studii recente de biologie moleculară indică strămoşii antozoarele ca fiind grupul cel mai primitiv dintre celenterate (şi formele fosile demonstrează întrucâtva acest lucru), ceea ce ar însemna că anthozoarele s-au desprins cel mai devreme din trunchiul cnidarian comun, în vreme ce restul tipurilor de celenterate sunt ceva mai recente. De asemenea, spre deosebire de alte grupe, datele rezultate din analiza comparativa a ARN confirmă arborii filogenetici clasici, cu antozoarele împărţite în cele două subclase pe de-o parte şi hidrozoarele apropiate de scifozoare pe de alta.

Un alt grup ataşat recent de celenterate – uneori chiar inclus în această încrengătură este cel al myxozoarelor, fostele myxosporidii. Date de biologie moleculară indică faptul că aceste forme parazite nu sunt altceva decât foste celenterate adaptate la parazitism endocelular.

Increngătura Myxozoa (Myxosporidia)

Myxozoarele reprezintă un grup de organisme a căror poziţie taxonomică a fost recent reconsiderată. Multă vreme au fost considerate sporozoare, pe considerentul că în tot parcursul ciclului de dezvoltare erau prezente doar faze unicelulare şi doar sporii aveau structuri pluricelulare. Prezenţa în structura sporilor a capsulelor polare – structuri foarte asemănătoare cnidoblastelor – a dus însă destul de devreme la concluzia că myxosporidiile – cum erau denumite – reprezentau de fapt metazoare adaptate atât de profund la parazitism încât şi-au pierdut structura pluricelulară (aspect întâlnit de altfel şi la alte tipuri de organisme – mesozoarele de exemplu).

Studii recente de biologie moleculară au confirmat ipoteza enunţată pe baze morfologice – structura ARN ribosomal de la aceste organisme fiind extrem de asemănător cu cel de la unele tipuri de celenterate. Din acest motiv am optat şi noi pentru plasarea myxosporidiilor printre metazoare, excluzându-le din grupa sporozoarelor.

Myxozoarele sunt de specii endoparazite în diferite organe interne, sistem nervos sau musculatură la peşti, amfibieni şi reptile. Sunt forme unicelulare, cu spori pluricelulari caracteristici, prevăzuţi cu 2 - 4 capsule polare - rar cu una singură - două valve şi un germene amiboid. Deplasarea germenelui amiboid în afara sporului se face prin mişcări de tip amiboidal, cu ajutorul pseudopodelor. Ciclul de dezvoltare se aseamănă destul de mult cu cel de la microsporidii. Astfel, faza de propagare este reprezentată de germenele amiboid, care infestează gazda după ce sporii au fost înghiţiţi de aceasta. Ajunşi în tubul digestiv al gazdei, sub acţiunea sucurilor digestive capsulele polare plesnesc iar filamentele lor se desfăşoară ­în toată lungimea lor. După desfăşurarea filamentelor capsulelor polare, sporii se ancorează în tubul digestiv al gazdei iar germenele amiboid pătrunde dincolo de lumenul tubului. Nucleii germenelui amiboid fuzionează, rezultând un trofozoid care ulterior va suferi un proces de diviziune. Indivizii rezultaţi din schizogonie vor invada celulele vecine sau se pot transforma în spori. Sporii apar în interiorul celulelor parazitului adult, nucleii formaţi prin diviziunea nucleului individual înconjurându-se de citoplasmă şi formând spori plurinucleaţi, printr-un număr de diviziuni succesive ale nucleului. Sporii de la myxozoare sunt de regulă dubli, cel mai cunoscut exemplu fiind cel de la genul Myxobolus. Intr-un înveliş comun sunt cuprinşi doi spori plurinucleaţi, fiecare spor prezentând câte 6 nuclei. Din aceşti nuclei, doi se vor orienta la periferia celulei unde după învelirea în citoplasmă şi diferenţierea unor membrane celulare vor forma valvele sporului; alţi doi se orientează la unul din polii sporului, formând capsulele polare – celule cu câte o vacuolă mare, în care se găseşte un filament spiralat, foarte asemănătoare ca structură cu cnidoblastele; în fine, ultimii doi nuclei se orientează spre polul opus, se înconjură cu citoplasmă şi formează viitorul germene amiboid binucleat. Aceşti spori dubli sunt eliminaţi în apă în două moduri: la speciile la care chisturile sunt subcutanate, acestea se sparg şi sporii ajung în apă; la speciile la care chisturile sunt situate în profunzime, spori ajung în apă abia după moartea şi descompunerea gazdei. Acţiunea paraziţilor asupra gazdei nu este agresivă, gazde intens parazitate putând supravieţui timp îndelungat. Cele mai multe specii parazitează la peşti, puţine fiind întâlnite la amfibieni sau reptile. In cazul peştilor, aproape toate organele sunt parazitate; cele mai afectate sunt musculatura, ţesutul conjunctiv, branhiile, rinichii, splina. Lumenul intestinal nu este afectat.

- Familii: Ceratomyxidae (Leptotheca agilis parazitează în vezica biliară la pisica de mare Dasyatis pastinaca; Ceratomyxa inaequalis la Crenilabrus mediterraneus şi Crenilabrus pavo), Unicapsulidae, Myxidiidae, Myxosomatidae, Myxobolidae (Myxobolus pfeifferi parazit în ţesutul muscular la ciprinide), ş.a.

Lentospora cerebralis parazitează în ţesutul cartilaginos la păstrăv, în special în zona cefalică, codală şi aripioare, deformându-le.
Malacosporea

Studii recente, datând din anul 2000, îmbogăţesc grupa myxozoarelor cu o nouă categorie taxonomică – Malacosporea – cu valoare de clasă, incluzând un ordin – Malacovalvulida şi o familie – Saccosporidiae. In acest grup intră o specie interesantă de myxozoar – Tetracapsula bryosalmonae – endoparazită în ficat la salmonide, şi având ca gazdă intermediară briozoare dulcicole de tip filactolemat. Comparativ ce celelalte tipuri de mixosporidii, Tetracapsula bryosalmonae se caracterizează prin câteva trăsături surprinzătoare.

Astfel, dezvoltarea are loc în celule celomice ale briozoarelor, unde se formează sporii, alcătuiţi din patru celule ce vor genera valve şi patru celule ce vor genera capsule polare, toate înconjurând o singură masă sporoplasmică cu nuclei haploizi (spre deosebire de myxosporidiile tipice unde există două astfel de structuri); sporoplasma conţine şi celule secundare. In afara acestor diferenţe, la acest taxon mai apar şi alte diferenţe - celule saciforme proliferative, valvele sporilor nu acoperă zona de ieşire a filamentului capsulei polare, absenţa unor pereţi duri care să protejeze sporii maturi. Analiza 18S rADN indică de asemenea că Tetracapsula formează un grup diferenţiat înaintea myxozoarelor tipice.
Actinomyxida

Actinomixidele sunt myxozoare parazite în cavitatea celomică şi epiteliul tubului digestiv la anelide dulcicole şi marine. Ca adult, parazitul generează opt sporoblaşti din care se dezvoltă opt spori. Sporii au trei capsule polare, un singur germene amiboid, cu simetrie triradiară, cu trei valve care pot prezenta prelungiri simple, curbate sau bifurcate.

Familia Tetractynomyxidae prezintă spori tetraedrici, parazitând la sipunculide (T. intermedium în celom la Petalostoma minutum); familia Triactynomyxidae - sporii fără apendici sau în formă de ancoră, include specii parazite în celom la oligochete limnodrilide, tubificide sau clitelide.
Filogenie. Cercetări recente asupra “sporozoarelor” de tip myxosporidian au dus la desprinderea acestora dintre protozoare. Structura foarte asemănătoare a capsulelor polare de la unele grupe de neosporidii cu cnidoblastele de la celenterate oferă un indiciu morfologic asupra grupului de origine al acestor sporozoare (şi aceasta dacă nu cumva în trecutul îndepărtat celulele de tip cnidoblast erau prezente şi în structura tegumentului altor grupe de nevertebrate, dispărute între timp fără să lase urmaşi).

Analiza materialului genetic extranuclear al myxosporidiilor indică fără urmă de îndoială că locul acestor organisme nu este între protozoare ci printre celenterate, sau în apropierea acestora. Rudele lor cele mai apropiate s-au dovedit a fi unele celenterate parazite, iar ipoteza mai veche că myxosporidiile sunt de fapt metazoare adaptate la endoparazitism cu foarte mult timp în urmă, şi care şi-au pierdut caracterul de metazoar, avansată doar pe baze morfologice a fost astfel confirmată.

Cu toate acestea, există şi specialişti care interpretând modul în care a evoluat materialul genetic extranuclear propun o altă poziţie sistematică pentru myxozoare. In opinia acestora, myxozoarele sunt mai degrabă un grup paralel cu metazoarele bilaterale decât un grup derivat din celenterate, însă ţinând cont de problemele pe care evoluarea materialului genetic le implică, deocamdată acest punct de vedere nu poate fi considerat o alternativă viabilă.
Increngătura C T E N O P H O R A (Ctenaria, Acnidaria)
Ctenoforele sunt organisme în majoritate pelagice, foarte asemănătoare cu meduzele. Simetria corpului este biradiară, putându-se diferenţia un plan lateral şi un plan sagital. Puţine specii sunt bentale şi au corpul turtit, simetria biradiară fiind alterată de elemente de simetrie bilaterală. Ca şi în cazul celenteratelor, corpul este alcătuit din ectoderm şi endoderm, între care se găseşte o mezoglee groasă. Denumirea grupului vine de la prezenţa pe suprafaţa corpului a 8 benzi de ctenidii cu ajutorul cărora animalele înoată în masa apei. O ctenidie (de la gr. ctenos - pieptene) este alcătuită dintr-un şir de cili puternici cu baza solidarizată; aceşti cili bat apa împreună, iar întregul ansamblu de ctenidii este coordonat prin intermediul statocistului. In plan sagital, multe specii prezintă două tentacule lungi, retractile, prevăzute cu ramificaţii - tentile - la nivelul cărora se găsesc celule coloblaste. Aceste celule au formă emisferică, cu un filament rigid, drept şi unul spiralat; coloblastele secretă substanţe cleioase care servesc la imobilizarea planctonului cu care se hrănesc animalele.

Forma corpului este variată: formele cele mai primitive au formă sferoidală, altele sunt turtite lateral şi prevăzute cu lobi bucali mari în timp ce o altă serie filogenetică are corpul în formă de clopot. Orificiul bucal se deschide inferior, continuându-se cu un faringe îngust şi lat, urmat de un stomac de la nivelul căruia pleacă o serie de canale (sistem gastrovascular) care străbat mezogleea. Sistemul de canale se termină cu 8 canale meridiane - fuzionate sau nu - care se dispun sub cele 8 şiruri de ctenidii. Structura sistemului de canale diferă de la un grup la altul. La formele primitive de tip cidipid, sistemul gastrovascular este alcătuit din faringe, un stomac în formă de pâlnie şi 5 canale care se desprind din acesta: două stomodeale, paralele cu faringele şi terminate în fund de sac în propierea orificiului bucal, un canal infundibular care se îndreaptă spre polul aboral unde se ramifică odată şi apoi încă odată, din cele patru ramificaţii terminale două (situate opus şi altern) deschizându-se la exterior prin mici pori şi două canale laterale. După un scurt traseu, canalele laterale se împart în trei ramuri: una centrală - canalul tentacular - care se alipeşte în final de teaca tentaculuilui de aceeaşi parte - şi două canale radiare. Acestea din urmă se bifurcă la rândul lor, rezultând canalele radiare de ordin II care se vor uni în final cu câte un canal meridian. Tentaculele se inseră într-o teacă la nivelul căreia se găsesc fibre musculare ce au originea într-un grup de celule iniţiale mezodermice (în embriogeneza ctenoforelor se difernţiază un grup de celule desprinse din endoderm, care se plasează între cele două foiţe embrionere existente, dar nu nu ajung să formeze o a treia foiţă embrionară - mezodermul). Superior, se găseşte un statocist de la care pornesc şiruri de ciliatură la cele 8 şiruri meridiane de ctenidii, în acest mod fiind coordonată bătaia acestora în funcţie de înclinarea corpului în apă. Statocistul de la ctenofore este o structură destul de complexă, fiind situat într-o adâncitură a ectodermului de la polul aboral. Adâncitura este protejată de un grup de cili situaţi pe circumferinţă, care se alipesc lateral şi formează o cupolă cu aspect gelatinos. Sub cupolă se găseşte un statolit susţinut de patru “stâlpi” formaţi din grupe de cili solidarizaţi. De la baza fiecărui “stâlp” porneşte câte o bandă de ciliatură care după ce iese de sub cupola gelatinoasă se bifurcă, fiecare şir de cili parcurgând câte un şir de ctenidii; astfel, mişcările corpului, percepute de statolit sunt controlate prin bătăi compensatorii ale ctenidiilor de pe o parte sau alta a corpului.

Sistemul nervos este ca şi la celenterate reprezentat de o reţea nervoasă difuză, ceva mai densă în jurul orificiului bucal. Ctenoforele sunt animale hermafrodite, gonadele fiind dispuse longitudinal, de-o parte şi de alta a canalelor meridiane, totdeauna testiculelor şi respectiv ovarelor de lângă un canal meridian corespunzându-le alt testicul respectiv ovar situat lateral faţă de canalul meridian vecin. Produsele sexuale ajung în cavitatea gastrală şi de aici sunt expulzate la exterior. Fecundaţia este externă.

In timpul ontogenezei ctenoforelor apar pentru prima dată în seria animală celule care anunţă apariţia celei de-a treia foiţe embrionare. Astfel, în stadiul de blastulă, din celulele endodermice mari se diferenţiază prin diviziune un grup de celule de talie mică care se vor dispune în final în urma unui proces de invaginare între celulele ectodermice şi cele endodermice. Aceste celule, denumite celule mezenchimatoase, nu formează însă o a treia foiţă embrionară ci dau naştere musculaturii aflate în tentacule şi teaca tentaculară. Aceste fibre musculare se caracterizează printr-o elasticitate extremă, amintind de însuşirile asemănătoare ale fibrelor musculare netede.

Ctenoforele sunt animale marine puţin tolerante faţă de salinităţi scăzute. Din acest motiv, în Marea Neagră se cunosc în prezent doar patru specii de ctenofore, dintre care trei au pătruns în bazinul pontic după 1980.

Sunt specii planctonofage, destul de neselective, cu excepţia beroideelor. Din punct de vedere sistematic, cele circa 80 de specii actuale de ctenofore se împart în două clase, în funcţie de prezenţa sau absenţa tentaculelor: Tentaculata şi Atentaculata.

Clasa Tentaculata (Tentaculifera)

Cuprinde cea mai mare parte a speciilor de ctenofore; sunt forme cu corpul fie sferic, fie aplatizat lateral sau dorso-ventral, cu orificiul bucal cu diametru mic; uneori sunt prezenţi lobi orali mari. Ctenoforele tentaculate sunt împărţite în mai multe ordine.

Ordinul Cydippida

Include cele mai primitive ctenofore actuale, la care organizaţia internă se aseamănă foarte mult cu cea a larvei cydippe. Sistemul de canale gastrovasculare constă din două canale stomodeale, un canal infundibular bifurcat, şi două canale laterale împărţite în două canale radiare şi un canal tentacular; canalele radiare se bifurcă la rândul lor în canale radiare de ordinul doi care se deschid în canalele meridiane. La cidipide, tot acest sistem de canale este neanastomozat.

Pleurobrachia pileus (familia Pleurobrachiidae) este singura specie a acestui ordin care pătrunde şi în Marea Neagră. Adulţii au forma sferică, cu diametrul de 1-2 cm, cu două tentacule foarte lungi prevăzute cu tentile în plan sagital. Este o specie comună în Marea Neagră, fiind întâlnită până la adâncimi de 30-50 m.
Ordinul Lobata

Cuprinde specii care pot atinge 30-40 cm lungime, la care adultul prezintă doi lobi bucali mari (uneori mai lungi decât corpul) care au rolul de a orienta spre gură apa încărcată cu zooplanctonte. Modificările corpului apar după ce este depăşit stadiul de larvă cydippe - la început apar ­două mici prelungiri de-o parte şi de alta a orificiului bucal, care în final dau naştere lobilor bucali; canalele sistemului gastrovascular se complică şi ele progresiv, adultul având canalele meridiane conectate cu prelungiri ale canalelor stomodeale.

Mnemiopsis leidyi (familia Bolinopsidae) este o specie de talie relativ mare - atinge ca adult 10- 12 cm - recent aclimatizată în Marea Neagră. Originară de pe coastele atlantice ale Americii de Nord, M. leidyi a fost semnalat pentru prima dată în Marea Neagră în 1982, şi în timp foarte scurt a dezvoltat populaţii enorme, a căror biomasă se calculează pentru întregul bazin pontic în sute de milioane de tone. Impactul ctenoforului asupra populaţiilor autohtone de peşti pelagici a fost dramatic, M. leidyi decimând atât alevinii cât mai ales hrana acestora - zooplanctonul. Ca urmare, producţia de peşte a înregistrat o scădere importantă iar în prezent, doar 5 specii de peşti mai pot fi exploataţi industrial comparativ cu circa 12 specii înainte de 1980.

Leucothea multicornis (familia Leucotheidae) este o specie mediteraneeană de circa 30 cm, caracterizată prin lobi bucali foarte mari; corpul, de culoare maronie, este prevăzut cu excrescenţe conice care-i dau un ascpect caracteristic. Această specie a fost citată recent din Marea Neagră, deocamdată doar din largul coastelor Bulgariei.
Ordinul Cestida

Include specii cu corpul în formă de panglică, aplatizat în plan lateral. Sistemul gastrovascular este modificat în consecinţă. Grupul include doar o singură familie - Cestidae. Cestus veneris este specie răspândită în mările tropicale, inclusiv Marea Mediterană; are o lungime de peste 1,5 m, cu corpul puternic aplatizat, cu ctenidii doar în partea superioară. Se deplasează în masa apei prin mişcări ondulate. Ca şi multe alte specii de ctenofore, şi Cestus veneris este fosforescent.

Ordinele Platyctenida şi Tjalfiellida cuprind ctenofore bentonice, puternic aplatizate, care se deplasează pe substrat pe porţiune aplatizată, cu aspect de talpă. Orificiul bucal se deschide ventral, iar dorsal se disting tecile tentaculelor, ca nişte excrescenţe cilindrice. Sistemul gastrovascular de canale este complex şi diferă de cel al ctenoforelor din ordinele precedente prin faptul că de pe canalele principale se desprind ramificaţii mai lungi sau mai scurte, anastomozate sau nu. Acest sistem de canale se aseamănă mult cu sistemul digestiv de la turbelariate evoluate - triclade şi policlade (Plathelminthes). Ipoteza conform căreia ctenoforele din aceste ordine ar putea fi considerate drept un posibil model al modului în care s-a făcut trecerea spre metazoarele triploblastice simple nu a rezistat însă, deoarece turbelariatele cele mai primitive au sistem digestiv mult mai simplu şi mult diferit de sistemul gastrovascular al acestor ctenofore. In acest caz ne aflăm în faţa unei convergenţe evolutive între cele două grupe, datorată modului similar de viaţă.

Ordinul Platyctenida include două familii - Ctenoplanidae şi Coeloplanidae - ce cuprind în jur de 30 de specii tropicale, răspândite de pe coastele de est ale Africii până în mările Japoniei şi Noua Guinee; unele specii au capacitatea de a înota în masa apei prin mişcări ale corpului lăţit (Diploctena neritica - Ctenolpanidae şi Benthoplana meteoris - Coeloplanidae); dimensiunile acestor specii nu depăşesc 7 cm. Ctenoplana kovalevskii - Marea Sunda - Noua Guinee, Diploctena neritica - pe fundurile nisipoase din zona Madagascarului; Coeloplana bocki, C. mitsukurii - pe coastele Japoniei, Benthoplana meteoris - pe coastele Africii Orientale.

Ordinul Tjalfiellida cuprinde doar o singură familie - Tjalfiellidae, cu o singură specie - Tjalfiella tristoma - colectată de pe coasta vestică a Groenlandei. Animalul adult atinge 6,5 mm lungime, cu tentacule fără tentile şi ctenidii absente.

Clasa Atentaculata (Nuda, Macropharyngea)

In această clasă sunt cuprinse ctenofore cu corpul în formă de clopot, pelagice, fosforescente, cu ctenidii prezente şi cu canalele gastrovasculare prevăzute cu numeroase ramificaţii în mezoglee. Stadiile larvare tinere se aseamănă cu stadiile larvare ale ctenoforelor tentaculete, însă adultul prezintă orificiul bucal şi faringele mult lărgite, corpul propriu-zis reducându-se la o regiune situată sub statocist.

Această clasă cuprinde un singur ordin - Beroidea - cu trei familii.

Ordinul Beroidea cuprinde specii cosmopolite, ce prezintă caracteristicile clasei; sunt răspândite în toate mările din jurul Europei, pătrunzând recent şi în Marea Neagră. Dimensiunile lor pot depăşi 15 cm. Se caracterizează prin unirea canalelor meridiane şi stomodeale la nivelul orificiului bucal, printr-un canal circular şi ptin prezenţa a numeroase diverticule - anastomozate sau nu - lde-o parte şi de alta a canalelor meridiane.

Beroideele sunt specii macroplanctonofage, specializate pe consumul altor ctenofore, de obicei cidipide sau lobate. Cele mai comune specii de beroidee aunt Beroe ovata (Marea Mediterana şi Oceanul Atlantic), şi B. cucumis (cosmopolită). Recent, în 1998, o specie a acestui gen - cel mai probabil Beroe ovata - a pătruns şi în Marea Neagră, fiind semnalată în toată partea vestică, de la litoralul bulgar şi până la Odessa, în populaţii mari.

Evoluţia şi filogenia ctenoforelor
Ctenoforele derivă ca şi celenteratele din strămoşi de tip planuloid la care încep să se diferenţieze structuri mezodermice incipiente. Cele mai primitive grupe de ctenofore apar ca fiind cele de tip cidipid, larve de acest tip găsindu-se la aproape toate tipurile cunoscute de ctenofore.

Ctenoforele lobate apar în urma dezvoltării mari a zonelor orale în vreme ce cestidele cunosc o aplatizare în plan lateral şi alungire în plan sagital a corpului. Formele bentale - platictenidele şi tjalfielidele derivă din forme iniţial pelagice iar asemănările morfologice şi structurale cu plathelminţii sunt rezultatul unei convergenţe evolutive.

Beroideele reprezintă un grup aparte din punct de vedere morfologic, la care se hipertrofiază zona faringiană iar sistemul gastrovascular pătrunde în mezoglee şi prin intermediul unor ramificaţii laterale uneori anastomozate.