Aurelian Gulan Victime Si Calai

În ţară, se scria o nouă pagină a istoriei blestematului popor român, iar eu încep o nouă etapă de întemniţare, dar liber să gândesc adevărul-adevărat, controversat şi dezarmant.

X. PREFERĂM SĂ MURIM ÎN PICIOARE, DECÂT SĂ

TRĂIM ÎN GENUNCHI56

Transportul spre Oranki s-a încadrat perfect în standardele NKVD, adică înfometare, sete, mizerie, un nou pas spre exterminarea planificată. Singura noutate era că ne năpădiseră din nou păduchii, iar la debarcarea în gara Gonika aveam să constatăm că jumătate aveam diaree, iar cealaltă jumătate era în ultimul hal de distrofie, adică atârnau pieile pe ei. Aveam picioarele umflate ca butucii, încât atunci când apăsai cu degetul rămânea groapă. Distrofia avansată şi avitaminoza au făcut ca, atunci când se însera, să nu mai vedem bine. Orbăcăiam, ne ţineam unii de alţii. Parcă transportaseră numai milogi şi cerşetori. Poposeam pe moşiile lui Dimitrie Cantemir57, dăruite de Petru-cel-Mare în 1711 după înfrângerea de la Stănileşti. De unde era să ştie înţeleptul Cantemir, care semnase şi un tratat cu ruşii la Luţk, prin care ni se asigura integritatea Moldovei, că, odată cu moşia, ţarul lasă şi un testament celebru: ocuparea gurilor Dunării, a Basarabiei şi a Dardanelelor!

Pe înserate, ajungem şi în lagăr, ca toate din Gulagul sovietic, ceva mai perfecţionat, fiind rezervat numai ofiţerilor români. Ceva sui generis, în loc de barăci erau bordeie, peste o sută, aliniate pe cinci-şase rânduri, îngropate complet în pământ, unde trebuia îngropată şi conştiinţa şi demnitatea armatei, a intelectualităţii române. Acolo trebuia ca, dintr-o seră a criminalităţii, să răsară noi conştiinţe comuniste, crescute din seva trădării. Era lagărul Mănăstârka, filiala lagărului Oranki. Intrarea în lagăr s-a făcut tot

56 Cuvintele aparţin lui Franklin Delano Roosevelt.

57 Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723), domn al Moldovei (martie – aprilie 1693 şi 1710 – 1711), autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filosof, istoric, lingvist, muzicolog, compozitor, om politic şi scriitor român. Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi în 1710, având încredere în el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luţk în Rusia, în 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare, în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă. În politica externă s-a orientat spre Rusia. După numai un an de domnie (1710 – 1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc şi a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce au fost înfrânţi de turci în Lupta de la Stănileşti – ţinutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru I şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711. A murit pe moşia sa Dimitrievka la Harkov în 1723 şi a fost înmormântat în Rusia. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

„po cetâre”, câte patru, cu acelaşi ritual al percheziţiilor corporale, numărări, repartizări pe bordeie, de data aceasta asistaţi de vreo două mii de ofiţeri, atât mai rămăseseră luaţi prizonieri de la Cotul Donului, Stalingrad, Melitopol etc.

Ne luau în primire politruci cu multe stele, precum Kodler, Terleţki, Birmann, fraţii noştri basarabeni, asistaţi de comandantul lagărului, colonelul Grişciuk, sub supravegherea enkavediştilor colonel Vatarin şi cpt. Kobalski, viitorii anchetatori-criminali. Singura făptură cu chip de om era doctoriţa Vasilievna, înspăimântată de ceea ce vedea, însoţită de asistenta ei, masiva Paulina – cur de fier. De la început ni se atrage atenţia că trebuia să ne supunem regulamentului lagărului, ameninţându-ne fără ocolişuri să renunţăm la veleităţile, la ifosele castei din care am făcut parte, deoarece suntem reprezentanţii unei armate care a capitulat fără condiţii, ai unei ţări dezrobite şi ocupate de falnica Armată Roşie, o ţară condusă acum de comunişti, adică de cei scoşi din lagărele NKVD din Rusia, mai roşii decât cei din Kremlin.

Prizonierii vechi, care căutau printre noi camarazi, prieteni sau rude, ne identificau greu în costumaţia noastră, în halul în care arătam, iar comportamentul nostru, în faţa unei sacale cu apă, ne compromitea total în faţa celor care, timp de doi-trei ani, erau căliţi, plini de demnitate. Am trăit clipe penibile când câţiva camarazi de promoţie au descoperit prezenţa ruşinoasă a şefului lor de promoţie. Acest handicap a influenţat întotdeauna hotărârile mele capitale, trebuind să satisfac într-un fel orgoliul meu atât de zdruncinat. Spectacolul „revederii”, regizat cu abilitate de învingători, era pe măsura decăderii noastre, lătratul strident al câinilor împiedicând orice comunicare verbală între „vechi” şi „noi”. Degradarea şi-a arătat colţii în toată măreţia atunci când ni s-a adus renumita kashă de ovăz nedecorticat, aspuck-kascha, terciul de scuipat cojile. După care a urmat ritualul obişnuit al prizonierilor sau ZK, deparazitarea, adică ligheanul de apă pentru baie şi etuva. Ne-a apucat noaptea, aşa că, trudiţi, am adormit, după ce ne-am luptat să ocupăm un loc mai convenabil pe o crac unde erau patru paturi suprapuse ca o poliţă dublă,. De fapt nici nu aveam altceva de făcut, deoarece bordeiele noastre erau separate cu sârmă ghimpată de celelalte bordeie, noi eram ciumaţi, eram în „carantină”, mai corect spus, nu trebuia să luăm legătura cu cei „vechi”, să fim injectaţi de aceştia cu „principiile” lor, pe care politrucii nu reuşiseră să le remodeleze pe

Parcursul celor doi ani. De-abia dimineaţa pe lumină, câtă lumină intra în nişte bordeie îngropate în pământ, am văzut miile de înţepături de pe faţă şi corp, ne-am dat seama că bordeiele erau de fapt crescătorii moderne de ploşniţe, a doua armă biologică după păduchi, utilizate de învingător cu premeditare, pentru a completa evantaiul torturilor aplicate cu atâta sârguinţă şi tenacitate. Aceşti aliaţi fideli ai comunismului au împânzit plafoanele, pereţii, crăcile şi planau pe tine, defilau cu sutele, indiferent unde dormeai. Cu ce se hrăneau nu ştiu, dar orice beţişor pe care-l trăgeam prin îmbinările scândurilor, după ce pocnea ca mitraliera, îl scoteai afară plin de sângele care se scurgea de pe el. Prin prizonierii care lucrau la bucătărie şi care ne aduceau mâncarea în hârdaie – „bucătarii”, deoarece erau buhăiţi de atâta terci – am aflat că de o lună se introdusese raţia de prizonier-ofiţer, adică patru sute de grame de pâine, o supă şi o casă, că împotriva acordurilor semnate suntem obligaţi să muncim, că se ducea o luptă acerbă între voluntarii noii divizii, între antifascişti şi restul, că turnătoria era în floare, că „opoziţia” era împărţită pe „bisericuţe”, grupuri formate pe criterii foarte diverse: ofiţeri activi şi de rezervă, tineri şi vârstnici, foşti politicieni şi apolitici, bigoţi şi liberi cugetători şi câte altele. Acest dolce far niente pentru mine a durat exact cât a ţinut carantina.

După trei săptămâni de informări reciproce, după ce ascultasem cu evlavie despre primii prizonieri români din iulie 1941 din Delta Dunării, despre cei căzuţi la Odessa, în stepa Kalmucă sau la Stalingrad, am fost „ridicat” într-o dimineaţă pentru a executa cele trei zile de carceră pe care nu le făcusem în lagărul din Greaznovăţ. Era evident şi îngrijorător că eram însoţit permanent de un „dosar” care se îngroşa cu trecerea timpului. Carcera era tot un bordei compartimentat cu celule, fără paturi, iar cele trei zile au fost de refacere, deoarece „ajutorul” confraţilor, destul de substanţial, a funcţionat perfect. După trei zile, însoţit de doi ceasovoi am străbătut patru kilometri până la comandamentul central din Oranki, o mănăstire de tristă memorie, un locaş de reculegere şi torturi, situat cam la 60 de kilometri de oraşul Gorki, de la confluenţa Volgăi cu

Oka.

Nu ştiu câte file avea dosarul meu când am fost scos din temniţa morţii din Simferopol, câte se adăugaseră în Alexandrovka şi Greazovăţ, cert este că, „impresionaţi”, m-au vârât fără nici o explicaţie într-o altă carceră, o altă chilie, cu gratii multe, cu lespezi

De piatră umede şi mucegăite. Mă obişnuisem cu foamea pe care o experimentasem ca numitor comun al celorlalte torturi, astfel că mi-am ieşit din pepeni şi am protestat declarând greva foamei, „golodovka”. A doua zi a venit să mă consulte un medic rus, însoţit de un medic prizonier român, un tip brunet cu o chelie în plină dezvoltare, o faţă rotundă cu o gură mică, la care te izbea buza de jos cam groasă şi lăsată în jos. Rusul îmi punea întrebări ridicole, dacă mă doare ceva, dacă am poftă de mâncare şi alte bazaconii. Adoptasem tăcerea şi un zâmbet sfidător. Medicul român care mi-a spus Aurică, aveam să aflu mai târziu că era chiar doctorul Sari Achile, un chirurg de excepţie din Constanţa, cu un comportament impresionant, care a atras simpatia tuturor încarceraţilor, a tuturor întemniţaţilor. A salvat sute de oameni de la moarte în condiţii incredibile intervenind la lumina lumânării şi cu lame de cuţit, bisturiuri artizanale, dar, mai ales, a salvat multe, multe suferinţe şi suflete prin optimismul lui incurabil, prin curajul lui, tăria morală şi consecvenţa. Personal, l-am considerat una dintre cele mai reprezentative personalităţi ale lagărelor şi temniţelor comuniste, care s-a impus în conştiinţa tuturor prin fermitate şi îndeosebi prin omenia lui fără limite. Am fost fericit să-i fiu apropiat, să-i devin prieten nedespărţit, memoria lui călăuzindu-mi gândurile şi paşii până ce sfârşitul implacabil ne va uni pe vecie.

De fapt, în acest capitol voi pune accentul pe demnitatea de ofiţer, pe lupta împotriva trădării, împotriva formării Diviziei Tudor Vladimirescu şi a oricărei colaborări NKVD, pe demnitatea de om, pe lupta împotriva torturii, împilării şi umilinţei, precum şi pe acţiunile memorabile ale prizonierilor de război de rezistenţă împotriva comunismului, ceea ce reprezenta prima rezistenţă organizată anticomunistă, ca unii care le-am cunoscut toate metodele de tortură, le-am descifrat intenţiile de expansiune şi oprimare. Îi voi elogia pe toţi pe care i-am cunoscut, pe toţi fraţii de suferinţă şi credinţă atâţia câţi îmi amintesc, o datorie de conştiinţă în memoria lor şi un avertisment pentru viitorime.

După două zile am fost scos din carceră şi cazat la etajul trei, într-un grup de ofiţeri extraordinari. Deoarece poşta între cele două lagăre funcţiona bine, ştiau aproape totul despre mine, fiind primit cu deosebită simpatie, toţi fiind curioşi să afle noutăţile de la un prizonier proaspăt. Au fost zile şi nopţi frumoase bucurându-mă de un auditoriu select.

Le vorbeam despre comportamentul armatei române în bătăliile câştigate în Caucaz, capul de pod Kuban, dar şi despre „trădătorimea” de la Sevastopol, accentuând pe superioritatea evidentă a aliaţilor mai ales după debarcare şi descriind degringolada armatei germane, finalul dezastruos inevitabil.

Le afirmam ceea ce poate le displăcea să audă, evitam să par însă un defetist, deşi concluzia finală era capitularea apropiată a armatei germane.

Reuşisem să epatez, să impresionez nişte oameni care se hrăniseră cu himere ca mijloc de salvare. Prin analizele mele nu savante, dar sincere, le spulberam însă visul. Totuşi, le povesteam de experienţa mea din temniţa morţii din Simferopol şi înfieram categoric trădarea, orice formă de colaborare cu inamicul, cu NKVD, fără să ţin seama că, printre ascultători, erau şi voluntari ai noii divizii şi delatori recrutaţi recent. În acelaşi timp, ascultam şi eu cu emoţie despre luptele şi trădările de la Cotul Donului şi Stalingrad. Mă cutremurau unele relatări care mă obligau să fac unele reconsiderări asupra suferinţei, asupra capacităţii umane de rezistenţă.

Înjumătăţirea numărului de prizonieri până în primul lagăr din cauza gerului, a foamei, a sălbăticiei învingătorului constituia prologul oricărei relatări, dar viaţa din lagăre depăşea orice imaginaţie. În lagărul Beketovka, de pildă, mi s-a părut uimitor cum un mort poate fi ţinut printre cei vii, de care nu se deosebea, încă două-trei zile pentru a îi lua raţia de 200 de grame de pâine. Suprema degradare umană, pricinuită de foame, completată cu vinderea unui simbol, a unei verighete de aur pentru câteva sute de grame de pâine! În lagărul de la Suzdal se murea pe capete, fapt ce i-a determinat pe satrapi să nu-i mai îngroape individual sau în gropi comune, ci să facă în mijlocul lagărului o groapă enormă umplută cu var, unde erau aruncaţi morţii ca ultimii ciumaţi.

Prizonierii, această categorie miraculoasă de foşti ostaşi, în momentul când simţeau că li se apropie moartea, dintr-o solidaritate umană care depăşea orice închipuire, pentru a-i scuti pe ceilalţi să-i care la groapă, se târau singuri către aceasta. Dimineaţa, de la groapa morţii porneau zeci de raze către ieşirile din barăci, presărate cu trupurile acestor sfinţi ce n-apucau să mai ajungă la groapă, raze ce vor lumina cunoştinţele tuturor supravieţuitorilor acestui masacru

Uman, care vor trasa căile generaţiilor viitoare. Ei bine, unul dintre aceştia s-a aruncat în groapă încă viu, unde spre norocul lui, căzând peste alţi morţi, nu s-a scufundat în var, fiind descoperit dimineaţa de un camarad căruia îi rămăsese doar sufletul. A fost salvat şi îngrijit de doctorul Achile Sari, a supravieţuit şi a apucat chiar şi repatrierea. A absolvint ASE, a devenit un economist remarcabil al noului regim pe care l-a slujit cu „loialitatea” intelectualului român neangajat politic, strecurându-se între conştiinţa lui şi îndatoririle de serviciu.

Într-un alt lagăr, pare-mi-se la Tambov, din pricina gerului şi a foamei, frigeau curelele de raniţă pentru a ronţăi ceva de foame şi au aruncat într-o sobă improvizată, pentru a se încălzi, un bidon cu material inflamabil. Baraca a luat foc şi cert este că, din cauza panicii, nu s-a salvat nimeni. Au fost câteva zile când lagărul morţii mirosea a friptură veritabilă.

Singurii care s-au înfruptat din friptura umană au fost, se zice, italienii, care şi-au mâncat confraţii pe care guvernul italian îi mai cerea Uniunii după zece ani de la terminarea războiului.

Adevărul este că din câteva zeci de mii de prizonieri au repatriat doar vreo cinci mii şi un vagon cu dosarele celor care n-au putut suporta torturile celui mai „umanist” regim: comunismul. Nu sunt poveşti, sunt întâmplări monstruoase trăite de sute de mii de oameni, care poate vor trezi milioane de inconştienţi, de apatici şi neangajaţi politic.

După ce am ascultat de la cei „vechi” metodele de recrutare folosite de enkavedişti, iată-mă într-o zi chemat la politrucul Kotleah şi de anchetatorul colonel Vaturin. Aceştia cunoşteau bine dosarul completat probabil cu ultimele denunţuri sau minciuni. M-au chinuit efectiv douăzeci de ore. Ei se schimbau, punându-mi aceeaşi întrebare de mai multe ori şi trecând de la promisiuni la ameninţări. Propunerile erau destul de îmbietoare, din nou grade mari în noua armată populară română, case, femei şi eliberarea imediată, bineînţeles în schimbul colaborării strânse cu NKVD pentru implementarea definitivă a comunismului în România, desigur sub ameninţarea tancurilor sovietice care ne dezrobiseră. Ca element nou, în captivitate mi se înfăţişa pentru prima oară cel mai odios şantaj, un eventual dosar de criminal de război, ca unul care în 1942 prin discursul meu instigasem la război, săvârşisem crima împotriva păcii

Şi umanităţii, că Siberia este imensă şi că se va găsi şi pentru mine un metru pătrat de pământ.

La argumentul meu că războiul a început în 1941 iar eu am vorbit în 1942 răspunsul a fost clar „noi facem legea, noi suntem învingătorii”. Hotărârea mea fusese luată deja la Sevastopol, astfel că răspunsul meu a fost categoric şi fără argumentări. Le spuneam doar că atunci când am plecat la război n-am exclus nici moartea, aşa că nu mă interesează unde şi de ce voi muri.

Din toată discuţia mi-a dat de gândit doar mobilul şantajului, eu aveam conştiinţa împăcată că am participat la un război drept, naţional şi sfânt. Ei mutilau noţiunile de dreptate şi justiţie, sarcinile lor internaţionaliste fiind deasupra oricăror principii morale, aducându-mi aminte de dictonul lui Eugen Relgis „legea dreptăţii este independentă de capriciul stăpânilor şi chiar de orice raţiune omenească”.

În iarna 1944-1945 cu geruri de până la -30 C şi zăpada de un metru, noi cei care refuzam „corvoada” pentru necesităţile lagărului, deci care refuzam să ne cocoşăm tăind şi cărând în spinare „fildeşii”, buştenii de mesteacăn, chiar dacă mai populam din când în când carcera pentru „instigare”, cocoţaţi pe crăci discutam ultimele evenimente.

Ce a zguduit profund şi pe voluntari a fost sosirea la Mănăstârka a unui lot masiv de ofiţeri prizonieri români „capturaţi” în Moldova, după ce din ordinul Guvernului Majestăţii Sale încetaseră lupta pe 23 august. Ei tratau cu ruşii, se puneau la dispoziţia lor, iar aceştia cu cea mai caracteristică mârşăvenie, îi dezarmau şi-i aruncau în vagoanele morţii, transportându-i în adâncurile Rusiei, pentru reeducare.

Asasinii secolului nu dezarmau numai unităţile care luptaseră la Iaşi, dezarmau şi luau prizonieri divizii întregi, chiar după data de 12 septembrie, data semnării „armistiţiului”, suferind de fapt efectele capitulării necondiţionate, căreia i se opusese mareşalul Antonescu. Totul a fost premeditat de bandele comuniste, care au impus regelui şi camarilei regale, arestarea mareşalului şi capitularea necondiţionată. Deşi armata română a urmat ordinul de întoarcere a armelor şi a luptat contra armatei germane eliberând tot teritoriul

58 Eugen Relgis (Siegler), poet, anarhist, romancier, sociolog, eseist (n. 1895, Iaşi – d.

1987, Montevideo)

României, ruşii au profitat de haosul premeditat şi au amânat semnarea armistiţiului până s-au erijat în dezrobitori. Aceasta este crima săvârşită împotriva armatei române, pentru care n-a fost nimeni tras la răspundere. Ruşii, care ignorau total orice acord semnat de ei, şi-au permis să ia prizonieri şi după 12 septembrie, nemaivorbind despre nelegiuirile săvârşite în teritoriile „dezrobite”: jafuri, asasinate, violuri, pentru care erau primiţi cu flori în Bucureşti.

Printre prizonirerii veniţi erau şi două grupuri de marinari de pe două distrugătoare româneşti care colaboraseră cu ei după ruşinoasa capitulare necondiţionată şi care acum îşi etalau pe aleile lagărului, frumoasele uniforme marinăreşti. Au luat prizonier şi un învăţător de prin Oltenia, care la îndemnul soţiei îmbrăcase uniforma militară numai pentru a organiza primirea triumfală, cu flori şi bucate, a barbarilor care dovediseră până atunci cele mai monstruoase bestialităţi. Omul a aterizat la Mănăstârka pentru a-şi manifesta afecţiunea faţă de „dezrobitori”.

Pentru a nu-şi dezminţi bunele intenţii, pe unde îşi organizau noua administraţie, primul lucru pe care îl făceau era arestarea coloanei a V-a, a tuturor germanilor şi austriecilor, bărbaţi şi femei peste 16 ani, pentru a fi aruncaţi în îngheţurile Siberiei să contribuie la reconstruirea Rusiei. Şi aceasta, cu ajutorul noii administraţii româneşti, deoarece cele câteva secte de comunişti deveniseră câteva zeci de mii, adunând sub drapelul lor pe lângă ilegalişti, patrioţi ce acordaseră ajutorul roşu, toate lepădăturile, scursurile şi lichelele din societatea românească, majoritatea din etniile conlocuitoare: evrei, ţigani, unguri etc. Care nu puteau pierde prilejul de a le mai oferi o lecţie românilor. Ajunşi primari şi prefecţi, ocupând cu forţa instituţiile statului, au trecut la cea mai infamă teroare, încercând să-şi întreacă stăpânii, la dislocarea populaţiei de saşi şi şvabi, a chiaburilor. Cei care au suferit cel mai mult, care gustau din paharul răfuielilor, al răzbunărilor fratricide au fost foştii poliţişti şi jandarmi.

Toate poveştile privind arestarea mareşalului aveau un singur factor comun. Mareşalul nu a cedat presiunilor, voia armistiţiu cu arma la picior pe 26 august, după oprirea puhoiului pe linia Galaţi-Nămoloasa. A învins camarila care, prin capitularea necondiţionată, voia dezordine, panică, teroare, pentru ca ruşii să-şi impună slugile pentru comunizarea României. Armata română, după lupte la podul

Băneasa, la Şcoala de război, a obligat ca resturile penibile ale armatei germane să se predea, mulţi dintre ei devenindu-mi fraţi de suferinţă în Gulagul sovietic. Noul regim de aşa-zisă reală democraţie a sprijinit prin orice mijloace frontul antihitlerist, inclusiv prin cele 12 divizii româneşti, care, până la urmă, au devenit 40.

După lupte memorabile, zdrobirea ofensivei germano-ungare de către Armata a IV-a din 7 septembrie, respingerea ofensivei a Armatei a III-a ungare şi a Armatei a II-a germane de tancuri în Banat şi Crişana, între 17 septembrie – 5 octombrie are loc forţarea Mureşului şi luptele grele de la Oarba de Mureş-Dealul Sânt Georgiu-iernuţ, participarea românilor la bătălia Debreţinului, unde ruşii i-au sacrificat cu nesăbuinţă sau cu intenţie pe voluntarii din divizia Tudor Vladimirescu din 20 octombrie, ca la 25 octombrie prin eliberarea oraşului Satu-mare şi Carei să se încheie eliberarea întregului teritoriu al României. Între timp, pe 8 octombrie, o „Mare Adunare” la stadionul ANEF cere demisia guvernului şi instaurarea unui guvern democrat, format din Frontul Naţional Democrat, care duce la 4 noiembrie la formarea guvernului de coaliţie a FND cu PNŢ-Maniu şi PNL-Brătianu, sub preşedinţia generalului C. S ănătescu.

Pentru că a venit vorba despre divizia Tudor Vladimirescu, trebuie să menţionez relatările celor mai vechi prizonieri români, distinşii aviatori Alecu Cosma, Petrică Ilie, şi Mişu Dobrescu, a căpitanului de cavalerie Zahei Omer, a lui Loni Teodorescu şi locotenent Nicolae Fuiora, prizonier din 28.09.1941 de la Mălăia Belozorsk, cum a luat fiinţă această ruşine a armatei române. Prima tentativă a fost în iulie 1943, când Ana Pauker-Rabinsohn59, eliberată de poliţie de la Kuşnarenko, unde stătuse împreună cu Walter Ulbricht60, Klement Gottwald61, Gheorghe Dimitrov62, Matyas

59 Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn, 13 februarie 1893 – d. 3 iunie 1960), activistă şi propagandistă comunistă română, ulterior fruntaşă a Partidului Comunist Român, viceprim-ministru şi ministru de externe al României.

60 Walter Ernst Paul Ulbricht (n 30 iunie 1893 la Leipzig Germania – d 1 august 1973 la Dollnsee nord de Berlin), comunist german, preşedinte al Republicii Democrate Germane şi secretar general al Partidului Unităţii Socialiste din RDG

61 Klement Gottwald, politician şi preşdinte al Cehoslovaciei (n.1896, d. 1953)

62 Georgi Dimitrov Mikhaylov, cunoscut şi ca Georgi Mikhaylovich Dimitrov (18 iunie 1882 – 2 iulie 1949), lider comunist bulgar.

Rakosi63, Marcel Pauker64, Walter Roman-Neulander Mâţă65, şi mulţi alţii, organizează prima şedinţă a antifasciştilor. Şedinţa a fost prezidată de generalul rus Samoilov, colonel Novikov, col. Grivciuk şi de românii col. Budiş, col. Malcropol, col. Teclu, col. Captariu, lt. col. Condrea, maior Haupt, cpt. Bodin, cpt. V. Constatin, lt. Tudoreanu, Laurenţiu Fulga, Doncea etc. Care s-a terminat aproape cu un fiasco total. S-au opus vehement, cu argumente pertinente, dar şi cu atacuri virulente cpt. Tudor Popescu, cpt. Lupşa, avocat Puiu Atanasiu, cpt. Ion Popescu, cpt. Ion Pârvulescu, coloneii Hagiopol, Scurtu, Mandache, Malachi, lt. N. Fuiora, lt. Lae Grecu, veterani din primul război mondial, Ilie Cândea, Grigore Coban, D. Banu şi bineînţeles pe tot parcursul mulţi, mulţi alţii. Printre cei prezenţi în prezidiu de mai aflau maior Petre Popescu şi comandanţii de lagăr din partea românilor, cpt. Al. Mihăilescu şi cpt. M. Militaru. S-au înscris imediat cpt. Gh. Atomei şi lt. Al. Vasiliu. Ana Pauker a fost efectiv blocată, nu s-a aşteptat la aşa o opoziţie şi a rostit vestita frază, rămasă celebră prin urmările ei: „dacă nu înţelegeţi semnificaţia prezentului imperativ istoric, vom trece cu tăvălugul istoriei peste cadavrele voastre”. Legea talionului a funcţionat costând mii de victime. Principiile acestor demni ofiţeri şi ale multora care s-au opus formării diviziei de voluntari Horia, Cloşca şi Crişan a generalului Lascăr apărau demnitatea ofiţerului român, considerând înaltă trădare, pedepsită de orice cod de justiţie militară din lume, formarea unor unităţi militare din prizonieri de război care să lupte în cadrul armatei inamice împotriva armatei naţionale din