Aurelian Gulan Victime Si Calai

Aventură criminală, indiferent de lozincile patriotarde sau de justificările necesităţii ei.

Pe măsură ce intram în adevăratul dispozitiv de luptă al ruşilor, observam zona câmpurilor prevăzute cu mii de cadavre ale învingătorului, cu spitale de campanie în aer liber unde zăceau zecile de mii de schilozi. În ciuda unei aşa-zise paze care însoţea coloana, la fiecare pas trăiai o nouă crimă, care mai de care mai odioasă: un rus care-ţi dădea cu balalaica în cap, altul care se distra aruncând o grenadă în mijlocul coloanei, o rafală de pistol mitralieră care alinia flancurile sau scurta coada coloanei, un tanc sau un camion care vira brusc în coloană, zdrobind totul sub şenile sau roţi şi atâtea alte crime. Gloata care ajunsese la câteva sute avea un aspect terifiant: toţi eram desculţi, unii dezbrăcaţi de pantaloni şi cămăşi, de parcă n-am fi fost capturaţi pe front, ci în cel mai famat bordel. Am văzut deget tăiat pentru că n-a putut să-i scoată verigheta ce-şi făcuse culcuş pe deget de mulţi ani, am văzut carâmbi de cizme tăiaţi pentru că n-au putut să tragă cizmele din picioarele umflate de prea mult stat. În sfârşit, apare un general rus căruia îi atârna vestonul de ordine şi decoraţii. Opreşte coloana, ordonând separarea ofiţerilor de soldaţi, pentru ca ultimii să nu mai fie sub influenţa ofiţerilor, făcându-i o pradă uşoară pentru planurile lor mârşave. Rămâne uluit când constată că ultimii apărători ai Sevastopolului erau, în marea lor majoritate ofiţeri, dar noi rămânem şi mai uluiţi când, pe un ton nevinovat, de autentic imbecil, ne întreabă dacă am fost capturaţi în halul în care arătăm. Îl sărut pe credinciosul meu, Vasile, umbra mea pe tot parcursul războiului, cu regretul că nu l-am ascultat să mă dau soldat, că ei vor avea o viaţă mai bună, de executanţi, nu de comandanţi. Peste o oră intrăm într-un lagăr improvizat în mijlocul grosului armatei sovietice situat în Balaklava.

Era primul lagăr, un loc viran înconjurat de două rânduri de sârmă ghimpată, împânzit deja cu prizonieri luaţi în dimineaţa zilei de 11 mai 1944. Câteva case dărâmate, din care rămăsese, ca prin minune, câte un perete, formau adăpostul unor corturi mari de campanie. Pe unul scria „nacialnik”, adică „şef”, „comandant”, iar pe celălalt era o cruce roşie, probabil un fel de infirmerie. La intrarea în lagăr se făcea o percheziţie soră cu moartea, deşi noi eram cam goi şi fiecare era trecut într-un tabel: numele, prenumele, gradul, naţionalitatea, unitatea, data şi locul unde au fost luaţi prizonieri. Şi acum venea marea surpriză: tabelul era completat de Olga, care avea

Grad de locotenent, iar percheziţia era făcută de însuşi comandantul lagărului, de fostul meu sergent TR de la grupa radio. Acum era locotenent în Armata Roşie şi purta pe braţul drept o banderolă cu o literă „P” mare şi albă, adică partizan. Indignare, teamă, ură? Efectiv nu ştiam ce simţeam. Dacă mai voia să-şi adauge încă o stea pe pielea mea? Care va fi atitudinea lui faţă de mine, care, la retragerea din Ialta, l-am părăsit? E adevărat, fără voinţa mea. În fond, puteam să sacrific un batalion pentru a-l salva pe el, căruia îi făcusem hatârul de a lua o rusoaică în România? Oare nu i-am salvat viaţa, scutindu-l de coşmarul de la Sevastopol, urmările căruia le cunoştea mai bine decât mine? Orice supoziţie era inutilă, de vreme ce nu ştiam în ce conjunctură îşi câştigase cele trei stele, aşa cum nu cunoşteam care fusese rolul rusoaicei Olga. În definitiv, îmi făcusem datoria de soldat şi de om, căruia nu i se putea insinua nici cel mai mic reproş. Desculţ şi dezbrăcat, mă simţeam atât de înjosit, încât n-aş fi vrut să mă vadă, să mă cunoască nimeni. În capul meu se învolburau atâtea gânduri; prin faţa mea se perindau zeci de filme, clipe din ultimii doi ani, anumite scene stop-cadru mă pironeau uneori încât păream ameţit, trăind preludiul unei demenţe care pornea dintr-o idee chinuitoare: cum de-am putut admite cea mai josnică umilinţă, captivitatea! Îmi târam paşii, de parcă aveam plumb în picioare, prin praful ce se formase în faţa acestei noi instituţii din viaţa mea, „lagărul de prizonieri”. Ameţeala mă făcea să transpir broboane de ruşine, care se prelingeau pe faţa mea îmbâcsită de praf şi fum, până când o baie de sudoare rece mă trezeşte la realitatea inexorabilă: mă aflam în faţa fostului meu sergent, acum ofiţer în Armata Roşie. Prefăcându-se că mă perchiziţionează îmi şopteşte tremurând: „Să trăiţi, domnule sublocotenent! Regret enorm să vă întâlnesc în această situaţie!”, după care ţipă spre a fi auzit de toată lumea: „Dacă eşti bolnav, când vine seara te prezinţi pentru a primi medicamente!”. Urmează apoi primul meu pas într-un „gulag”. Eram convins că orice eroare se plăteşte cu viaţa, că speranţa de a-mi lua viaţa de la capăt nu trebuie să-mi ştirbească cu nimic demnitatea. În loc să fi apărut pe listă cu numele de Schneider, Muller sau cum vreţi, oferindu-mi o şansă, mi-am declarat în neghiobia mea adevăratul nume. Intrarea în lagăr avea să infirme însă reproşurile mele, deoarece grupuri de curioşi, care se înghesuiau la intrare pentru a-şi identifica rude, prieteni, camarazi, m-ar fi demascat din prima clipă. Un strigăt de uimire, un nume pe care-l pronunţau mulţi din ei cu respect, cutreieră

Întregul lagăr. Cavalerul cu iz medieval, care se impusese prin personalitatea lui, care luptase cu disperare ostăşească la capul de pod Sevastopol, sperând în salvarea unor oameni, cărora nu de puţine ori le-a adus strălucirea, era înconjurat de fostul lui comandant, colonelul Popa, de doctorul batalionului, de excelentul lui prieten, Ilarion Stănescu şi de ofiţeri care uimiseră cu vitejia lor armia română: căpitan George Fonea, acum fără un ochi, acoperit cu o bandă neagră de corsar, angelicul sublocotenent Aurel State şi de câţi alţi necunoscuţi şi curioşi. Freamătul produs, regrupările cetelor de captivi, vorbele goale care mergeau ca un vuiet din gură-n gură au atras atenţia celorlalţi ofiţeri români, dar şi pe cea a nemţilor. Aşa începe o nouă viaţă, viaţa ireală de lagăr, care crea din eroi autentici mituri, impuse de noile condiţii de viaţă. Cei tari îi acceptau, cei slabi îi sfârşeau, iar ei, „miturile”, făceau tot posibilul pentru a se întruchipa în această ultimă plăsmuire a personalităţii înlănţuite, care avea o singură unitate de măsură: demnitatea ostentativă în faţa umilinţei, a foamei şi a trădării, în faţa unei libertăţi aparente al cărei preţ era cea mai crasă trădare. O rusoaică, cam multă, sub a cărei uniformă se puteau bănui nişte şunci masive, cu o banderolă de crucea roşie pe mână, întreabă de răniţi, de bolnavi. Printre cei inconştienţi, care credeau în prevederile Convenţiei de la Haga, semnată forţat şi de ruşi, care reglementa tratamentul prizonierilor, mă strecor şi eu, mânat de reîntâlnirea cu fostul meu sergent, acum ofiţer partizan în armata sovietică. Suntem scoşi din ţarcul de sârmă ghimpată şi mânaţi, unii căraţi, către cortul spital de campanie. Olga, ţiitoarea sergentului meu, încerca să mă descopere printre schilozii fizic şi moral. În sfârşit, ridic capul şi, cu un gest sigur, îmi face semn s-o urmez într-un compartiment al cortului. Printre lacrimi, îl roagă pe Avrelicika să se liniştească, că vine imediat soţul ei. Într-adevăr, apare şi el, care, după o îmbrăţişare ce părea sinceră, se simte obligat să-mi dea nişte explicaţii. Plecat cu uniforma românească pentru Olga, neştiind că retragerea noastră s-a decalat pentru ora 18, la 15 aprilie, a aşteptat venirea nopţii pentru a sosi cu ea la companie şi a ne împărtăşi soarta. În locul meu au găsit un maior sovietic, căruia Olga, cu stagiul de partizan la zi, îi prezintă actele oficiale, explicându-i că ei veniseră pentru a ne lua prizonieri sau a ne convinge să trecem la partizani. Sunt urgent verificaţi la organele locale de partid şi de partizani, după care au fost încadraţi în armata sovietică primind grade, în funcţie de studii şi sarcini, potrivit cu

Coeficientul de încredere. Îl ascult un pic cam deconcertat, după care admit să mă spăl şi să îmbrac nişte haine, o uniformă de vară germană şi nişte bocanci, primind şi un sac de merinde cu câteva pachete de ţigări şi pâine. Deşi nu cadra cu noua mea poziţie, îi spun că, dacă atitudinea lui este sinceră, să-mi pregătească o uniformă rusească şi să mă cheme a doua zi, pentru a fugi. După câte trăisem la Sevastopol, visam că ar fi posibilă o aventură a mea, pe ceva plutitor, spre Turcia. Sau aş fi putut să mă strecor în spatele trupelor sovietice pentru a ajunge undeva în Basarabia. Să nu vă imaginaţi că cele mai absurde inepţii nu se vânturau prin creierul înfierbântat al oricărui prizonier, care nu admitea sau nu se împăca cu noua sa poziţie. Orice soluţie, oricât de imposibilă, devenea un vis onorabil. Răspunsul soseşte prompt: „Nu-mi este greu să vă declar mort, să vă procur uniforma şi să vă scot din lagăr. Dar soluţia dumneavoastră nu are niciunu la mie vreo şansă. Este o rezolvare disperată, vecină cu sinuciderea. Eu însă voi face tot ce mi-aţi spus, indiferent de riscurile mele.”. Întors în lagăr, atrag atenţia prin noua mea uniformă, şi povestesc totul celui mai de nădejde prieten, care cunoştea povestea sergentului meu, Ilarion Stănescu. Îmi repetă şi el cutezanţa unei acţiuni fără nici o şansă şi, din solidaritate, propune o evadare într-un grup restrâns, format din ofiţeri demni de toată încrederea, decişi să-şi joace soarta. Amânăm discuţia pentru a doua zi. Orele care mai rămăseseră din noapte le-am petrecut plimbându-mă printre cei care, eliberaţi de groaza morţii, zăceau pe pământul pietros, dar cald al Balaklavei. Gândurile dezordonate nu-mi dădeau nici un răgaz. Reconstituiam cu lux de amănunte evenimentele din ultima zi, îmi făceam diferite procese de conştiinţă, mă obseda soluţia dezonorantă pe care am fost silit s-o adopt. Căutam explicaţii în „trădarea generală”, în soarta comună a celor o sută de mii de sacrificaţi şi reconstituiam metru cu metru drumul Golgotei, până am ajuns în acest ţarc de sârmă ghimpată.

A doua zi, 13 mai, începea sub auspicii sumbre. Eram epuizat fizic, răvăşit total psihic, un somnambul care aştepta cu nerăbdare sosirea serii pentru a reîncepe o nouă luptă plină de imprevizibil şi vise, fără să bănuiesc că era doar începutul unui calvar, care avea să dureze aproape doisprezece ani în cel mai sumbru mormânt, pe care mi-l săpasem perseverent. Aveam să lupt de data aceasta cu stafii adevărate, care purtau chip de oameni şi a căror bestialitate mă va marca tot restul vieţii. În jurul orei 9 un nou eveniment mă trezeşte la

Realitatea dură pe care o trăiam. Era ora când auzeam pentru prima dată nişte iniţiale care nu-mi ziceau nimic, NKVD43, viitorul KGB44, dar care vor deveni pentru mine codul cu care încercam să descifrez tainele unei vieţi ce avea să numere doisprezece ani şi ale unui viitor care a marcat soarta unor naţiuni. Doi coloneii ruşi, tineri, cu feţele ce plezneau de sănătate şi grăsime, cu priviri de asasini, intraţi în lagăr întrebau din grup în grup un nume care timp de doisprezece ani va fi rostit cu respect şi religiozitate de sute de mii de nefericiţi care-mi împărtăşeau soarta: Gulan Aurelian, Aurelio, Aurel sau cum îl mai pronunţa fiecare, dar care era una şi aceeaşi persoană: fostul sublocotenent din Armata Regală Română. Unul care continua viaţa sub povara invizibilă a unei vieţi ce număra douăzeci şi doi de ani, sub povara titlului de şef de promoţie, exponent al unei armate, al unei ţări, al unui popor pe care l-a iubit, contopindu-şi fiinţa cu idealurile lui, care izvorau dintr-o istorie de două milenii. Sunt urcat într-un fel de jeep, o maşină tout terrain care, cu o viteză neobişnuită, gonea spre necunoscut. Nu-mi vorbea nimeni nimic, nu discutau nici chiar între ei. Străbăteam ţinuturi ticsite numai cu unităţi militare – voind parcă să-mi arate forţa care va invada Europa, încercând să conducă lumea – şi cu spitale, care trebuia să-mi amintească „crimele” săvârşite de armatele al căror exponent eram. Numai o duhoare permanentă de fum, praf şi morţi ne însoţea cu aceeaşi viteză tot parcursul. După vreo două ore de zdruncinături, unul dintre colonei se întoarce spre mine şi mă leagă la ochi cu o cârpă neagră, semn că în curând vom ajunge la destinaţie. De ce mă legau la ochi ca pe condamnaţii la moarte?! Ce voiau de la mine?! După bănuielile mele, ne apropiam de Simferopol, reşedinţa Crimeii, oraşul în care venisem prima oară pe front, închizându-se parcă cercul. Din această clipă începe pentru mine întunericul şi încercările mele disperate de a descifra, cu ochii minţii, această beznă, neînţeleasă de mulţi, mulţi zeci de ani. Pe la ora prânzului, după ce aud în spatele mei deszăvorându-se şi zăvorându-se uşi grele, străbat un coridor. Sunt oprit brusc şi mi se smulge brusc cârpa neagră de pe ochi. Mă aflu în faţa unei uşi cu drugi de fier groşi şi deşi de de-abia intra mâna printre ei. După uşa cu gratii, o altă uşă masivă, cu o

43 Narodnâi Komissariat Vnutrennih Del – „Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne”, un minister care se ocupa cu rezolvarea unui număr mare de afaceri de stat ale fostei URSS.

44 Komitet Gosudarstvennoj Bezopasnosti, – „Comitetul Securităţii Statului”

Fereastră şi un vizor. Se deschid încuietori, se trag bare, se învârtesc roţi care eliberează cu o cremalieră alte patru bare adânc înfipte în cruce în zidurile de beton. În sfârşit, mă trezesc îmbrâncit înăuntru. Stupoare! Pe o suprafaţă de aproximativ zece metri pătraţi, zăceau vreo douăzeci de arătări, făpturi care păreau oameni, peste care mă prăbuşisem şi eu. Uşile se închid cu acelaşi ritual criminal, după care câteva capete, cu ochii holbaţi, cuprinşi de o spaimă indescriptibilă, mă priveau cu un amestec de groază şi compătimire. Toţi vorbeau oarecum limba germană, astfel că în câteva minute m-am lămurit unde mă aflam. Aşa credeam eu. Eram la o închisoare a Armatei Roşii, o închisoare operativă din Simferopol, proprietatea NKVD. Aici îşi dăduseră mâna, într-un pumn al forţei şi al celei mai criminale opresiuni, puterea legiuitoare şi executivă, justiţia şi temniţa, care s-au contopit într-un singur organ – zis al partidului, deoarece îl controla şi pe acesta – un organ al celor mai incredibile nelegiuiri şi al crimei legiferate. Cine erau nefericiţii ocupanţi? Ruşii din fosta poliţie germană, ucrainenii colaboraţionişti, tătarii şi câţiva ceceni din batalioanele de voluntari aflate în subordinea armatei germane. Puţinii scăpaţi, neîmpuşcaţi pe loc la prima întâlnire cu necruţătorii politruci ai armatei sovietice, erau căraţi în acest edificiu al justiţiei şi, în cinci minute, erau condamnaţi, în numele poporului, la moarte pentru colaborare cu inamicul, adică înaltă trădare. Ce căutam eu aici, reprezentant al unei armate naţionale cu statut de prizonier de război?! Începusem o nouă viaţă în care raţionalul era exclus, era înlocuit cu forţa discreţionară, cu nelegiuirile doctrinare al dezrobitorului, în care adevărul elementar era pulverizat în numele misiunii istorice a învingătorului. Primul, de când sosisem eu, se întorsese în câteva minute de la înalta judecată şi se cufundase într-o rugăciune eliberatoare, aşteptând sentinţa, care era executată după alte câteva minute în curtea închisorii. Câteva împuşcături tulburau liniştea care invadase trupurile unor oameni morţi sufleteşte. Un alt colaboraţionist dispărea pentru totdeauna în groapa comună a istoriei. Căldura din afară şi înghesuiala dinăuntru făceau ca zăduful să fie atât de groaznic, încât toţi înotam în sudoare şi urină. Mirosul stârvurilor noastre epuizate se îmbina cu duhoarea butoiului cu biluţele care se rostogoleau din trupurile noastre în loc de fecale, după îngurgitarea, cu religiozitate, a celor 125 de grame de pâine, care avea nu numai culoarea, dar şi mirosul pământului. Toţi eram goi. Pieile noastre atârnânde străluceau de fierbinţeala din aer şi, mai

Ales, din noi. Peste o oră, este chemat să-şi dea duhul şi tătarul Mehmet, un tânăr care zăcea lângă mine. În momentul în care l-au chemat, a strecurat sub mine o cârpă cu vreo 50de grame de firimituri de pâine. Mi-a strâns mâna cu o putere nebănuită, un ultim efort al solidarităţii umane, după care ne-a părăsit demn pentru vecie, abandonând o lume pe care o visase mai bună. Aici am zăcut douăzeci şi două de zile. După două zile de la sosire devenisem, în fapt, cel mai vechi locatar al temutei instituţii. Aici am fost pregătit psihic pentru primul şi cel mai mare examen din viaţa mea, a cărui absolvire era egală cu propria condamnare la moarte. Îi învăţam eu de acum pe cei noi jocul morţii, ascunzând în pumni un fir de aţă neagră şi albă. După ce ascundeam pumnii la spate, se făcea alegerea. Cel ce trăgea aţa neagră avea o moarte prin spânzurătoare, cel ce trăgea aţa albă, o moarte prin împuşcare. Aici nu ne „jucam” şi cu alte alternative. Singura alegere era binecuvântata moarte, care te elibera de foame, de chinuri, de oameni. După primele două săptămâni – le trebuise cam mult să se convingă c-am devenit o cocă maleabilă, cu care puteau modela fără dificultate viitorul unui om!

— Sunt dus, speram eu, la judecata aducătoare de linişte veşnică, aceea care curma definitiv chinurile unei fiinţe create de Bunul Dumnezeu să judece şi să vorbească, iar în alte condiţii, să zâmbească. Mă întâmpină un general cu părul cărunt şi un translator din Moldova sovietică. O identificare a numelui, a gradului, a unităţii, ziua şi locul căderii în mocirla prizonieratului, scrise corect de o rusoaică cu aspect aspru de siberiană. Datele mele foarte laconice erau completate de generalul rus care, bine informat, ştia aproape totul despre mine, inclusiv că am fost şef de promoţie, unde am luptat şi tot ce făcusem pe front şi în spatele acestuia, probabil şi câţi copii botezasem. După această introducere privind soarta războiului şi misiunea Uniunii Sovietice în lume, mi se spune că în Uniune s-a format o divizie de voluntari din prizonieri români, Tudor Vladimirescu. Rostul era de unealtă de implementare a comunismului în România, o nouă colonie a imperialismului slav etc. Etc. Îmi declară cu o nuanţă solemnă că sunt solicitat să intru în această divizie, dată fiind originea mea sănătoasă. Auzind pentru prima dată această imbecilitate mi s-a explicat în ce constă. Dată fiind poziţia mea câştigată în ţară, mai ales printre ofiţerii tineri, mi se propunea o „colaborare” strânsă cu Uniunea Sovietică. În consecinţă, mi se cerea să vorbesc la radio, la Moscova, despre

Războiul nedrept la care participasem până acum câteva zile, ca să-i conving să pună capăt războiului. Eram pe 17 mai 1944 şi mi se cerea să le spun românilor să se predea armatei sovietice, timp în care eu trebuia să urmez nişte cursuri, astfel ca, la sfârşitul iminent al războiului, să particip, nici mai mult nici mai puţin, la organizarea noii armate „populare” din România. Crezând că timorarea mea a fost suficientă, scontând pe ambiţiile şi, mai ales, pe setea de libertate a oricărui tânăr încarcerat, atacul a fost direct, uneori cu „sfaturi părinteşti”. Eram literalmente uluit, ameţit de tot ce auzeam, de tot ce mi se propunea. De unde bănuiam un sfârşit cel puţin egal cu al acelora ce-mi fuseseră fraţi de celulă. După această pregătire psihologică sui-generis, sunt pus în faţa unei probleme la care nu îndrăznisem să mă gândesc nici o clipă. O luciditate exemplară, un discernământ demne pentru o altă vârstă şi experienţă de viaţă, o răbufnire lăuntrică focalizată în educaţia solidă primită acasă, în şcoală, în armată, m-au îndemnat să promit, fără absolut nici o explicaţie, un „nu” categoric. Actul trădării îmi devenise mai clar, mai neechivoc ca niciodată şi orice explicaţie sau justificare mi se părea total inutilă. Pregătirea mea psihologică preconizată de ei avusese pentru mine un efect invers pentru că trăisem intens, timp de două săptămâni, plata trădării ce o primiseră cele câteva zeci de confraţi de celulă, cărora le zburaseră creierii în faţa mea. Din partea cealaltă, evident contrariat, dar cu un calm disimulat, de o perfidie asiatică, îmi spune că nu mi s-a solicitat un răspuns imediat, că nu trebuie să mă pripesc în luarea unor hotărâri capitale pentru viaţa mea, că prima întrevedere constituie doar începutul unor convorbiri care vor urma. Pentru mine era clar că nu eram victima vreunei turnătorii a fostului meu sergent sau a Olgăi sau a vreunui camarad din lagăr. Eram rodul unei activităţi informative intense, poate începută de când am călcat în Crimeea. Era evident faptul că, pentru mine, începea o viaţă nouă, consecinţă directă a atitudinii mele absolut personale şi neinfluenţate de nimeni. Un „nu” categoric şi irevocabil, spus la douăzeci şi doi de ani, la peste două mii kilometri depărtare de ţară, în bârlogul celui mai perfid, implacabil şi nelegiuit vrăjmaş, după un război necruţător în care, sub ochii mei, au murit sute de mii de oameni, fie români impetuoşi şi entuziasmaţi, fie germani disciplinaţi şi războinici din născare, fie ruşi, rezistenţi şi dârji, mereu nedumeriţi pentru ce luptă de fapt, toţi şi fiecare în parte eroi veritabili. Am spus „nu” după trei săptămâni de chinuri

Apocaliptice, timp în care am văzut cum semeni de-ai mei îşi dădeau duhul lângă mine, împuşcaţi mai rău decât câinii, pentru că, deşi oameni, erau consideraţi lepădături ale războiului, priviţi prin concepţia strictă a datoriei, a onoarei şi a sacrificiului pentru patria lor, exceptând opţiunile politice, rămânând înfieraţi şi dincolo de moarte cu stigmatul trădării. Am spus „nu” când mirajul libertăţii, amplificat de setea de viaţă a celor douăzeci şi doi de ani, putea să tenteze orice muritor. Am spus „nu” când, în locul huzurului, al gradelor şi al poziţiei sociale la o vârstă de aur, am ales din nou, voluntar, înmormântarea de viu. A fost un „nu” rostit de o conştiinţă imaculată, a fost un „nu” în numele omeniei şi al demnităţii unui ofiţer al armatei române. A fost un „nu” care stigmatiza categoric noţiunea de trădare chiar în situaţii speciale. A fost un „nu” grăit răspicat viitorului meu, învingându-mi pornirile omeneşti. A fost un „nu” scris cu sânge, pentru a nu fi spulberat de vremuri, pentru generaţiile viitoare, indiferent de schimbarea în timp a conceptelor de bine, adevăr, dreptate, cinste, onoare, datorie. A fost un act prin care pot să reţină tot ceea ce se consideră valabil şi pentru ei, chiar dacă nu vor mai fi războaie. Vor fi poate confruntaţi cu alte crize majore, morale şi spirituale. Suferinţele mele, timp de două decenii, şi-au înfipt colţii în trupul meu, precum cuiele în trupul lui Crist răstignit, pentru ca generaţiile viitoare să nu renunţe la luptă şi la vise, să nu uite că omenia şi biruinţa asupra propriei persoane constituie o rezolvare în lupta împotriva beznei şi a nelegiuirilor. A fost un „nu” care însemna sfârşitul primei părţi din viaţa mea şi începutul unei noi perioade, care avea să se măsoare tot în decenii de schingiuiri, nelegiuiri şi umilinţe, când stârvurile ce se scufundau în mocirla disperării şi a trădării căutau să se antreneze cu ei pentru a-şi atenua vinovăţia în faţa istoriei, tânjind la diluarea responsabilităţii prin generalizarea compromisului. Chiar acum, când ştiu ce-au însemnat următorii douăzeci de ani, nu numai că nu regret atitudinea mea, dar sunt mândru că pot lăsa moştenire doar o avere spirituală, care să îndrume paşii într-o lume de lupi care se sugrumă cu laţul făurit de ea într-un asalt asupra conceptelor milenare ale moralei creştine şi ale spiritualităţii omenirii. Fii mândru de credinţa tatălui tău şi vei izbuti să rămâi un om! E un îndemn pentru supravieţuirea ta, pentru salvarea vieţii adevărate şi biruinţa luminii pe acest pământ stăpânit de forţe satanice!

PARTEA A TREIA – PRIZONIER ÎN GULAGUL SOVIETIC IX. LA FORCE PRIME LE DROIT45

Odată spus „nu” trădării, colaboraţionismului şi compromisului, am acceptat îngroparea mea de viu. Chemat de general de mai multe ori, aveam să constat metodele folosite de cel mai criminal organ represiv din lume, NKVD, perfecţionate de cei mai ticăloşi asasini pe care i-a dat istoria: Dzerjinski46, Uriţki47, Peters, Lăţiş, Menjenski, Jagoda, Ejev, Beria, Andropov ş.a. Interogatorii noaptea pe durata a zeci de ore, lămpi puternice puse în ochi, repetarea unor întrebări de zeci de ori, trecerea de la cele mai abjecte şi directe ameninţări la cele mai fabuloase promisiuni, insinuări şi lecţii ideologice, nelipsita ţigară pe care o refuzam, şantajul ordinar, internaţionalismul proletar care desfiinţează conceptul de patriotism, de naţionalism etc. M-am menţinut, intransingent, pe poziţia mea, pe dreptul prizonierului de război la opţiunea atitudinii lui, iar când propunerile directe depăşeau prin impertinenţă conştiinţa mea, treceam la atac, vorbindu-i de onoarea şi demnitatea unui ofiţer, de apolitism, de pedepsirea trădării chiar de armata sovietică, de trimiterea mea în Ialta spre a se constata modul meu de comportare, acolo de unde ei aveau probabil toate informaţiile.