Aurelian Gulan Victime Si Calai

În ziua de 18 aprilie, în ciuda haosului general şi în vederea îmbarcării, ne refacem companiile şi ne numărăm oamenii. Cu acest prilej, constat lipsa sergentului TR radist şi a Olgăi, care ştiau că ne retragem noaptea şi care nu fusese la companie în momentul părăsirii Ialtei. Ce mai conta dispariţia unui om, când în fiecare oră poate mureau sute de oameni în urma ploii de bombe şi de proiectile care ne năpădeau din aer, de pe uscat şi de pe mare, când noi înşine eram nişte ruine din care mai licărea flacăra nestinsă a speranţei! În această zi armatele sovietice au declanşat atacuri de mare anvergură, asalturi nimicitoare pentru fiecare metru pătrat, cu sacrificii imense de ambele părţi. Sevastopolul avea trei linii de apărare. Prima, pe vechile poziţii de apărare ale Sevastopolului, cu boturile de deal Săpun Crorî, Zuckerhut, valea Inkerman, Balaklava. Linia a doua pornea din capul golfului Severnaia şi cuprindea oraşul Sevastopol, iar linia a treia era la distanţă de aproximativ doi kilometri de ţărmul mării, un semicerc în jurul fortului Nersanet, numit de comunişti fortul Maxim Gorki. Din Armata 17 a generalului Jaenecke, Sevastopolul era apărat de Corpul 49 munte, 50 infanterie, 336 infanterie, diviziile româneşti 19 infanterie şi 9 cavalerie, divizia 3 Vânători. Grupul Sevastopol Nord era format din diviziile germane 49, 336 şi 50 şi diviziile româneşti 1 şi 2 vânători de munte şi 10 infanterie. Gruparea Sevastopol Sud cuprindea diviziile germane 73, 111 şi 98 infanterie, diviziile româneşti 3 vânători de munte, 19 infanterie, 6 şi 9 cavalerie. Rezerva era compusă din trei batalioane, Brigada 191 tunuri de asalt, Divizia a 9-a antiaeriană a generalului Pickert. Armata rusă era formată din Armata 2 de gardă, Armata 51, Armata de coastă formată din 25 de divizii infanterie, un corp de nouă regimente aruncătoare de grenade, două divizii antiaeriană, trei divizii de aviaţie şi flota Mării Negre. Toate aceste date au fost adunate direct de la combatanţi, în timpul bătăliei Sevastopolului şi în prizonierat, la nivelul unui sublocotenent, deci pot fi parţial inexacte. Sigur este însă faptul că, între 9 şi 18 aprilie, ruşii au pierdut 464 care de luptă, 232 avioane, peste 200 000 de ostaşi, iar

36 Engl. „Până la urmă, fiecare om îşi întâlneşte Waterloo-ul său” – cuvinte rostite de Wendell Phillipps (1811-1884), aboliţionist american, avocat pentru indigenii americani şi orator, într-un discurs al său din 1 noiembrie 1859.

Armata germană şi română 110 000, rămânând, după 18 aprilie, cu 78 000 de ostaşi germani şi 45 000 de ostaşi români. Am enumerat toate acestea pentru a vă imagina amploarea forţelor armate participante şi încrâncenarea luptelor care au dus la astfel de pierderi.

Eu mă voi rezuma strict la acţiunile la care am participat direct, ca sublocotenent, comandant de pluton şi, ulterior, de companie. Pe ziua de 18 aprilie 1944, armata sovietică reuşeşte să cucerească un deal din faţa satului Kamâse, de unde vedea tot capul de pod Sevastopol ca în palmă, lucru simţit şi de noi pe pielea noastră, deoarece, ore în şir după ce artileria rusă îşi reglase tirul, nu mai cruţa nici un obiect care presupunea că adăposteşte oameni. Comandamentul german solicită comandamentului român efectuarea unui contraatac pentru recucerirea înălţimii. Generalul Voiculescu, ştiind că Batalionul IX vânători de munte este singurul cu efectiv complet, ordonă colonelului Popa efectuarea contraatacului, oferindu-ne un bogat sprijin de artilerie, ca şi cum aceasta ne încălzea. Când s-a aflat, am crezut şi eu că asist la prima revoltă din armata română în loc de îmbarcarea şi plecarea spre ţară. Era un contraatac care, în condiţiile date, însemna sinucidere. Pe chipurile tuturor apăruse nedumerirea. Eram străfulgeraţi de groază şi muţi în faţa sorţii nedrepte. În ciuda presiunilor, am căzut de acord ca efectuarea asaltului să aibă loc noaptea. Li s-a amintit soldaţilor menţinerea neapărat a direcţiilor prevăzute şi aruncarea grenadelor numai la ordin înainte. Batalionul a rămas într-un adăpost ceva mai sigur, iar ofiţerii şi subofiţerii s-au deplasat pentru a vedea pe lumină baza de plecare, obiectivul de atins, direcţiile pe care se va desfăşura atacul. Poziţia aflată pe un deal se afla la maximum un kilometru, iar drumul era o pantă nu abruptă, dar neregulată şi greu accesibilă din cauza armamentului distrus şi a miilor de cadavre presărate pe tot parcursul. Copleşiţi de măcelul văzut, de atâta prăpăd şi moarte, ne-am felicitat că am luat hotărârea de a ataca noaptea, pentru a nu vedea şi ceilalţi iadul în care intram. Am solicitat să nu fugim sprijiniţi de artilerie, şi să nu se declanşeze barajul de vreo trei sute de proiectile „Stuka zu Fuss” decât la cerea noastră, cu semnal de rachete roşii împreună cu trei stele albe. La lumina reflectoarelor şi a rachetelor lansate de armata rusă, ne-am deplasat printre ruine, escaladând tancuri şi camioane distruse, ajungând pe baza de plecare în jurul orei 21. În loc să aşteptăm miezul nopţii sau zorile, pentru a nu pune la încercare tensiunea oamenilor, care şi aşa atinsese cote

Maxime, am hotărât declanşarea imediată a atacului. Era o pornire mută din partea noastră, care ne determina să terminăm odată cu acest coşmar. Nu ne puteam sustrage acestei misiuni, indiferent de şanse şi, mai ales, de pierderile prevăzute. La ora 21 am pornit în pas grăbit, cu consemnul de a nu se trage până când nu suntem descoperiţi. Aveam numai pistoale mitralieră şi grenade,. A fost o acţiune atât de îndrăzneaţă şi necugetată, care ieşea din regulile oricăror acţiuni de război! Parcă eram la prohodul din săptămâna patimilor când cu moartea călcam peste oameni morţi. Am ajuns la vreo două sute de metri, fără să fim întâmpinaţi cu foc. Nu ştiu de unde au regăsit forţa morală de depăşire a impasurilor sufleteşti trăite de noi, dar, fără vreun semnal, au început să alerge ca la finişul unei curse de performanţă, descărcându-şi încărcătoarele din pistoalele mitralieră şi aruncând grenadele pe care le aveau la brâu. Efectul a fost atât de neaşteptat, încât s-a produs o panică în liniile ruseşti cum rar se întâlneşte pe câmpul de luptă, mai ales când ei erau în plină ofensivă victorioasă. Este drept că ei erau ocupaţi cu evacuarea răniţilor şi a morţilor şi în curs de organizare şi aprovizionare, astfel că, într-o astfel de conjunctură, nu se aşteptau la un atac. Am reocupat poziţiile nemţilor, surprinzând situaţii atât de inedite, încât ele pot constitui exemple elocvente de ce înseamnă războiul. Nu mira pe nimeni că pe câmpuri sau în şanţuri erau încă morţi din ambele tabere, dar să vezi nemţi şi ruşi împunşi reciproc şi rămaşi pentru eternitate unul în baioneta celuilalt, îmbrăţişaţi parcă pe vecie, întrecea tot ce ne imaginasem până atunci. Iar după reocuparea poziţiei, răniţii ruşi, care n-au putut să fugă, dând un pansament sau întinzând un bidon cu apă unui rănit român, un ultim efort al omeniei reciproce, păreau scene dintr-un tablou destinat generaţiilor viitoare, pe care erau trasate cuvinte necunoscute războiului precum „drug”, „friend” sau „prieten”. Erau scene care ne rămâneau întipărite pe retină ca stop-cadrele sau filmele care ne impresionau, dar nu ne opreau din asaltul morţii. Pe ai noştri de-abia i-am oprit pe poziţia recucerită. Pe tinerii întraţi prima oară în foc îi fascina buimăceala ruşilor, fuga lor disperată însoţită de un singur cuvânt: „nazad”37. Panica îi molipsise şi pe cei de la branduri şi katiuşe, uluiţi de iureşul unor smintiţi. În drumul nostru înapoi către poziţie am cărat şi noi ce am putut din armamentul rusesc, că pe-al nostru îl distrusesem

37 Rus. „Înapoi”.

Deliberat, pentru acea fată morgana – „îmbarcarea”, părăsirea acestui tărâm unde dansa nebuneşte moartea. Observatorul german sărbătoreşte victoria prin lansarea, în satul Kamâşa, a barajului de Stuka zu Fuss, acordându-ne liniştea pentru organizarea poziţiei de apărare. Pe data de 21 aprilie, după spusele răniţilor şi ale prizonierilor ruşi, aşteptau asaltul final asupra Sevastopolului. Ruşii îşi luau angajamente rupte de realitate. Ei nu mai aveau în faţa lor combatanţi, aveau nişte soldaţi disperaţi, care nu mai aveau nimic de pierdut, nici chiar viaţa, pe care şi-o amanetaseră odată cu ratarea îmbarcării, poate şi aceasta o iluzie. Eram îngropaţi în piatră. Focul nostru era bine organizat, o pânză deasă şi continuă pe unde nu pătrundea nici pasărea. Fiecare cuib de mitraliere se cucerea numai dacă fiecare piatră era răscolită de sute de bombe, dacă se aruncau sute de kilograme de exploziv, dacă ne ardeau cu arzătoarele de flăcări, pentru că apropierea tancurilor era exclusă din cauza terenului. Nemţii, alarmaţi de schimbul de focuri intens, şi-au concentrat focul întregii artilerii în faţa noastră. Contraatacul ruşilor a eşuat în primă fază, din pricina focului ucigaş al unor „desperados” care i-au retezat. Fiecare cuib de armă automată, de tunuri antiaeriene automate, erau cazemate inexpugnabile, iar buncărele erau tuneluri adânci sub munţii de piatră. Însă nu puteam scăpa la infinit de forţele colosale ale ruşilor, care-şi concentrau ciocanul de foc pe un spaţiu extrem de redus, după cum redus sau absent era şi moralul unor oameni care se credeau trădaţi de aliaţi şi de soartă. Cele două armate de sub comanda gen. col. Tolbulhin, Armata 2 de gardă şi Armata 51, aveau în faţă epavele forţelor armate ale generalului Jaenecke, de fapt ale generalului Allmendinger, eroul care a luptat până-n ultima zi a încleştării monstruoase din capul de pod Sevastopol. Către sfârşitul lunii aprilie, un asalt rapid asupra unei coline de pe Săpun Gorâ a fost respins cu greu de o companie a Batalionului 1 vânători de munte. Pentru că totul se petrecea sub ochii mei îngroziţi, din instinct de conservare, pentru a-mi asigura flancul, m-am deplasat cu o grupă pe şanţul ce ne despărţea. Era acţiunea unor oameni care nu mai aveau nimic de pierdut „fors quoi bon ne mai trebuia, în ajunul ignatului, verificarea integrităţii unor poziţii ale cărei ore erau şi aşa numărate.

38 Fr. „Cu excepţia onoarei”. Din expresia Tout estperdu fors l'honneur. („Totul e pierdut, onoarea e salvată.”) atribuită regelui Frangois I într-o scrisoare către regină din 1525 când era prizonier al spaniolilor în urma bătăliei de la Pavia.

Deodată, pe deasupra noastră nemţii trimit sute de bombe Stuka zu Fuss şi proiectile de Nebelwerferuri, că şi aşa nu mai aveau ce face cu ele, ale căror trepte de propulsie aruncau înapoi flăcări ca-n poveştile cu balauri, scoţând nişte mugete intermitente înfricoşătoare, după care urmau implozii ce zguduiau munţii. În câteva minute, ne-am pomenit în şanţurile care erau goale, iar barajul nemţilor adusese o linişte deplină pentru câteva ore. Când românii cuceriseră Sevastopolul în 1942, generalul Manstein promisese că românii şi nemţii nu vor îndeplini decât formalitatea ocupării unor ruine, unde nici o vietate nu va supravieţui celor 1 000 de avioane Stuka şi zecilor de mii de tunuri. Această „formalitate” a costat zeci de mii de morţi, fiecare stâncă, fiecare metru de şanţ însemnând o bătălie crâncenă, al cărei bilanţ erau câţiva norocoşi victorioşi şi câţiva prizonieri schilodiţi. În ziarele de front ale ruşilor se puteau citi aceleaşi basme. Asaltul asupra Sevastopolului din mai 1944 nu va fi decât o copie fidelă a oricărui asalt efectuat asupra acestei blestemate cetăţi de piatră. Peste puţin timp au apărut, târându-se prin şanţurile astupate de muniţie, armament şi morţi, şi primii soldaţi români din compania alăturată. Cu acest prilej, am cunoscut cel mai autentic erou român, pe căpitanul George Fonea, care sfida moartea preţuind numai viaţa ostaşilor săi, pe care-i comanda, şi pe tânărul sublocotenent Aurel State, un copil înalt şi slab, dar cu o privire angelică, o arătate biblică pe pieptul căruia se zărea crucea Mihai Viteazul. De la acest tânăr, cu chip de sfânt, am aflat că sublocotenentul Ilarion Florescu, camaradul meu de promoţie şi din Batalionul de Gardă al mareşalului, cel mai bun prieten al meu, se afla alături la o altă companie. Din păcate, nu l-am întâlnit, fiind presat de timp. Pe drumul de întoarcere, am întâlnit doi ruşi, ameţiţi sau înnebuniţi, care se rătăciseră în timpul bombardamentului şi pe care i-am trimis în spatele frontului, într-o biserică din Sevastopol, unde erau înghesuiţi şi mulţi alţi prizonieri ruşi, care împărtăşeau aceeaşi soartă cu noi. Ajuns în buncăr, am continuat să trăiesc zile şi nopţi de coşmar dantesc. Zic coşmar, deoarece chiar a doua zi, în timpul unui schimb intens de focuri, dar de rutină, un proiectil de tun antitanc a tăiat firul vieţii celui mai brav erou întâlnit de mine, sergentul meu, Tudor. Cel care uimise prin eroismul lui o armată întreagă, cel care sfidase moartea de atâtea ori a fost ucis de un proiectil rătăcit. Îl alesese pe el, pentru a-l scuti de cele mai insultătoare umilinţe, nedemne de un erou de excepţie. Murise zâmbind, îmbrăţişat de Galea lui, care, nepărăsindu-l în clipa

Fatală, a murit odată cu el, adăugând încă o pereche la poveştile nemuritoare din literatura universală, pe lângă Romeo şi Julieta ori Samson şi Dalila. De data aceasta, însă, perechea rămâne impresionantă prin autenticitatea sa.

În capul de pod Sevastopol, luna mai începea sub cele mai sumbre auspicii pentru noi. Ruşii concentrau forţe imense pe uscat, în aer şi pe mare, care, cu fiecare minut ce trecea, ne măcina nemilos, împuţinându-ne la număr şi erodându-ne ultimele urme de moral. Flotă nu mai aveam demult. Ultimele avioane îşi luaseră zborul spre România de pe singurul aeroport, bombardat permanent de ruşi, sub focul necruţător al aviaţiei şi al artileriei ruseşti, inclusiv de pe mare. Ce aveam de prisos era artilerie şi rampe de lansare. Aveam tot felul de armament şi muniţie aferentă. De mult nu mai aveam trenuri de luptă, iar aprovizionarea se făcea pe cont propriu de fiecare companie. O grupă pleca undeva, mai în spate, şi aducea saci de conserve şi pâine de război, care se aflau aruncate pe toate coclaurile. De fapt, se ştia că suntem sacrificaţi definitiv şi irevocabil, dar noi, ca orice înecat, ne agăţam de orice pai. Pe 2 mai, comandantul german, fără a se lăsa copleşit de situaţia groaznică în care ne aflam, ne comunică un plan minuţios de retragere organizată, în urma căreia trebuia salvat şi ultimul om. La semnalul codificat „Opernbal”, toţi din linia întâi trebuia să ne retragem pe direcţii bine stabilite. Geniştii germani distrugeau totul în urma noastră. Se trecea apoi peste linia a doua, ocupată integral de nemţi, care pornea din capul golfului Severnaia şi cuprindea oraşul Sevastopol, cu arcul de cerc sprijinindu-se în mare, undeva lângă fortul Chersones. În timp ce această linie bine organizată rezista trei-patru zile, noi ocupam o ultimă poziţie, aflată la vreun kilometru de litoral, de unde trebuia să fim îmbarcaţi şi evacuaţi în România. Nu s-a pus niciodată accentul pe aceasă linie a treia, care, deşi era bine organizată, era un semicerc în jurul fostului Chersones, cu raza de maximum un kilometru. Ascultându-l pe generalul Conrad şi pe ceilalţi generali germani, care ne explicau cu lux de amănunte, în faţa unor hărţi, scenariul retragerii, pentru mine şi alţii, care executam retragerea din capul de pod Kuban, nu intra în calcul cuvântul „retragere”. Credeam cu tărie că Sevastopolul nu va fi un nou Stalingrad. Mă vedeam în Dobrogea, unde, după refacerea necesară, împreună cu oamenii mei atât de

39 Germ. „Bal de Operă”.

Minunaţi, puteam să punem în aplicare toată experienţa de război acumulată, de data aceasta cu scopul înalt de a apăra frontierele propriei noastre ţări. Aşa ne-am fi îndeplinit jurământul pentru care plecasem să luptăm departe, sperând să ferim ţara de tăvălugul războiului care lăsa în urmă numai moarte şi ruine. Întors, încerc să insuflu tuturor aceleaşi speranţe, deşi noi nu ne mai puteam minţi. Începuse să se strecoare perfid în inimile noastre îndoiala că vom fi salvaţi. Unii dintre noi mai credeau în reuşita retragerii, alţii se vedeau scufundaţi pe mare, oferind hoiturile lor hrană peştilor, iar cei mai puţini, din respect şi din solidaritate cu mine, mai credeau într-o minune. Încordarea intensă, surexcitarea nervoasă maximă nu ne mai lăsau să dormim. Ziua şi noaptea beam alcool sub orice formă, beam continuu cafele tari, care oboseau şi mai mult şi ne menţineau permanent într-o toropeală fizică accentuată, din cauza extenuării nervoase. Toţi simţeam treji prevestirile unor zile sumbre, mai negre decât moartea însăşi.

Ruşii au avut grijă să ne scurteze coşmarurile, să ne trezească la crunta realitate a situaţiei noastre imposibile. Din ziua de 5 mai, armatele sovietice au declanşat cel mai mare atac posibil dintre cele pe care le trăisem până atunci. Cerul era în permanenţă acoperit de avioane de bombardament şi asalt, care-şi deversau încărcăturile sinucigaşe peste amintirea unei foste armate lipsite total de apărare. Valuri succesive de avioane, nestingherite în aer de nimeni, se repezeau ca nişte ulii hulpavi asupra fiecărui cuib de arme automate, asupra fiecărui om. Stâncile fierbeau. Totul clocotea de bombe, de proiectile, de gloanţele venite de undeva din văzduh, uneori de la câteva zeci de metri. Parcă eram la un meeting aviatic, în care fiecare pilot îşi etala măiestria şi îşi lua singur premiile, calculate în armament distrus şi în oameni omorâţi. Cunoşteam lecţia mult prea bine: nimic şi nimeni nu ne scotea din buncărele noastre săpate adânc în munţii de piatră. Din când în când ieşeam să privim cum câte un pilot nenorocos se prăbuşea cu tot cu avion peste noi sau undeva în mare. Artileria antiaeriană germană îşi făcea datoria până în ultima clipă, împânzind cerul cu mii de proiectile trasoare, care mai nimereau uneori şi câte un avion. Proiectilele de artilerie, katiuşe şi branduri sovietice de toate calibrele şi tipurile, pornite din mii de tunuri, inclusiv de pe mare, scormoneau fiecare metru pătrat din acest uriaş mormânt în care ne îngropasem voluntar. Zgomotul era atât de asurzitor, încât te obliga să-ţi strângi capul între mâini ca să

Nu-ţi plesnească. Faptul că eram bombardaţi şi din spate, de pe mare, m-a trezit pentru câteva momente, străfulgerându-mă cele mai negre gânduri. Flota sovietică, masată în faţa Sevastopolului, făcea imposibilă apropierea vaselor noastre pentru a ne transporta din Sevastopol. Coşciugele noastre plutitoare, pentru a acosta la acest cap de pod, trebuia să străpungă câteva linii de asediu ale flotei sovietice, ceea ce mi se părea exclus. În fond, fiecare trebuia să-şi facă datoria: ei să ajungă la noi, iar noi să rezistăm până la semnalul de retragere. Pentru noi, „carpe diem” nu mai însemna „bucură-te de fiecare zi”, ci „bucură-te de fiecare clipă” până la mântuirea salvatoare. Ordonanţa mea, bunul meu Vasile, în simplitatea lui, căuta să mă sustragă celui mai crud adevăr pe care îl trăiam în urma unei opţiuni cinstite şi demne. El avea grijă să mă drogheze cu o periodicitate riguroasă. Varia doar elixirul, pentru a sfida adevărul care era egal cu binecuvântata moarte. Trebuia să pluteşti în neant, pentru că fiecare bombă care exploda lângă tine şi care te iertase te trezea din cel mai halucinant vis, oferindu-ţi şansa de a-ţi trăi blestemul până-n ultima clipă. Ceea ce m-a trezit complet a fost cuvântul „Opernbal”. Era ora 5 dimineaţa, în ziua de 8 mai, o dimineaţă senină, cu un cer albastru imaculat, pângărit doar de împroşcările proiectilelor, al căror fum nu se putea împotrivi razelor de soare. Nu putea întuneca decât capetele noastre, în care licărea tot mai puţin speranţa mântuirii. Trebuia ca, în circa 5-10 minute, să tragem cât mai multă muniţie de la armamentul greu care urma să fie distrus, astfel ca, la 5.15, să rupem lupta şi să ne retragem pe drumurile stabilite. Au fost cele mai infernale minute din viaţa mea de „războinic”, care au rămas nedepăşite de cele văzute în filme sau citite ulterior, de debarcările spectaculoase sau de clipele ce au premers căderea Berlinului. Tot armamentul cărat din Caucaz, de la capul de pod Kuban, din Crimeea îşi făcea ultima datorie. În această nebunie colectivă mi-au venit în minte scene din copilărie, când mama mă trimitea să tai vreo pasăre. După ce le tăiam gâtul, când credeam că-s moarte, deodată se contorsionau şi mai săreau, zbătându-se de câteva ori, după care cădeau crispate, nemişcate pentru vecie. Aceleaşi clipe le trăia şi armamentul nostru. Sinistră analogie! Cerul era împânzit de milioane de linii de foc care se întretăiau cu cel mai macabru joc de linii, conceput de cel mai sofisticat calculator. Acest vacarm de explozii ne-a adus liniştea ruperii luptei şi ne-a dat posibilitatea să fugim pe ipoteticele poteci

Care ne duceau spre ţărmul speranţei. Aliaţii noştri germani, copleşiţi de acest apocalips, s-au grăbit şi au dat drumul mai devreme unor baraje de sute, de mii de bombe-rachetă. Sunetul lor, presiunea pe care o exercitau în zborul lor ucigător, deşi străbătusem o bună bucată de drum, au mai rărit rândurile noastre. Surprinşi, ne-am aruncat unii peste alţii în pereţii stâncilor din jurul nostru. Pentru câteva clipe, omenescul din nişte epave umane a fost înlăturat de cel mai brutal egoism, echivalent, în nebunia noastră, cu salvarea hoiturilor. După trecerea uraganului, am continuat drumul Golgotei ceva mai puţini, Dumnezeu să fi fost, nu mai puteai zăbovi în acest infern. Deşi eram cu conştiinţele schilodite, constatasem că-şi dăduseră duhul şi cei de sub noi, poate sufocaţi de hoiturile noastre, dar şi cei de deasupra noastră, care erau striviţi de bucăţile de stâncă deblocate. Alegerea, de data aceasta, a făcut-o implacabila întâmplare, nemilosul hazard care i-a selectat pe cei care trebuia să soarbă paharul calvarului până la fund. Ulterior, nopţile mă trezeam cu ochii umezi, chinuit de regretul că n-am fost şi eu printre cei pe care moartea îi înfrăţise în eternitate. Cu chipurile crispate de groaza prin care trecusem, cu feţele desfigurate de efortul depus în parcurgerea celor cinci-şase kilometri, ne apropiem de capul podului Severnaia, unde era organizată o a doua linie de apărare. După buimăceala care a urmat ruperii luptei, ruşii s-au trezit şi, vorba lui Vasile, au trimis după fiecare neamţ sau român câte un avion, care arunca tone de oţel arzând asupra unor făpturi care nu se mai apărau. Toţi care fugeau nu luau în seamă nimic din ceea ce se petrecea în jurul lor, cuprinşi de o dorinţă dementă de a ajunge la ţărm care îi făcea să sfideze groaza. Un observator oarecare, văzând că nu ne păsa de avioanele care parcă se prăbuşeau peste noi, nici de obuzele care înfloreau în jurul nostru cu zgomote şi flăcări macabre, ar fi zis că i-a întâlnit, în sfârşit, pe cei mai curajoşi oameni din acest război. Numai noi ştiam că era resemnarea unor fiinţe îndobitocite. Moartea, pentru noi, constituia cea mai demnă şi mai creştinească rezolvare. În haosul acesta general şi dramatic, atunci când era aproape de împlinire speranţa deşartă a trecerii liniei de apărare a nemţilor, ne-a fost dat să trăim ca actori şi spectatori cel mai monstruos, dar şi cel mai feeric, spectacol din viaţa noastră, oferit de regizorii unui război care depăşea de mult firescul crimei colective. Între-o secundă cerul s-a întunecat de tot. Un nor ca de păcură învăluind văzduhul la câteva sute de metri deasupra noastră. O zguduitură de pământ, un cutremur

Venit din cele mai adânci străfunduri făcea să-ţi fugă pământul de sub picioare, să te clatini, să te ţii de un ciot pentru a nu fi aruncat în văzduh, undeva în abis. Sub această umbrelă neagră ce ne învăluia cu mantia ei pe toţi, s-a declanşat partea feerică a incredibilei catastrofe, pentru a desăvârşi neprevăzutul dantesc. Milioane de puncte multicolore, de fulgere cromatice, dansau nebuneşte sub această umbrelă de fum. Am răms efectiv muţi. Ochii ieşiţi din orbite se desfătau cu spectacolul inimaginabil de artificii. Era cel mai sublim spectacol realizat de om, de criminalul care gândise ca, odată cu el, să sfârşească şi pământul. Nu ştiu câte secunde a durat această feerie. O ploaie de stânci şi bolovani care se prăvălea din văzduh ne-a trezit din visarea inconştientă, iar o sudoare rece ne-a învăluit corpul şi ne-a readus la cea mai crudă realitate. Clocotea şi bolborosea pământul de stâncile care se prăvăleau de undeva de sus. Fierbea apa golfului şi fiecare bolovan ridica în slăvi o jerbă de apă, transformând luciul liniştit al acestui golf în mii de fântâni arteziene care se întreceau într-un dans al înălţimilor. Stropii de apă ajungeau până la noi, care ne aflam la câteva sute de metri. Sfârşitul spectacolului nu este primit cu ovaţii, ci marcat de urlete. Erau văicărelile celor striviţi de bolovani, nişte fiare înnebunite de feeria criminală. Gemetele au umplut văzduhul. Plângeau şi stâncile de amploarea acestui act monstruos şi criminal. De fapt, pentru mine, Crimeea îşi trăgea numele de la crimă40. Căldura ei sălăşluia în sufletele celor îngropaţi de-a lungul atâtor războaie. Apusurile de soare roşiatice aveau ceva din iradierile sângelui vărsat şiroaie pe stâncile aride ale Sevastopolului. Cei puţini rămaşi teferi – au existat şi astfel de minuni – au cărat pe cei mai puţin schilodiţi, un semn de recunoştinţă infimă faţă de puterea nevăzută care, încercându-ne îndoielile, ne-a ocrotit, amintindu-ne că este cuibărită încă în sufletele noastre. Ce declanşase acest sublim spectacol al morţii, cu nimic mai prejos de ceea ce aveam să văd în filme la Hiroshima şi Nagasaki?! La capătul golfului, în aceste dealuri stâncoase de veacuri se săpaseră tuneluri adânci, lungi de kilometri şi largi de zeci de metri. Erau poate foste cariere de piatră pentru balasturile necesare navelor goale, poate tuneluri de apărare. Atât ruşii, cât şi germanii le-au folosit drept depozite de muniţii, căptuşindu-le cu mii de tone