Biografia lui henri-irenee marrou nu are nimic spectaculos

455; 4,2 (2), c. 547.

408

DOCTRINA CHRISTIANA

De doctrina christiana reia acest punct de vedere şi scoate din el o consecinţă practică: dat fiind că arta oratorică are asupra inimii oamenilor o acţiune atît de puternică şi dat fiind că eroarea ştie să se folosească atît de bine de ea, de ce s-ar lipsi adevărul de ajutorul ei? Quis audeat dicere adversus mendacium in defensoribus suiş inermem debere consistere veritatem ? „cine ar avea curajul să spună că, împotriva minciunii, adevărul ar trebui să rămînă neînarmat la cei care îl apără?"¹¹

E un lucru de la sine înţeles: pe cît îi va sta în putinţă, oratorul creştin va trebui să apeleze la toate resursele artei omeneşti spre a o pune în slujba adevărului, spre a o face mai rodnică, după ce o va fi făcut mai lesne acce­sibilă, mai plăcută de însuşit, mai emoţionantă. Idealul unei literaturi creştine va fi de a uni înţelepciunea cu elocinţa, adevărul mîntuitor al fondului cu toate atracţiile şi frumuseţile ce determină eficienţa formei¹²; ideal pe care mulţi scriitori ecleziastici s-au străduit deja să-l realizeze¹³ şi pentru care Scriptura însăşi oferă un model de originalitate şi eficacitate fără seamăn: există ceva mai elocvent decît stilul Sfîntului Pavel¹⁴ ?

Legitimă cînd e pusă în slujba adevărului, elocinţa e condamnabilă cînd se află în slujba erorii. Ea poate fi însă rău utilizată şi într-un alt mod: uitînd că nu-i decît un instrument şi etalînd-o pentru ea însăşi; cînd, în loc de a fi doar utilizată, devine o delectare. Sfîntul Augustin e foarte bucuros că gă­seşte încă la Cicero o condamnare făţişă a elocinţei goale, care n-are alt scop decît propria-i perfecţiune¹⁵.

El reia şi adînceşte această critică; sub pana sa, ea ajunge să respingă ca lipsită de evlavie arta literară ca activitate specific estetică. Regăsim aici rigida subordonare a tuturor manifestărilor spiritului faţă de scopul religios, care domină întreaga doctrină augustiniană a culturii.

Schiţînd o teorie generală a elocinţei creştine, Sfîntul Augustin reia cadrul clasic al celor trei scopuri pe care, după Cicero, şi le propune ora­torul: să instruiască, să placă, să emoţioneze. Nu-i vine greu să arate că lite­ratura religioasă urmăreşte înainte de toate să instruiască; ea trebuie uneori să emoţioneze, cînd e vorba să cîştige adeziunea unor voinţe şovăielnice¹⁶. Va urmări să şi placă? Da, în măsura în care lucrul acesta e de folos spre a atrage şi reţine atenţia publicului, spre a-i preveni nepăsarea¹⁷.

Vedem din ce considerente strict utilitare se inspiră această-concesie; nici o clipă nu-i trece prin minte Sfîntului Augustin că grija conferită formei,

¹¹ De doctrina christiana 4, 2 (3), P. L, voi. XXXIV, c. 89-90.

¹² Id., 4, 5 (7), c. 91; 4, 25 (55 început), c. 116; De catechizandis rudibus 3 (4), P. L, voi. XL, c. 312; De Trinitate 8, 3 (4), P. L, voi. XLII, c. 949.

¹³ De doctrina christiana 4, 3 (4), c. 90; 4, 5 (8 sfîrşit), c. 92.

¹⁴ Id., 4, 6 (9)-4, 7 (21), c. 92-98; Contra Cresconium 1, 16 (20), P. L., voi. XLIII, c. 457.

¹⁵ Id., 4, 5 (7), c. 9l-92 (= Cicero, De inventione 1, 1).

¹⁶ Id., 4, 12 (37)-4, 13 (29), c. 10l-l02.

»Id., ibid., şiînplus4, 10 (25 sfîrşit)-4, 11 (26), c. 100-l01.

ELOCINŢA CREŞTINA

409

într-un cuvînt frumuseţea literară ar putea fi justificată în ea însăşi şi să reprezinte un bine. Sau, dacă evocă această idee, o face numai spre a o respinge numaidecît în chip foarte violent. într-un frumos demers în care patetismul ciceronian lămureşte cu multă iscusinţă aspra măreţie a unei prorociri a lui Ieremia¹⁸, Sfîntul Augustin blestemă toată această elocinţa, toată această literatură, în care s-a irosit atîta strădanie, şi în ce scop ? Pentru simpla plăcere încercată în clipa în care e citită! Ţină Dumnezeu departe Biserica sa de această sumbră sminteală, absit a nobis, inquam, tanta dementia... „departe de noi, zic, atîta nebunie..."

El este aici pe deplin conştient de faptul că se opune întregii atmosfere culturale existente în epocă. Acest lucru reiese limpede din grija lui de a critica nu numai ideea generală a unei literaturi axate pe urmărirea plăcerii estetice, ci şi înfăţişarea particulară pe care ea a căpătat-o sub influenţa celei de a doua sofistici: cultul excesiv al formei, iar în cadrul acesteia rafina­mentele de detaliu, abuzul de „podoabe", zornăitul verbal, gustul pentru genul epidictic, pentru panegirice şi alte discursuri solemne¹⁹.

Vehemenţa şi insistenţa acestor critici dovedesc îndeajuns că această temă i se părea Sfîntului Augustin de primă importanţă. Exista, într-adevăr, în această privinţă un punct esenţial de cîştigat. Cultura creştină era ame­ninţată efectiv de o mare primejdie: de-abia izbutise să-şi formuleze idealul în opoziţie cu cultura profană, şi iat-o riscînd să recadă sub fascinaţia încă vie a acesteia.

Am amintit cîte analogii prezenta pe plan tehnic această cultură creştină cu cadrele familiare literaţilor decadenţei. în definitiv, prin accentul pus pe învăţămîntul oral, prin rolul acordat predicii, nu ajungea ea oare să reînsu­fleţească, o dată mai mult, vechiul ideal tradiţional al oratorului?

Cîte puncte de contact: pînă în detaliu, toate genurile literare îşi aflau moştenitorul în predica din amvon; polemicile împotriva ereziei redeşteptau controversa, veneraţia pentru martiri şi sfinţi propunea teme de panegirice şi de discursuri funebre...

Analogii prea precise pentru ca autorii şi publicul să nu fi fost ispitiţi să-şi transporte în bloc gusturile şi deprinderile literare în interiorul Bisericii, făcînd astfel cu totul profană această activitate intelectuală consacrată în principiu lui Dumnezeu. Se ştie că nu vorbim de ceva doar ipotetic. Primej­dia a fost reală: s-a învederat adesea cît de mult a fost impregnată elocinţa bisericească în ţinuturile greceşti de atmosfera sofisticii profane.

întîlnim aici, tocmai pe vremea lui Augustin, la sfîrşitul secolului al IV-lea şi începutul celui de-al V-lea, stranii şi dubioase figuri de predicatori de

¹⁸ Id., 4, 14 (30), c. 102. Cîtă elocinţa, va zice poate cineva, pentru a frînge gîtul elocinţei! Nu, pentru că nu e vorba de eliminarea elocinţei, ci doar de însănătoşirea ei.

¹⁹ Id., 4, 14 (31), c. 102; 4, 18 (37)-l9 (38), c. 106; 4, 20 (42), c. 109; 4, 25 (55)-4, 26(56),c. 116-l17.

410

DOCTRINA CHRISTIANA

succes, care, întocmai ca retorii celei de a doua sofistici, se duc să-şi caute norocul în marile oraşe, cucerind aplauze prin predicile pe care le ţineau, provocînd dezbateri teologice în care dialectica lor îşi dădea frîu liber, publicînd opere în care tema religioasă nu-i decît un pretext pentru exerciţii de stil. Partida arienilor oferă numeroase figuri de acest gen, de pildă pe Aetius; sînt însă şi alţii: să ne gîndim la Severianus din Gabala, la Antiochos din Ptolemais, la Asterios din Amaseea.. .²⁰

Trebuie subliniat că şi latinii sufereau de această boală. Voi mai avea prilejul să amintesc la ce abuzuri ducea în cazul lor dorinţa de a da predi­cilor o formă literară şi ce specimene singulare de stil ininteligibil întîlnim în operele unora dintre contemporanii şi compatrioţii Sfîntului Augustin²¹.

Ca să rămînem la acesta, e cît se poate de evident că mulţimile ce se îmbulzesc să-l asculte, să-i aplaude cuvîntările, cititorii ce-şi smulg din mîini unii altora chiar şi cele mai puţin însemnate scrieri ale sale nu sînt îmboldiţi totdeauna numai de preocupări religioase; sînt prezente în zelul lor şi destule preocupări mondene: Augustin e pentru ei nu doar un sfînt episcop, ci şi — iar uneori mai cu seamă — un autor... El însuşi era desigur conştient de această deviere mereu ameninţătoare, pe care toată vigilenţa şi toate strădaniile sale nu ajungeau să o suprime. E suficient să amintesc aici o singură mărturie, de altminteri foarte vie şi foarte concretă.

în drumul său spre Cirta, Augustin trece prin Thubursicum. Aici, trăia un episcop donatist, Fortunius, despre care se povesteau lucruri bune; iată dar un prilej de a încerca să-l convertească. Zvonul se răspîndeşte numai-decît prin oraş. Sosirea lui Augustin, de altfel, nu trecuse neobservată, şi o mulţime de oameni îl urmau deja îndeaproape. La aflarea ştirii că urma să aibă loc o controversă în care marele bărbat avea să se înfrunte cu Fortunius, la biserică se adună o mulţime gălăgioasă şi nerăbdătoare. Iar Sfîntul Augus­tin notează cu melancolie: „în această mulţime, vedeam prea puţini veniţi pentru folosul şi mîntuirea sufletului lor; toţi ceilalţi veniseră să se delecteze de spectacolul disputei noastre, de parcă erau la teatru", ceteri vero magis ad spectaculum quasi altercationis nostrae propre theatrica consuetudine, quam ad instructionem salutis christiana devotione convenerant²¹!

E lesne să înţelegem ce grijă îl stăpînea în momentul cînd, în De doctrina christiana, recomanda oratorului bisericesc să recurgă la elocinţă; ce nece­sitate imperioasă îl obliga să limiteze, să îngrădească cu străşnicie efectul autorizaţiei pe care astfel o dădea.

Pînă la urmă, cu elocinţă lucrurile stau la fel ca şi cu erudiţia: Sfîntul Augustin critică abuzul ce se poate face atît de una, cît şi de cealaltă; le acceptă şi le recomandă pe amîndouă în măsura în care, depăşind acest

²⁰ Puech, Litterature grecque chretienne, voi. III, pp. 561, 625, 567, 606 şi urm.

²421.

²² Scrisoarea 44, 1 (1), P. L., voi. XXXIII, c. 174.

ELOCINŢĂ CREŞTINA

411

pericol, intelectualul creştin va şti să le restrîngă la rolul de mijloace şi să le pună în slujba acelui ţel supranatural care trebuie să domnească în cultură, ca şi în toate manifestările vieţii.

Cu o nuanţă însă, care se cere reţinută: pentru studiul Bibliei, erudiţia, un minimum de erudiţie cel puţin, este nu numai utilă, ci chiar indispensabilă. Elocinţă nu e cerută cu aceeaşi necesitate. Că e utilă, am văzut. Dar Sfîntul Augustin nu merge pînă la a o proclama indispensabilă. Căci oratorul creştin nu trebuie să se bizuie doar pe propriile-i forţe. El are de partea sa Biblia, cuvîntul sfînt, iar acesta are prin el însuşi o eficacitate proprie, o elocinţă supranaturală, care într-un anumit sens îşi e suficientă sieşi.

Sprijinindu-se pe ea, predicatorul sau teologul pot să-şi biruie eventuala incapacitate: chiar şi cînd e lipsit de elocinţă, un discurs impregnat de înţe­lepciune biblică, susţinut prin citate numeroase, pertinente, bine alese, va da roade şi va putea fi de folos publicului său, deşi, desigur, mult mai puţin decît un discurs compus cu iscusinţă, prodest audientibus etiamsi minus quam prodesset si et eloquenter posset dicere „e de folos ascultătorilor, chiar dacă în mai mică măsură decît ar fi în cazul că ar putea fi exprimat în mod elocvent"²³.

întotdeauna rămîne la dispoziţie o soluţie şi mai radicală: în caz de nevoie, dacă cel căruia Biserica i-a dat sarcina să-i înveţe pe credincioşi nu se simte capabil să alcătuiască nici cea mai modestă predică, atunci să înveţe pe de rost un text scris de vreun alt predicator de o înţelepciune şi elocinţă adeverite deja! Nimeni nu va trebui să-i facă din asta o vină. Singurul scop pe care-l are în vedere oratorul creştin este de a asigura binele sufletelor, problema nefiind pentru el de a dobîndi glorie literară. Şi atunci, ce contează originalitatea²⁴? Declaraţie semeaţă, care pe ultima pagină a lucrării De doc­trina christiana adînceşte în ochii cititorului prăpastia ce va despărţi pe mai departe această elocinţă religioasă de deşartă literatură profană.

III

După ce ne-am lămurit în privinţa elocinţei, să trecem la cel de-al doilea punct: ce-i de făcut cu retorica? întrebare crucială, care va decide conţinutul explicit al culturii creştine şi va termina de stabilit raporturile dintre ea şi cultura comună, definită înainte de toate prin retorică. Sfîntul Augustin îşi simte cititorul nerăbdător, şi, de aceea, încă de la prima pagină a cărţii a IV-a din De doctrina christiana, se grăbeşte să enunţe cu cea mai mare precizie care-i va fi răspunsul²⁵.

²³ De doctrina christiana 4, 5 (7 început), P. L., voi. XXXIV, c. 91; 4, 5 (8 început), c. 92; 4, 28(61), c. 119.

²⁴ W., 4, 29(62), c. 119-l20.

²⁵ Id., 4, 1 (2)-4, 3 (5), c. 89-91; de adăugat 4, 5 (8), c. 92; 4, 21 (50 sfîrşit), c. 114.

412

DOCTRINA CHRISTIANA

Acesta e expus, ca şi cel precedent, în doi timpi. Aidoma elocinţei care urmăreşte eficacitatea, retorica, prin care se ajunge la elocinţă, este utilă, dar nu indispensabilă.

Ea este utilă: sprijinindu-se pe experienţa personală, Sfîntul Augustin nu pregetă să recunoască în regulile retoricii de şcoală una dintre tehnicile care, deşi de origine profană, pot fi totuşi anexate cu îndrăzneală culturii creştine. Studiul ei va fi deci folositor, cel puţin pentru cine posedă capacitatea şi mijloacele de a şi-o însuşi repede; în particular, Sfîntul Augustin socoteşte potrivit să fie rezervat în acest scop un anumit loc în planul de studii pentru tineri, adulescentuli.

Dar — şi aici e vorba, cred, de un element de mare importanţă — această formaţie nu este indispensabilă, şi Sfîntul Augustin refuză s-o impună tuturor intelectualilor creştini. Pentru că se gîndeşte şi la un alt mod de dobîndire a talentului elocinţei. Pentru cine are înclinaţiile necesare, e sufi­cient un studiu atent, un contact cotidian cu modelele şi maeştrii elocinţei religioase; întîi şi mai presus de toate Sfînta Scriptură, iar după ea cei mai buni dintre marii autori creştini.

Un studiu aprofundat al acestor texte, chiar dacă în ele se analizează mai mult fondul decît forma, va fi de-ajuns (cu condiţia să i se adauge exerciţiul, în­cercări practice de redactare şi de elocuţie) spre a forma un adevărat orator, fără să fie nevoie de cunoaşterea teoriei acestei arte aşa cum au codificat-o retorii.

Aceasta e, redată pe scurt, poziţia lui Augustin. Ea se exprimă în texte de o claritate desăvîrşită. Cu toate acestea, nu sînt sigur că i s-a apreciat pînă acum adevărata semnificaţie. Mărturisesc că ea mi se pare de-a dreptul revoluţionară şi că reprezintă în istoria culturii o inovaţie remarcabilă: de inspiraţie foarte modernă, ea rupe cu o tradiţie seculară şi reprezintă cea mai limpede evadare din cadrele uzate de epoca decadenţei din cîte am întîlnit pînă aici în programele augustiniene.

Nu totul e nou aici: ideea că elocinţă presupune înainte de toate un dar, că toate preceptele teoretice nu pot suplini lipsa acestuia, că adevăratul orator aplică regulile fără a trebui să se gîndeasca la ele, că studiul modelelor are mai multă valoare decît studiul teoreticienilor — toate acestea, după cum s-a amintit adesea²⁶, le spuneau şi profesorii la şcoală şi le spusese în orice caz maestrul prin excelenţă, Cicero.

Ar fi uşor de arătat că e vorba aici de idei extrem de banale, care se impun atenţiei oricărui critic inteligent. Cu mult înainte de Cicero, le formulase deja Isocrate²⁷. Dar consecinţele practice pe care Augustin le degajă din ele nu-i

²⁶ Vezi îndeosebi Comeau, Rhetorique, p. 18.

²⁷ De pildă, împotriva sofiştilor 10, 17. în mintea cititorului, se va face poate şi o altă apropiere: critica retoricii era un loc comun al predicaţiei cinice (şi al tuturor şcolilor înrudite [scepticii etc. ...]): este una dintre temele de diatribă catalogate de Oltramare (Diatribe romaine, p. 45, nr. 5). Dar poziţia Sfîntului Augustin nu se încadrează în această tradiţie: el nu critică retorica, şi nici elocinţă, ba chiar, după cum am văzut, recomandă ca ea să fie studiată. Ci arată doar că nu e indispensabilă.

ELOCINŢĂ CREŞTINĂ

413

aparţin decît lui. Cicero, de bună seamă, proclamă şi el întruna că elocinţă înseamnă şi altceva decît o aplicare mecanică a unor praecepta adunate de retori, dar întregul său învăţămînt nu urmăreşte decît o lărgire a cadrului în care trebuie format oratorul, o adăugire la xexvri propriu-zisă. El n-ar fi cutezat niciodată să meargă pînă la afirmaţia că intelectualul s-ar putea dispensa de aceasta: adversar al celor ce nu erau decît retori, el rămînea totuşi un retor; nu trebuie uitat că autorul lucrării Orator a scris şi De inven-tione şi Topica! Pentru el, retorica nu e suficientă. Augustin merge mult mai departe: ea nu e nici măcar necesară.

Se cuvine măsurată cutezanţa unei atare afirmaţii. Ea nu însemna nimic mai puţin decît ruptură cu o tradiţie de opt ori seculară, opoziţie faţă de ceea ce pentru oamenii din epoca lui Augustin părea a fi esenţialul culturii. A separa elocinţă de retorică, a concepe o întreagă educaţie de orator care să ignore deliberat aceste reţete, această artă asupra căreia fusese concentrată atenţia timp de atîtea secole, iată ce însemna cu adevărat a inova.

Această pedagogie augustiniană este de două ori revoluţionară. întîi, prin caracterul ei strict religios. Biblia şi Părinţii vor fi singurii „clasici" care-l vor forma pe oratorul bisericesc²⁸. Prin metoda ei mai ales, metodă cu un caracter foarte modern, aceeaşi în esenţă cu a noastră, de acum: ea acordă încredere predispoziţiilor naturale, dezvoltă simţul artei literare printr-o lectură atentă a marilor maeştri, caută ca oratorul să se pătrundă mai mult de spiritul decît de procedeele lor, exersîndu-se mai apoi în imitarea acestora în mod liber.

Toate acestea se opun, dimpotrivă, pedagogiei antice, bazată pe efortul de a conştientiza mecanismul elocinţei, pe o teorie, pe un ansamblu de reguli recunoscute, acceptate de toţi, impunînd tuturor spiritelor aceleaşi cadre de ansamblu.

N-aş vrea să stărui prea mult asupra acestui caracter modern. Să nu ne grăbim să vedem în acest program un progres, o anticipare a pedagogiei con­temporane. Eu văd în el, înainte de toate, un efect al decadenţei²⁹. Sfîntul Augustin nu manifestă dispreţ faţă de tehnica şcolară a retoricii; nu cere, în fond, decît s-o vadă învăţată şi aplicată. Dacă propune o altă metodă, o face nu pentru că o crede mai bună, ci mai comodă, mai practică, mai rapidă. Să

²⁸ Nu insist asupra acestui punct, pe care l-a clarificat bine Francey, Idees litteraires, pp. 42-47.

²⁹ Ceea ce explică faptul că nici n-a exercitat o influenţă istorică: cînd dispare cauza, doctrina augustiniană pare să nu se mai impună. O dată cu renaşterea carolingiană, studiul retoricii antice reapare; mai tîrziu, ce-i drept, retorica medievală se îndepărtează de această cale şi capătă un caracter original (ceea ce nu înseamnă neapărat că ea reprezintă un progres: cf. caracterul foarte artificial şi rigid al aşa-numitei ars dictaminis „arta vorbirii": Pare-Brunet-Tremblay, Renaissance du XII' siecle, pp. 28-29, 157; Baldwin, Medieval Rhetoric and Poetry). J. de Ghellinck, L'essor de la litterature latine au XII' siecle, voi. II, pp. 54-68; 318-320; Th. M. Charland, Les „Artespraedicandi", contribution ă Vhistoire de la rhetorique au moyen âge. Dar, o dată cu întoarcerea la Antichitate în secolele al XV-lea-al XVI-lea, vechea retorică ciceroniană triumfă din nou şi serveşte timp de mai multe secole drept bază a învăţămîntului.

414

DOCTRINA CHRISTIANA

ne amintim ce lucru complex şi rafinat era arta retorului, cîţi ani de studiu erau necesari pentru a se ajunge la stăpînirea ei; dacă se ajungea vreodată! Literaţii secolului al IV-lea, ca şi deja, înaintea lor, maestrul Cicero „rămî-neau toată viaţa ucenici în ale retoricii"³⁰.

Acesta e înainte de toate lucrul pe care Sfîntul Augustin vrea să-l evite: el nu autorizează studiul acestei arte decît celor ce pot s-o înveţe în scurt timp, eis qui hoc celeriter possunt; nu vrea cu nici un chip ca oameni în toată firea să se mai ocupe de ea. Există în asta o reacţie vizibilă împotriva carac­terului şcolar pe care-l dobîndise cultura decadenţei, împotriva deşertăciunii acesteia: sînt alte lucruri, mai grave, care ne solicită atenţia. Trebuie ca retorica să fie în mod energic pusă la locul ei, redusă la rolul de simplu mijloc (şi încă de mijloc de realizare a expresiei, ea însăşi scop subordonat), nu de scop al culturii şi al vieţii!

Decadenţa mai acţionează asupra acestei doctrine şi într-un alt fel: simt în ea preocuparea de a reduce la minimum cunoştinţele necesare, preocupare pe care am regăsit-o neîncetat la Sfîntul Augustin şi care nu se explică numai prin grija de a subordona întreaga cultură scopului religios, singurul necesar.

Mai văd în ea şi un ecou, o influenţă a regresului general al studiilor, a acelei scăderi a niveluluixie ansamblu al civilizaţiei, care, pretutindeni în jurul Sfîntului Augustin, vesteşte de-acum vremurile barbare. Sfîntul Augustin îşi simte discipolul cedînd dinainte sub povara tuturor eforturilor pe care el i le cere; clericii, intelectualii creştini trebuie să dobîndească acea cunoaştere aprofundată a Bibliei, atît de necesară şi atît de complexă deja; nu li se mai poate cere să asimileze şi această tehnică asupra căreia literaţii profani îşi îndreptau esenţialul strădaniilor lor.

Marele avantaj al metodei preconizate de el va fi tocmai „uşurarea programelor". Aplecat asupra Bibliei, asupra Părinţilor, învăţăcelul creştin, chiar dacă nu e preocupat decît să caute aici doctrina mîntuitoare, va da două lovituri deodată: se va pătrunde aproape pe nebăgate de seamă de anumite modele de elocinţă şi va culege din truda sa un rod îndoit, devenind nu numai cunoscător de res „fapte", ci şi stăpîn pe verba „cuvinte"!

IV

De doctrina chrisîiana este deci ceva nou, mult diferit de ceea ce predase pînă atunci şcoala antică, şi poartă deopotrivă amprenta austerului geniu augustinian şi pe cea a necesităţilor unei epoci de decadenţă. Pentru că, în mod neîndoielnic, tocmai această alternativă, această metodă de liberă imitare reprezintă pentru Augustin cazul normal. Se simte că, după părerea sa, puţini sînt cei ce practic vor putea să profite de cealaltă metodă, cei ce vor primi formaţia tehnică a retorului.

³⁰ Cf. partea întîi, pp. 86-89 şi îndeosebi n. 42 de la p. 89.

ELOCINŢĂ CREŞTINĂ

415

Citind cartea a patra, vedem limpede că Augustin se plasează înainte de toate în cealaltă ipoteză şi că a compus cartea în funcţie de pedagogia sa cea nouă. Ea nu cuprinde o xe/vn „manual", o ars rethorica „artă a retoricii" în sensul precis al cuvîntului: asupra acestui lucru, Sfîntul Augustin ne previne încă din primul capitol³¹. Zadarnic vom căuta în ea ceea ce conţin toate manualele clasice: studiul invenţiei cu topicele ei, al dispunerii şi al celor şase părţi ale ei, al elocinţei, al memoriei, al acţiunii... Sînt uşor de identificat cele cîteva pasaje a căror formă mai tehnică arată că se adresează cititorilor care vor urma calea tradiţională şi vor căuta să pună în aplicare regulile artei oratorice³². Lăsînd deoparte excursurile şi discuţiile accesorii, ce găsim în esenţă în ea? Cîteva sfaturi foarte generale, o selecţie de modele, şi atîta tot.

în aceste sfaturi, abundă amintirile clasice şi mai ales împrumuturile din Cicero³³: nici că s-ar fi putut să fie altfel. Ajuns la această pagină, cititorul nu va fi surprins dacă-i mai arăt o dată gîndirea augustiniană impregnată de atmosfera antică şi hrănită din amintirile ei. Ce motiv ar fi avut să nu reţină din studiile sale trecute ceea ce i se părea adevărat şi util³⁴ ?

Trebuie însă să privim lucrurile mai de aproape: ce sînt aceste împru­muturi? Multe idei de detaliu, ca de pildă necesitatea clarităţii, valoarea morală a exemplului etc.: toate astea nu au mare importanţă, sînt adevăruri de experienţă, pe care Cicero între alţii le formulase deja, dar pe care Augus­tin a putut sau ar fi putut să le descopere la fel de bine el însuşi.

Singurele împrumuturi cu adevărat caracteristice îmi par a se reduce la două teorii, de altfel coordonate: cele trei scopuri ale elocinţei (să instruiască,

³¹ De doctrina christiana 4, 1 (2), c. 89: primo itaque expectationem legentium qui forte me putant rhetorica daturum esse praecepta... ista praelocutione cohibeo, atque ut a me non expectentur, admoneo „aşadar, mai întîi prin această prefaţă dezamăgesc aşteptarea cititorilor, care poate gîndesc că voi da precepte retorice... şi îi avertizez să nu le aştepte din partea mea".

³² Nu găsesc de citat decît două sfaturi, unul împotriva abuzului de podoabe (4, 14 [31], c. 102-l03), celălalt privitor la avantajul clauzulelor metrice (4, 20 [40 sfîrşit-41], c. 108-l09; cf. 4, 26 [56], c. 117). Mai e celebrul pasaj în care Sfîntul Augustin arată că Sfîntul Pavel s-a slujit de procedeele retoricii (4, 7 [11] şi urm., c.93 şi urm.), dar am stabilit mai sus (n. 26 de la p. 383) că e vorba de un excurs apologetic, iar caracterul său tehnic se explică prin raţiuni polemice: Sfîntul Augustin nu are în vedere generalizarea acestei metode şi recomandarea unei cercetări sistematice a procedeelor retorice ale Bibliei: cf. modul mult mai simplu în care prezintă alte pasaje din Sfîntul Pavel 4, 20 (40), c. 108.

³³ Nu reiau aici demonstraţia, care a fost făcută în numeroase rînduri. Cf. îndeosebi Eskridge, Influence of Cicero, şi de asemenea Zurek, De S. Aurelii Augustini praeceptis rhetoricis, pp. 100-l06; Francey, Idees litteraires, pp. 22-38; Baldwin, St. Augustine and the Rhetoric of Cicero; Polheim, Reimprosa, pp. 26l-263; Comeau, Rhetorique, pp. l-l7, 30. Nu cunosc disertaţia lui Neumann, De Augustino Ciceroniano.

³⁴ Vezi cum introduce unul dintre aceste împrumuturi: De doctrina christiana 4, 12 (27), c. 101: dixit ergo quidam eloquens, et venim dixit,